Nicolae Titulescu – o personalitate de excepție, „diplomatul absolut”

Diplomat, profesor universitar, jurist şi om politic, Nicolae Titulescu (1882 – 1941) a fost singurul român care a ajuns preşedinte al Ligii Naţiunilor (predecesoare a ONU) şi singurul preşedinte care s-a bucurat de două mandate.

Personalitate marcantă în domeniul diplomaţiei (supranumit „diplomatul absolut”), a avut un rol esenţial în recunoaşterea unităţii naţionale a României în opinia publică internaţională. Este creditat cu introducerea ideii de “spiritualizare a frontierelor”, care presupune o apropiere transnaţională bazată pe valorile spirituale şi culturale. Datorită abilităţilor şi realizărilor sale a fost supranumit “Ministrul Europei”. A fost preşedinte al Academiei Diplomatice Internaţionale, preşedinte de onoare al Comitetului Român al Reuniunii Internaţionale pentru Pace şi doctor honoris causa la universităţile din Bratislava şi Atena.

Născut la Craiova, fiu al lui Ion Titulescu (1838-1883) și al Mariei Urdăreanu, Nicolae Titulescu și-a petrecut copilăria la moșia tatălui său în Titulești, Olt. Ion Titulescu era descendent al unei familii de moșneni și fiul protopopului Nicolae Economu. A îndeplinit funcția de prefect al județului Dolj, președintele Curții de Apel din Craiova, deputat în Parlament sub guvernul Ion C. Brătianu.

A urmat studiile primare la Craiova, iar între 1893-1900 a urmat cursurile Liceului „Carol I” din același oraș. Pe baza rezultatelor excelente obținute (premiul de onoare la examenul de bacalaureat), primește o bursă la Paris și timp de 5 ani va urma cursurile Facultății de Drept.

În 1903, obține premiul „Ernest Beaumont” la un concurs organizat la toate Facultățile de Drept din Franța, cu lucrarea intitulată: „Efectele actelor cu titlu gratuit, consimțite sub regimul comunității, fie de către femeia singură fie de către cei doi soți în profitul copilului din prima căsătorie, al unui copil comun sau unui al treilea”.

Un faimos profesor la Drept, profesorul Berthelemy caracteriza astfel lucrarea înaintată comisiei: „claritatea expunerii, precizia cunoștințelor, excelentul plan adoptat, maniera foarte riguroasă a unor părți lasă o impresie foarte favorabilă”.

La Paris își obține doctoratul cu teza „Essai sur une théorie des droits éventuels”. În această perioadă este inițiat în francmasonerie într-o lojă masonică din capitala Franței.

În 1905, s-a întors în România ca profesor de drept la Universitatea din Iași, iar în 1907, se mută în București, an în care s-a căsătorit cu Caterina Burcă.

Nicolae Titulescu intră în politică în 1909 și în anul 1912 câștigă un loc pe lista Partidului Conservator-Democrat condus de Take Ionescu, devenind deputat de Romanați. Din această poziţie, militează pentru întregirea României prin intrare în război. După primul discurs ținut în Parlament despre poziția României față de evenimentele din Balcani, Take Ionescu remarca: „Un mare, un extraordinar talent s-a ridicat la tribuna românească și acest talent este al nostru”. Cinci ani mai târziu devine membru al guvernului lui Ion I. C. Brătianu ca Ministru al Finanțelor.

Încă din perioada neutralității, Nicolae Titulescu susține ideea Unirii Transilvaniei cu România. Într-un discurs rostit în mai 1915, la Ploiești, intitulat „Inima României”, el declara:

