Evenimentul a avut loc în ziua de Sâmbătă, 17 ianuarie 2026, în noua sală multifuncțională a organizației Romanian Heritage Center (Centrul Origini Românești) din Des Plaines, Illinois, din zona metropolitană a orașului Chicago.

Structurat în două părți, acest eveniment cultural cu adevărat unic în diaspora românească din Statele Unite a reunit nu doar din participanți locali din mediul cultural și artistic, și membri ai comunității interesați de patrimoniul cultural românesc, ci și personalități din mediul cultural academic care au reprezentat organizații cu renume din SUA, Canada, Germania și România, unii fiind participanți în sala centrului Origini Românești iar ceilalți îrezenți în direct prin transmisiune pe platforma Zoom.

Prima parte a evenimentului a fost intitulată SIMPOZIONUL ACADEMIC LITERAR INTERNAȚIONAL

De la viața poetului Mihai Eminescu la versurile „abia’nțelese, pline de-nțelesuri”, și i-a avut ca moderatori ped -na Conf. univ. dr. Anca Sîrghie – Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu (Live pe Zoom) co-organizatoare a acestui eveniment, și pe d-l Prof. Sebastian Doreanu, Denver – în persoană.

Președintele Academiei Române, E.S. Ioan-Aurel Pop a adus primul mesaj

Primul mesaj a fost adus de către însuși Președintele Academiei Române – Excelența Sa Ioan-Aurel Pop, care a salutat inițiativa desfășurării acestui eveniment în diaspora românească din zona Chicago, felicitând organizațiile responsabile care și-au asumat acest rol. Domnia Sa a amintit participanților la eveniement de faptul că Ziua Culturii Naționale a fost propusă ca sărbătoare de către Academia Română în anul 2010, iar din 2011 aceasta este sărbătorită în ziua de naștere a poetului nostru național Mihai Eminescu.

Mesajul președintelui Ioan Aurel Pop poate fi vizualizat în întregime pe canalul YouTube al ziarului TRIBUNA Românească care poate fi accesat direct scanând acest COD QR sau la acest link: Președintele Academiei Române, E.S. Ioan Aurel Pop – EMINESCU celebrat la Chicago – 2026

Cristian Petru Bălan – un octagenar ce trăiește prin artă

Dintre vorbitorii simpozionului îl amintim întâi pe d-l prof. Cristian Petru Bălan, din Chicago, un adevărat profesionist variat: prozator, poet, dramaturg, publicist, editor, traducător și artist plastic, membru titular al Uniunii Scriitorilor din România și al Academiei Româno-Americane de Științe și Arte.

În ansamblu, Cristian Petru Bălan este considerat o figură marcantă a culturii române, atât prin opera sa literară, cât și prin implicarea sa în comunitatea românească din străinătate. La frumoasa sa vârstă de 89 de ani d-l Bălan a încântat publicul cu prezentarea „Mihai Eminescu în cinematografia românească”, trecând în revostă operele și scrierile sale despre Eminescu.

Cristian Petru Bălan a abordat figura lui Mihai Eminescu în mai multe feluri: un scenariu de film biografic „Geniu Sublim” dedicat vieții și operei lui Eminescu, poezii dedicate poetului precum „Odă lui Eminescu” – poezie în vers liber, și eseuri/analize literare și contextuale privind viața și receptarea operei eminesciene, inclusiv argumente despre situația operei eminesciene în perioada comunistă și consecințele cenzurii asupra receptării sale.

Buchet cultural academic de înaltă ținută

În continuare, tot prin Zoom, și-au făcut prezența și au adus omagiul lor distinși scriitori, profesori, și eminoscologi consacrați care și-au dedicat întreaga activitate cercetării operei eminesciene, au împărtășit publicului perspective valoroase asupra creației și moștenirii poetului.
Conf. univ. dr. Anca Sîrghie din Sibiu – „Anul fatidic 1883 pentru publiciștii Nicolae Cristea și Mihai Eminescu”; Prof. univ. dr. Theodor Damian, actual în Germania – „Taina lumii în poezia lui Mihai Eminescu”; Prof. univ. dr. Nicolae Georgescu – „Mit și stereotip în biografia politică a lui Mihai Eminescu”; Prof. Sebastian Doreanu din Denver, Colorado – „Mihai Eminescu în America”; și Prof. univ. dr. Ion Dur din Sibiu – „De ce l-a citit Constantin Noica, de ce îl (re) citim noi pe Eminescu?”.