„România nu poate fi întreagă fără Ardeal… Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața. … Ardealul e românime în restriște, e întărirea care depărtează vrăjmașul, e viața care cheamă viața … Ne trebuie Ardealul. Nu putem fără el. Acel care nu se simte tăiat la brâu, când priveşte Ardealul, acela nu-i român, acela-i sămânţă străină pripăşită în România, pe vremea când o băteau vânturile din toate părţile! Ne trebuie Ardealul, dar ne trebuie cu jertfă! Nu se lipeşte carne de carne, fără să curgă sânge! Nu se ia Ardealul cu neutralitatea! Neutralitatea şi-a avut rostul, dar şi-a trăit traiul. Şi-a avut rostul, pentru că neutralitatea noastră n-a fost nici calcul, n-a fost nici teamă! Un stat nu poate să rămână neutru decât atunci când n-are de cerut; un stat nu poate rămâne neutru atunci când are revendicări de impus, atunci mai ales când le-a şi formulat! Aceasta ar însemna sau că nu e în stare să cucerească ceea ce pretinde că e al său, ceea ce e umilitor până la durere, sau că a renunţat de bunăvoie la idealul lui, ceea ce e absurd până la nebunie!”.

În vara anului 1918, împreună cu alte personalități române (Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille), înființează la Paris Comitetul Național Român, cu scopul de a propaga în opinia publică internațională dreptul poporului român la unitatea națională, comitet recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotențiar al națiunii române.

A fost ministru de finanțe (1917–1918 și 1920–1921), contribuind la stabilizarea economică a României după Primul Război Mondial.

Din 1921 a funcţionat ministru plenipotențiar al României la Londra și reprezentant permanent la Liga Națiunilor, urmând să fie ales de două ori preşedinte al acesteia în perioada 1930-1932. Din această funcţie, a luptat pentru păstrarea graniţelor aşa cum au fost stabilite prin tratatele de pace de la Paris şi pentru buna cooperare a marilor puteri cu statele mici. S-a remarcat prin relaţiile bune pe care le-a avut cu ministrul de externe sovietic, Maxim Litvinov şi pentru susţinerea stângii politice.

Între anii 1928-1936, Nicolae Titulescu a fost de mai multe ori Ministru al Afacerilor Străine. În primul ministeriat la Externe (1927-1928) are o contribuție decisivă la acceptarea internațională a punctului de vedere românesc cu privire la problema „optanților” maghiari, ridicată de Budapesta, precum că România ar fi discriminat la reforma agrară din 1921 pe marii proprietari (moșieri) maghiari transilvani. Titulescu a combătut reproșul guvernului maghiar, demonstrând clar corectitudinea efectuării reformei respective de către București.

Titulescu și-a bazat întreaga activitate pe problemele majore, fundamentale, ale politicii externe a României.

Nicolae Titulescu a fost un fervent susținător al păcii și al securității colective. El a pledat pentru respectarea tratatelor internaționale, colaborarea între state mari și mici în mod egal și sprijinirea țărilor mici în fața agresiunilor marilor puteri.

A militat constant pentru o alianță a României cu Franța și Marea Britanie, anticipând pericolul reprezentat de Germania nazistă și Italia fascistă.

După instaurarea nazismului în Germania, dându-și seama de pericolul pe care-l reprezenta acesta pentru România (ca și pentru alte state europene), Titulescu a depus o vie activitate în direcția întăririi colaborării internaționale, în interesul păcii și securității europene. Pe această linie politică, Titulescu a semnat la Londra, în 1933, în numele guvernului României, convențiile împotriva agresorului și a depus eforturi remarcabile pentru încheierea în 1921 a Micii Înțelegeri și pentru încheierea în 1934 a Înțelegerii Balcanice, pacte regionale în care vedea o pavăză împotriva agresiunii din partea statelor revizioniste.

În plan intern, Titulescu s-a opus cu curaj tendințelor autoritare ale regelui Carol al II-lea și apropierii României de Germania nazistă. Această atitudine i-a adus dușmani politici. În 1936, sub presiunea Palatului și a cercurilor conservatoare, a fost demis din funcția de ministru de externe și forțat să plece în exil. Astfel, pe data de 29 august 1936, regele Carol al II-lea, aliniindu-se presiunilor guvernului și a anturajului său pro-german, dar și ca urmare a presiunilor externe, l-a îndepărtat din toate funcțiile oficiale și l-a obligat să se exileze. Stabilit la început în Elveția, apoi în Franța, unde a continuat să scrie, să conferențieze și să apere idealurile sale de libertate, democrație și pace. În această perioadă, a menținut legături strânse cu diplomați și oameni de cultură europeni, avertizând asupra pericolului ascensiunii fascismului.