Program cultural artistic susținut de membrii ai comunității locale

După o pauză de masă și o oră de socializare, evenimentul a continuat prin a doua parte care a fost dedicată lecturii și recitării poeziilor lui Mihai Eminescu de către participanți, într-o atmosferă de profund respect și apreciere. Programul a inclus și momente artistice deosebite, susținute de domnul Lucian Blaga, strănepot al poetului Lucian Blaga, doamna Aliona Loghin interpretând piesa EMINESCU de Aldea-Teodorovici (video – aici) și maestrul Laurențiu Feraru cu țambalul său fermecat (video – aici), domnul Nelu Lazăr, domnul Nelu Vătășoiu și artiști din Cenaclul Retro care au încântat publicul prin interpretările lor sensibile și expresive.

Decorul sălii a fost împodobit de către d-na Dr. Georgiana Marcarian care a expus o mică parte din colecția sa de costume populare românești autentice – toate fiind unicate, care de care mai frumoase și mai valororase. D-na Marcarian are de asemenea și o colecție impresionantă de cosstume populare spre vânzare celor ce doresc să dețină fie o ie sau chiar costum întreg pentru diverse ocazii festive. Detalii suplimentare la: Fir de ie

Pentru deosebita lor prestație, dorim cei ce și-au adus aportul la reușita programului cultural artistica, fie prin mesaj, poezie, sau cântec: Adelina Balog, Monica & Lucian Blaga, Ana Munteanu Drăghici, Pastor Prof. Daniel Chiu Ph.D., Carmen Feraru, Laurențiu Feraru, Prof. Elena Gabor, Dr. Ligia Grindeanu, Bogdan Jaba, Gena Lazăr, Nelu Lazăr, Aliona Loghin, Alexia Nikodin, Andra Peca și echipa întreagă a doamnelor din „Șezătoarea de la Chicago”, Lory Pînzariu, Radu R. Răcean, D-l Lucian-Ilie Stănică – Consul General al României la Chicago, Silvia Trușcă, Nelu Vătășoiu și Corina Vlad.

Ziua Culturii celebrată la Chicago a inclus și momente muzicale inedite, precum melodia „Eminescu” interpretată de Aliona Loghin, care a fost scrisă și interpretată de Duo-ul Aldea-Teodorovici (Ion și Doina Aldea-Teodorovici) și este una dintre cele mai cunoscute și încărcate de emoție creații ale lor. Cântecul este un omagiu adus lui Mihai Eminescu, poetul național al românilor. Nu este o simplă punere pe muzică a unui text eminescian, ci o meditație lirică asupra destinului poetului, asupra sacrificiului său și a rolului său în identitatea românească. Melodia a devenit un simbol al renașterii naționale în Basarabia, mai ales la sfârșitul anilor ’80 – începutul anilor ’90.

Nu în ultimul rând, publicul s-a delectat ascultând minunata Rapsodie Română interpretată minuțios de Laurențiu Feraru pe țambalul său vechi de 45 de ani care l-a moștenit de la tatăl său – maestrul emerit Nicolae Feraru.

Întregul eveniment a fost filmat pentru emisiuni TV

În premieră pentru cei preocupați de viața social-culturală și artistică diaspora românească și în special a comunității românești din Chicago, întregul eveniment a fost filmat pentru a fi redat spre vizionare publicului larg prin canalul YouTube al ziarului TRIBUNA.US și orice alte trusturi de presă care vor fi interesate în preluarea diferitelor momente ale acestui eveniment. Mulțumim pe această cale efortului deosebit al d-lui inginer tehnic Ionel Bonta, precum și televiziunii CREDO TV pentru asistența necesară cu echipamentul lor ultra profesionist, și nu în ultimul rând d-lui Petru Amarei și RTN Chicago. Producția video a fost posibilă datorită sponsorizării primite din partea soților Cezar și Mari Iordan, patroni ai prestigioasei firme MOOvers Chicago, cărora le suntem recunoscători pentru viziunea de a investi în documentarea audiovizuală, emisia dar și arhivarea acestui eveniment în cele mai bune condiții pentru a fi un stimulent și pentru generațiile viitoare.

Sincere mulțumiri Consulatului General al României la Chicago

Ziua de 17 ianuarie 2026 rămâne incontestabil un reper pentru comunitatea românească din Chicago și nu numai, prin reușita evenimentului desfășurat la Romanian Heritage Center, sub patronajul Consulatului General al României, merit ce trebuie atribuit desigur și Domnului Consul General Lucian-Ilie Stănică pentru inițiativa sa de a lansa apelul în comunitate tuturor organizațiilor românești dornice să se unească pe acest proiect cultural.