Nicolae Titulescu a propagat chiar și în exil, prin conferințe și articole de ziare, ideea prezervării păcii, anticipând pericolul unui nou război.

Nicolae Titulescu moare la Cannes, Franța, după o lungă suferință, la data de 17 martie 1941, într-o perioadă în care Europa se afla în flăcările războiului — o ironie tragică pentru omul care dedicase întreaga sa viață cauzei păcii.

Nicolae Titulescu era o personalitate complexă — ferm, pasional, dar elegant. Deși uneori intransigent, era un om al principiilor, fidel convingerilor sale până la capăt.

În viața publică, a fost un moralist lucid: cerea onestitate și competență în politică, fiind adesea critic față de superficialitatea și corupția din propriul său partid.

Era cunoscut pentru cultura sa enciclopedică, umorul fin și gesturile de noblețe. Contemporanii îl descriau ca pe un om care „vorbea pentru a convinge, nu pentru a plăcea”.

În 1992, conform dorinței sale din testament, rămășițele sale au fost aduse în țară și înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului, după o dificilă procedură legală, organizată de Jean-Paul Carteron. Testamentul său diplomatic și l-a rezumat prin cuvintele:

„Întreagă politică externă pe care am urmat… n-a avut decât acest țel: nu de a pregăti războiul, ci de a pregăti o rețea de alianțe de așa fel încât războiul să devină imposibil”.

Nicolae Titulescu a fost unul dintre cei mai mari diplomați și oameni de stat români, recunoscut pe plan internațional pentru inteligența sa sclipitoare, oratoria de excepție și eforturile neobosite de a promova pacea și cooperarea între națiuni. A reprezentat una dintre cele mai respectate voci din Europa, în prima jumătate a secolului trecut. A fost ambițios, distins, întotdeauna competent, cu o foarte bună cunoaștere a termenilor politicii internaționale, patriot, diplomat prin vocație.

În istoria României, Titulescu rămâne simbolul diplomatului modern, european, care a pus țara sa pe harta marilor puteri ale vremii prin inteligență, moralitate și viziune.

Nicolae Titulescu a fost un patriot european înainte de vreme, crezând că pacea și progresul pot fi asigurate doar prin solidaritate internațională și justiție.
Cunoscut pentru discursurile sale memorabile, atribuindu-se și declarația aceasta:

„Nu există pace fără dreptate, după cum nu există justiție fără adevăr.”

Nicolae Titulescu – Diplomatul Păcii

Titulescu a fost cel mai devotat apărător al păcii din Europa interbelică. A pledat pentru securitate colectivă, pentru respectarea tratatelor și pentru dreptul țărilor mici la demnitate. Într-o Europă frământată de războaie și pasiuni, a existat un român care a avut curajul să creadă în rațiune, în pace și în puterea cuvântului. Se numea Nicolae Titulescu – omul care a făcut din diplomație o artă a demnității și din România o voce respectată între marile națiuni.

Avea o privire intensă, o minte sclipitoare și o inimă care bătea pentru idealul unui continent unit prin dreptate, nu prin forță. În sala Ligii Națiunilor, când Titulescu vorbea, marile puteri ascultau. Cuvintele lui nu erau simple fraze diplomatice – erau argumente de conștiință.

A crezut în lege, în moralitate, în egalitatea dintre popoare. A visat la o Europă fără agresori și fără victime, la o lume în care România să fie respectată nu prin armate, ci prin inteligență și caracter.

A fost alungat, trădat, exilat, dar nu s-a învins niciodată. În tăcerea exilului, a rămas un român demn, un european lucid și un idealist incoruptibil.

Când, după jumătate de secol, trupul i-a revenit acasă, era ca și cum s-ar fi întors nu doar un om, ci o idee – ideea că demnitatea și pacea sunt singurele victorii care

merită câștigate.
Forța morală, inteligența, viziunea europeană și pasiunea pentru pace și dreptate rămân caracteristicile remarcabile care l-au definit pe Nicolae Titulescu.

Dorin Nădrău
Tribuna.US

 

 

 

Accesați aici arhiva tuturor articolelor din ROMÂNIA NEVĂZUTĂ