Mulțumim sponsorilor evenimentului:

• Romanian Roots Youth Association – RRYA (d-l Adrian și d-na Adriana Obreja)
• MOOvers Chicago (d-l Cezar și d-na Mari Iordan)
• D-na Ana Maria Grecu – real estate broker
• D-na Georgiana Marcarian – Fir de ie.

Închei acest reportaj redând mai jos nota de apreciere publicată de Nelu Lazar:

„Mulțumim tare mult de invitația la evenimentul “Eminescu — viață, operă și posteritate”, am savurat fiecare moment pe care l-ați oferit. Ne-am simțit onorați să fim invitați, și am trăit emoții nebănuite, cu fiecare moment începând cu 10am și până pe la 5pm când s-a încheiat…

Simpozionul Academic Literar Internațional a avut invitați de seamă academicieni din cultura românească, iar a doua parte a evenimentului a fost un spectacol cultural deosebit oferit de artiști români care locuiesc în Statele Unite, dar care trăiesc încă spiritul românesc pe care îl dăruiesc mai departe comunităților de români din diaspora, dar și oricărui iubitor de cultură venit din orice zonă din lume în zona Chicago și Midwest.

Poveștile care au prefațat toate aceste interpretări artistice au stârnit emoții rare, provocând deseori lacrimi de bucurie și mândrie de român, cu elemente care au amintit de istoria vastă a culturii românești, de copilăria artiștilor de pe scenă și a oamenilor din audiență, ample dovezi ale apartenenței la o identitate unică a românilor din țară și a românilor din orice zonă din lume unde continuă să păstreze și să împărtășească mai departe aceste valori culturale.

Felicitări tuturor ambasadorilor culturii românești din diaspora care au participat la eveniment, și felicitări pentru organizare echipei Romanian Heritage Center din Chicago.”

Steven Bonica
TRIBUNA.US

The post EMINESCU – VIAȚĂ, OPERĂ ȘI POSTERITATE – fotoreportaj appeared first on TRIBUNA.US.

Adunarea Generală a Academiei Române, formată din membri titulari, membri corespondenți și membri de onoare, l-a votat pe Ioan-Aurel Pop pentru al doilea mandat consecutiv la președinția instituției cu 142 de voturi din 157 exprimate.

Membru corespondent al Academiei Române din anul 2001, în cadrul Secției de științe istorice și arheologie, și membru titular din anul 2010, Ioan-Aurel Pop a deținut primul mandat de președinte al Academiei Române în perioada 2018-2022, după alegerile din 5 aprilie 2018. Conform statutului, alegerea președintelui acestei instituții are loc în prima decadă din luna aprilie, după data de 4 aprilie, atunci când este celebrată Ziua Academiei Române.

Cine este Ioan-Aurel Pop

Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, 67 de ani, este doctor în istorie și profesor al Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, specialist în istorie medievală și în evoluția instituțiilor medievale, paleografie latină și istoria Transilvaniei.

A fost profesor asociat la Universitatea din Pittsburgh (1991-1992) și profesor invitat la INALCO Paris (1998), Universitatea din Trento (2001) și Universitatea CaFoscari din Veneția (2003-2008). În anul 1999 a fost ales membru corespondent al Academiei Europene de Științe, Litere și Arte din Paris, iar în anul 2013 a devenit membru al Academiei Europene de Științe și Artă din Salzburg.

În perioada 1993-2018, Ioan-Aurel Pop a deținut funcția de director al Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, iar între anii 2012-2020 a fost rector al Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca.

Tribuna.US

The post Ioan-Aurel Pop, un nou mandat de președinte al Academiei Române appeared first on TRIBUNA.US.

„Odinioară, în perioada formării statelor unitare moderne, simbolurile naționale stârneau entuziasmul oamenilor, erau afișate peste tot, erau popularizate și prețuite în interior, mai ales că unii din afară le contestau. Imnurile, drapelele, stemele, zilele de sărbătoare a patriilor încununau o mare operă de construcție a edificiilor statale, aminteau celor prezenți de sacrificiile celor trecuți, trezeau speranțe pentru cei din viitor”

, și-a început mesajul pe pagina de Facebook.

Academicianul subliniază că astăzi interesul față de simbolurile naționale scade mereu, aproape pretutindeni, iar ignorarea sau deprecierea lor decurg dintr-o nepăsare față de ceea ce reprezintă însăși țara.

„Și, totuși, am putea da un semn de trezire, din aproape în aproape, am putea arăta că ne pasă și de noi și de alții, ne-am putea îndrepta gândurile și conduitele, ne-am putea face un pic de ordine prin case, ne-am mai primeni curțile și ne-am mai strânge la un loc sufletele. Secretul sărbătorilor este adesea apropierea inimilor, înlocuirea monologului cu dialogul, grija față de semeni («Și nu uita, când ești voios,/ Române, să fii bun»). Nu putem schimba noi lumea cea mare, dar pe aceea din jurul nostru o putem schimba într-o oarecare măsură”, scrie acesta în postare.

Când vorbește de casă, de curte, președintele Academiei Române se gândește și la edificiul cel mare, care este Țara Românească și care s-a finalizat în urmă cu peste o sută de ani, la 1 Decembrie 1918.

„Această țară este o realitate palpabilă și nu un simbol, cum este Ziua Națională. Ziua Națională – dacă nu suntem porniți doar pe demolare și pe hulire – ne ajută să conștientizăm țara, să ne dăm seama că țara e opera înaintașilor clădită prin jertfă de sânge, că e instituția care ne ține, ne organizează, ne disciplinează, ne hrănește, ne mângâie la greu și ne ocrotește. Iar, dacă nu le (mai) face pe toate acestea, nu este vina țării, a României, ci a noastră. Țara fără oameni (buni) nu există și nu poate funcționa ca patrie”

, mai spune academicianul.

De aceea, transmite el, „de Ziua Națională, în ciuda tristeții copleșitoare din aceste momente, săptămâni, ani, suntem «condamnați» la bucurie. Și, chiar dacă această bucurie ar fi numai de-o zi, ea poate trezi speranțe și poate naște atitudini, acțiuni, fapte”.

Tribuna.US

The post Președintele Academiei Române: Țara fără oameni (buni) nu există și nu poate funcționa ca patrie appeared first on TRIBUNA.US.

Într-un text transmis Centrului de Presă Basilica al Patriarhiei Române, Acad. Ioan Aurel Pop constată cu tristețe atitudini generalizate împotriva credinței.

„Am văzut, cu tristețe, în ultima vreme, că asocierea României și a națiunii române cu credința creștină îi irită pe mulți contemporani, îi supără pe cei „deștepți” ori pe cei care se cred mai „deștepți” decât alții. Am pus cuvântul „deștepți” între ghilimele, fiindcă l-am luat nu în sensul curent contemporan, ci în sensul său originar și primar, acela de „treji” sau „treziți” din „somnul cel de moarte”. „Treziții” îi consideră pe mai toți românii cufundați în acel „somn”. Însă „deștepți” sau „treziți” se consideră pe sine mulți dintre frustrați, mulți dintre cei autosuficienți, fiindcă sunt iritați de mesajele care nu le convin.

Dar, oricât de ciudat le-ar părea unora, astăzi nu poți să fii „deștept” în spațiul public fără cultură, fără cunoaștere, fără învățătură.

Eu am asociat credința (și Biserica noastră) cu națiunea și cu Țara Românească din rațiuni mai ales istorice. Studiul istoriei este meseria mea și fac această meserie de mulți ani, cu pasiune. Poporul român există în istorie de pe la finele mileniului I al erei creștine, adică de peste o mie de ani. În cea mai mare parte a acestei lungi perioade de timp, oamenii și-au văzut de necazurile și de bucuriile lor, de viața lor simplă, împărțită, în cea mai mare parte, între muncă și odihnă, între luptă și tihnă.

Secole la rând, grija de căpetenie a majorității oamenilor a fost „pâinea noastră cea de toate zilele”, adică preocuparea de viețuire și, adesea, de supraviețuire fizică. Oamenii cu trai decent și îndestulat au reprezentat în Europa, până prin secolul al XIX-lea, între 2 și 5% din toată populația. Asta nu înseamnă, în ciuda prejudecăților curente, că oamenii de demult, fiind săraci din punct de vedere material, nu au putut cugeta liber, în limitele orizontului lor. Ideea pedepselor crunte aplicate în Evul Mediu celor care nu gândeau pe linia oficială laică sau religioasă este, în mare parte, falsă (vezi, de exemplu, Régine Pernoud, Pour en finir avec le Moyen Âge, în varii ediții apărute în franceză, dar și în alte limbi).

Inchiziția din Occident – fără relevanță în lumea răsăriteană bizantină – a aplicat teribilele sale pedepse nu în Evul Mediu, ci la începuturile Epocii Moderne (care începe pe la 1400-1500). Gândirea liberă nu a fost nici atunci în largul ei, dar a fost cu adevărat arestată în perioadele mai recente și mai ales în vremea dictaturilor de extremă dreaptă sau de extremă stângă din secolul al XX-lea. Iar românii, spre deosebire de multe alte popoare europene, au trăit patru decenii lungi de comunism, în care credințele și Bisericile au fost crunt persecutate (unele au fost desființate prin lege), în care educația religioasă a fost interzisă, în care manifestările publice ale cultelor (mari ceremonii, pelerinaje, sărbători de hram, sfințiri de biserici etc.) au fost oprite sau poprite.

După evenimentele din decembrie 1989, aceste opreliști absurde au fost abolite și majoritatea românilor au sperat că orice fel de amestec al politicului în treburile cultelor, în manifestările de credință ale cetățenilor ar fi de domeniul trecutului. Firește, au existat și există oameni care nu sunt religioși și chiar unii care luptă contra credințelor și instituțiilor religioase, care sunt sau se declară atei, agnostici, „progresiști”, marxiști ori neomarxiști etc. Într-o societate democratică, există loc pentru toți (aceasta este esența democrației), atâta vreme cât nu se încalcă libertatea de credință și de conștiință a altora și nu se îngrădește manifestarea credinței celorlalți.

Este absurd să condamnăm regimul comunist, dar să aplicăm în continuare, unii dintre noi, metodele sale discriminatorii și exclusiviste. O societate liberă trăiește și își manifestă libertatea și prin polemici, dar polemicile publice au rostul lor, au formele lor decente, se adaptează unui nivel înalt de civilizație și de cultură civică. Nu se poate face polemică publică folosind limbaje suburbane, lovituri sub centură, atacuri la persoană, înverșunări și amenințări. Este trist că, la trei decenii de la revenirea în Cetate a libertății de credință și de conștiință, unii o neagă în numele „progresului”.

Noi nu știm cum va fi viitorul, dar trecutul românilor s-a construit în mare parte prin idealul creștin, prin tăria credinței și prin forța Bisericii. Recent, această afirmație a mea, ca istoric, i-a deranjat pe unii „toboșari ai vremurilor noi”, care vor neapărat o lume următoare atee, necreștină, automatizată și robotizată. Aceștia ar prefera să scoatem orice referință religioasă din viețile noastre și chiar să interzicem/ schimbăm Imnul Național, pentru că acesta cuprinde versuri de genul „Preoți cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină”. Ca urmare, unii dintre aceștia au pornit polemici fără de principii, pline de umori și de ură, adesea la adăpostul anonimatului, vădind o intoleranță cruntă și o incultură crasă.

Din fericire, nu a fost așa mereu. Nici pe vremea când s-a făcut această țară, liderii nu se purtau cu mănuși, ci se veștejeau reciproc, se pârau, se gratulau în limbaj colorat (domeniu în care suntem campioni și astăzi!). Dar, dincolo de orice orientare politică și chiar grad de cultură, au pus împreună umărul pentru țară, aproape la unison, ca într-o simfonie. Exista parcă atunci un cuvânt de ordine subînțeles: „să nu hulim cele sfinte”, iar între acestea se aflau credința, țara, națiunea.

Nu dau decât un exemplu și nu unul din lumea laică – care se inflamează mult mai acut și se repede ușor la invective – ci din viața noastră bisericească, greu încercată și ea astăzi. De la 1744 (când Ioan Inochentie Micu Klein a convocat la Blaj un Sinod General (un fel de congres național românesc, dincolo de orice diferență confesională), trecând prin actul fundamental al națiunii numit Supplex Libellus Valachorum 

(1791-1792) și semnat de Gherasim Adamovici (ortodox) și Ioan Bob (greco-catolic), prin Revoluția de la 1848-1849 (Marea Adunare Națională de la Blaj, prezidată de episcopii Andrei Șaguna, ortodox și Ioan Lemeni, greco-catolic), prin Mișcarea Memorandistă (1881-1894) și ajungând la 1918 (greco-catolicul Iuliu Hossu, viitor cardinal și ortodoxul Miron Cristea, viitor patriarh), slujitorii și ierarhii celor două Biserici românești din Ardeal, ca și liderii laici de ambele confesiuni – deși nu se iubeau mereu, ba, dimpotrivă, aveau dese momente încordate și chiar conflicte – au fost împreună, uniți în asumarea rolurilor de lideri ai națiunii, nelăsând să răzbată nicio fisură în exterior. Diferendele erau normale, dar până la credință, la patrie și la națiune.

Astăzi, crezându-ne atoateștiutori, nu mai respectăm principii, valori și nici virtuți. Și, evident, nu mai avem respect nici pentru trecut și nici pentru profesioniștii trecutului. Imnul Național exprimă un mare adevăr: cel puțin până la 1848 și cu precădere în provinciile aflate sub dominație străină (unde trăiau mai mult de jumătate dintre toți românii de atunci), mișcarea de emancipare națională a fost condusă de preoți, de „preoți cu crucea-n frunte”.

De pe la 1350-1400, românii din Transilvania (iar Transilvania reprezintă azi circa 40% din teritoriul și populația României) nu au mai avut voie să aibă o clasă politică laică în nume propriu, românesc, adică o stare (sau o „națiune”, cum se spunea de la 1500 încoace), cum aveau nobilii (maghiari), sașii și secuii. Liderii politici și religioși ai românilor au fost, de atunci și până în secolul al XIX-lea, clericii ortodocși și, după 1700, ortodocși și greco-catolici, adică slujitorii Domnului de rit bizantin.

Ambele Biserici românești din Ardeal au același rit, pornesc din aceeași rădăcină, iar greco-catolicii au fost înainte de „unirea religioasă” ortodocși. Mulți, contemporani, animați de valorile și realitățile prezentului, au mari dificultăți în înțelegerea și acceptarea acestei realități. Neînțelegerea vine dintr-o prejudecată, anume din neputința de a concepe că separarea oficială dintre laic și religios s-a produs foarte târziu, odată cu ceea ce numim constituționalismul modern. Pentru oamenii medievali, atașamentul nețărmurit față de credință și față de Biserică era un comandament de viață, iar viața de atunci nu se putea concepe în afara credinței și a Bisericii.

Laicul și religiosul interferau în asemenea măsură încât erau un monolit și formau însăși viața de odinioară. Separarea conștientizată dintre laic (mirean) și religios (confesional) s-a făcut foarte târziu, odată cu separarea constituțională dintre stat și Biserică. Toate cuceririle de drepturi – puține, câte au reușit să obțină românii transilvăneni până la 1848 – s-au făcut sub conducerea clericilor. Drept dovadă, avem măsurile luate de inamici contra acestora.

De exemplu, după căderea și moartea lui Mihai Viteazul, dieta Transilvaniei (din care nu făcea parte niciun român) a decis să rupă legătura cu ambele „principate valahe” și a interzis intrarea în Transilvania a tuturor clericilor de la sud și est de Carpați, pentru că „Tiranul” și „Valahul” (adică Mihai Viteazul) își pregătise „invazia” prin „tainica lucrare a preoților săi care se numesc călugări”. Acestea sunt fapte înregistrate de istorie și ele nu se pot șterge pentru că nu convin unor contemporani ai noștri.

Toate aceste fapte au fost consemnate, după descifrarea și interpretarea a mii de surse, de către mai mulți istorici, dar mai ales de către David Prodan, într-o capodoperă a sa, numită Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării națiunii române (apărută în mai multe ediții, din 1948 încoace). Autorul, de formație materialistă interbelică și nu contrafăcută sub influența comuniștilor (de altminteri, David Prodan și-a depus carnetul de partid în 1962, intrând în rezistența intelectuală contra regimului), demonstrează (în cartea citată și în altele) cum ne-au condus de-a lungul istoriei medievale și moderne, până la 1848, preoții. Nicolae Iorga a călătorit în Transilvania abia la cumpăna secolelor al XIX-lea și al XX-lea (marele istoric fiind născut în 1871) și a înțeles de îndată secretul supraviețuirii acestor români obidiți. Înțelegerea se vede din titlul cărții sale apărute în 1902, intitulate Sate și preoți în Ardeal.

După cercetări minuțioase, studiind viața românilor ardeleni cam de pe la 1400 până spre 1800, Nicolae Iorga a constat că preoții au salvat naționalitatea noastră, fapt pentru care le închină lor pomenita carte: „Preoților și învățătorilor din românimea de peste munți, celor prin cari se păstrează neamul în așteptarea viitorului, care atârnă de vrednicia noastră, închină această carte autorul”. Ce poate să fie mai grăitor pentru rolul elitei noastre bisericești în istorie decât aceste vorbe cu putere se maximă ale celui mai important istoric român din toate timpurile? Omagiul este cu atât mai realist cu cât, până târziu, în secolul al XVIII-lea, tot preoții erau și învățători la școlile noastre, ținute nu de statul cel străin (străin de nevoile și de durerile noastre), ci de Biserică și de comunitate.

Când poetul Andrei Mureșanu a scris poezia „Un răsunet”, el avea în fața ochilor imaginea românilor conduși de liderii lor spirituali și pământești – preoții cu crucile lor pe piept, în inimi și în mâini – în drum spre Blaj, organizați în cete ordonate și disciplinate. Andrei Mureșanu a văzut cum, cu respect și smerenie, zecile de mii de români se uitau la copreședinții Adunării Naționale de la Blaj, din mai 1848, adică la episcopii Andrei Șaguna și Ioan Lemeni, ca la izbăvitorii lor, ca la liderii capabili să-i scoată la liman. De-aceea și nu din vreo fantezie de literat, poetul a i-a pus în vers pe „preoții cu crucea-n frunte”.

Așa s-au petrecut lucrurile, ele sunt demult istorie și istoria nu poate să fie schimbată. Dacă putem (sau, câteodată, avem doar iluzia că putem) schimba prezentul, dacă putem modifica sau măcar pregăti într-un anumit fel viitorul, trecutul rămâne mereu „așa cum a fost” (Leopold von Ranke). Iar specialiștii cinstiți au dreptul să-l reconstituie numai „așa cum a fost” și nu să-l „recondiționeze” după nevoile prezentului, după „comanda socială”, după comanditar, după mărimea plății în arginți, ori după gustul unora. Văd și eu în jurul meu pe unii semeni care repudiază și condamnă credința creștină, care atacă Biserica (Bisericile), care ar vrea să-i vadă și să-i facă pe toți oamenii de altă credință decât cea pe care o au, sau atei, sau nihiliști, sau neomarxiști.

Am auzit deunăzi un „analist” imberb decretând că un om inteligent nu poate să fie credincios. Atunci trebuie să acceptăm că o armată de savanți, de la Copernic, Galileo Galilei, Blaise Pascal, Francis Bacon, Johann Kepler și până la Newton, Leibniz, Maxwell, Kelvin sau Pasteur au fost proști, căci lipsa de inteligență înseamnă, în limbaj popular, prostie.

Mai văd că unii dintre criticii credinței și ai Bisericii ar vrea nu numai să facă lumea de azi „progresistă” și să ne cioplească pe toți după chipul și asemănarea lor, dar fac eforturi să schimbe și istoria care nu le convine. Or, aceasta seamănă a dictatură, a intoleranță, a discriminare. Oare pentru asta să fi luptat „aproapele nostru” la 1848, la 1918, la 1989, pentru mutilarea prezentului și pentru modificarea trecutului, în acord cu voința unor grupuri marginale și animate de ură? Oare pentru asta să fi murit în închisorile comuniste atâția intelectuali de-ai noștri creștini ortodocși, greco-catolici și de alte confesiuni?

Nu numai în Evul Mediu ci și în Epoca Modernă, românii au fost conduși de preoți, călugări, de ierarhi vrednici. Mai mult, hotărârea de unire de la Alba Iulia a fost citită de ierarhul greco-catolic Iuliu Hossu, iar un alt ierarh, cel ortodox, Miron Cristea a însuflețit mesele îmbrățișându-și „fratele” și spunând:  „Pe cum ne vedeți azi îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți frații români!”.

Asta nu înseamnă că istoria noastră a fost imaculată sau că oamenii Bisericii nu au greșit sau nu greșesc, dar avem elementara obligație morală de respect pentru adevăr și pentru cei care ne-au condus prin vremuri bune și rele, ca să ajungem să trăim cu toții într-o țară a noastră. Nu avem dreptul să ascundem greșelile și nici să lăudăm neîmplinirile, dar suntem „condamnați” la cumpătare și echilibru.

Judecățile și prejudecățile prezentului nu ne dau cuvânt să blamăm ori să falsificăm trecutul. Dacă ne-am eliberat doar ca să proferăm blesteme și să punem stigmate, ne amăgim cu o falsă libertate. Libertatea noastră nu înseamnă limitarea libertății celorlalți, ci înseamnă înțelegere, acceptare, bunăvoință, iubire și bunătate”.

Tribuna.US

The post Președintele Academiei Române Ioan Aurel Pop reclamă atacurile împotriva credinței appeared first on TRIBUNA.US.

Încă de la începutul evenimentului, Ioan-Aurel Pop a afirmat că nu va înţelege niciodată de ce „patria” a devenit „subiect de persiflare” și chiar de „dispreț”, dar și care sunt cauzele pentru care „patrioții sunt repudiați astăzi, în anumite medii, ca fiind naționaliști”, informează Agenția de Presă Basilica

„Veți spune că și pe vremea lui Caragiale era așa, numai că atunci, gluma era glumă, iar țara era țară. Generația lui Caragiale – incluzându-l aici pe dramaturgul însuși – a construit România Întregită”.

Apoi, academicianul a amintit de scriitorul Ion Creangă care şi-a prezentat copilăria în operele sale.

„Creangă vorbește despre bucuria copilăriei petrecute în familie și cu familia. Universul familiei era dublat de universul satului, patria cea mică, iar temeiurile educației se puneau în aceste universuri”.

„În familie, se învățau primele noțiuni despre viață, credința și cuviința, dar, mai presus de toate, cum să deosebești binele de rău, cum să ocolești răul, ca să faci binele. Natural, copiii nu reușeau de la început să facă asta, dar atâta repetau până când reușeau. În familie învățau limba, obârșia moșilor, cutuma, tradiția, rânduiala locului și multe altele”.

Școala adâncea această educație începută în familie, a continuat Ioan-Aurel Pop, „prin inocularea în mințile tinere a cunoștințelor sistematice despre țară și despre lume. Între aceste cunoștințe, un loc important era rezervat datelor despre România și despre poporul român”.

„Școala, mai ales prin disciplinele numite identitare – limba și literatura română, istoria, latina, geografia, religia etc. – construia și înnobila conștiințe”.

„Și ce oameni au ieșit din aceste școli, din moment ce au onorat catedre universitare de pe toate meridianele lumii, ducând cu ei mesajul acestui popor de la Dunăre, de la Carpați, de la Crișuri și de la Nistru”, a subliniat academicianul.

Aprofundând rolul fundamental al şcolii în formarea elevului, el a spus că „Școala transmite virtuți și valori – dincolo de cunoștințe – dar transmite mai ales încredere și speranță.

„Cei care, acum un secol, au făcut România Întregită au avut, se pare, mai multe cunoștințe decât noi, dar au avut, cu siguranță, și mai multă speranță și mai mare încredere, chiar și atunci când totul părea pierdut. Secretul reușitei lor a fost munca, în acord cu vechiul adagiu latin, uitat astăzi: Natura nu dă nimic omului fără mare stăruință (Nihil homini natura, sine magno labore, dat)”.

Preşedintele Academiei Române a oferit o serie de sfaturi practice pentru părinţii, profesorii şi elevii români.

„Ar fi bine să le urmăm pilda (n.r.: înaintaşilor noştri) întru toate cele de bine, să ne învăluim de setea cunoașterii și să construim, nu să dărâmăm. Construcția înseamnă a-i învăța pe copii și pe tineri că educația, școala, cultura, credința sunt cheia succesului, nu averea, învârteala, șmecheria și minciuna”.

„Înaintea plăcerii și a confortului trebuie puse munca și stăruința, iar înaintea egoismului trebuie să stea dăruirea pentru aproapele nostru. Numai că, din această dăruire generală, nu ne putem exclude valorile noastre de români, fiindcă, dacă nu mai suntem români, nu vom fi nimic decât frunze în bătaia vântului”.

„Părinții și dascălii trebuie să-i învețe pe copii enorm de multe lucruri care țin de esența noastră umană, dar unul nu poate lipsi dintre ele: iubirea de neam, de strămoși de valori, fără de care nu avem cum să înțelegem și să iubim alte neamuri și alte valori și nici omenirea în ansamblul ei”.

„Orice pădure trăiește prin arborii ei, așa cum lumea globală există prin concertul națiunilor sale. Să facem ca muzica acestui concert să aibă acorduri divine, capabile să exprime Oda bucuriei

!”, a conchis preşedintele Academiei Române.

Tribuna.US

The post Ioan-Aurel Pop: Educația, școala, cultura, credința sunt cheia succesului appeared first on TRIBUNA.US.