164 de ani de la „Mica Unire”

„Aşa a fost însă cu Alexandru Cuza, ajuns Domn din întâmplare, prin noroc – nu norocul lui, care şi-a cheltuit viaţa în şapte ani, ci norocul nostru, care am folosit de pe urma acestei mărinimoase risipiri de puteri”, spunea Nicolae Iorga despre domnitorul român ce a stat în fruntea statului timp de 7 ani, între 1859 și 1866.

Începând din 2016, în fiecare an, 24 ianuarie este zi liberă în România: guvernul de la București a hotărât acest lucru pentru a onora momentul din anul 1859, când, în urma alegerii domnitorului Alexandru Ioan Cuza ca domn al Țării Românești, pentru prima dată după 260 de ani,  Moldova se unea cu Țara Românească, creându-se astfel, primul  stat român modern. Acest eveniment este cunoscut în istoria românilor ca „Mica Unire”, care a precedat „Marea Unire” de la 1 Decembrie 1918, când Transilvania, Basarabia și Bucovina se alătură și ele, la țara mamă.

În mod ironic, având în vedere actuala situație geopolitică, „Mica Unire” a fost o consecință a Războiului Crimeii purtat între Franța, Marea Britanie, Sardinia și Imperiul Otoman pe de-o parte și Imperiul Rus, de cealaltă parte. Acest conflict a fost provocat de ambițiile țarului Nicolae I, de a extinde granițele statului său, în detrimentul Imperiului Otoman. Realizând pericolul unei expansiuni rusești în Balcani și Anatolia, Marile Puteri au intervenit sprijinindu-l pe sultanul Abdulmedjid I. După 3 ani de lupte crâncene, Rusia capitulează și, astfel, începe Congresul de pace de la Paris, din 1856. Ca urmare a  hotărârilor luate atunci, țarul Alexandru al II lea înapoiază Moldovei, partea sudică pe care Rusia o anexase în 1812. Principatele române, adică Moldova și Țara Românească, rămân în continuare sub suzeranitatea Imperiului Otoman, însă câștigă dreptul de a avea întruniri Ad-Hoc (denumite neoficial, Divanuri Ad-Hoc), care aveau ca obiectiv, organizarea celor două principate, din punct de vedere politic și administrativ: de exemplu, unul din subiectele de discuție îl reprezenta alegerea a doi domni (la Iași și București), fiecare cu sistemul propriu de guvernământ, de către populația locală.

Lucrurile nu au decurs însă, foarte ușor, pentru că atât Imperiul Austriac, cât și cel Otoman erau conștiente de dorința românilor din cele două state, de a se uni și au încercat să le zădărnicească eforturile; ceea ce aproape au reușit când caimacanul (reprezentantul sultanului) Vogoride a falsificat rezultatul alegerilor din 1857, susținând că românii nu doresc aceasta. Adevărul s-a aflat însă, în urma dezvăluirilor apărute în presa europeană de la acea vreme, iar alegerile s-au ținut din nou și de data aceasta unioniștii au avut câștig de cauză. Primul pas fiind realizat, s-a ajuns în faza alegerii de conducători și guverne în Moldova și respectiv, Țara Românească: pretendenții erau destul de mulți, în număr de 38, printre aceștia aflându-se și Alexandru Ioan-Cuza, în vârstă de 39 de ani, născut la Bârlad. Alegerile au avut loc mai întâi la Iași, unde, la data de 5 mai, Cuza este ales domn, iar la data de 24 ianuarie, este ales la București, și domn al Țării Românești, astfel înfăptuindu-se „Mica Unire”, cele două principate devenind un singur stat denumit Principatele Române, stat care începând din anul 1862 va purta numele de România.

Dubla alegere a lui Cuza a generat un val de critici din partea oponenților unirii, care insistau asupra faptului că românii au violat textul Tratatului de la Paris care stabilea alegerea a doi domni și a două guverne – dar nu se menționa că o persoană nu poate să fie aleasă de două ori, astfel că unirea a rămas un lucru cert și de necontestat.

Alexandru Ioan Cuza este considerat de mulți, ca fiind întemeietorul statului român modern. Mânat de dorința de a moderniza societatea românească și de a o aduce în rândul statelor occidentale, el a inițiat o serie de reforme în această direcție: primele patru clase încep să fie obligatorii și gratuite pentru toți copiii, înlesnindu-se astfel accesul la educație, a categoriilor defavorizate; se înființează primele universități din spațiul românesc, la Iași și la București; legea agrară vine în sprijinul țăranilor care primesc aproximativ 30% din totalul terenului agricol al României, iar impozitul trebuie să-l plătească către stat și nu către proprietarul pământului pe care îl lucrează. Actuala organizare administrativă a fost inițiată tot de Cuza: mai multe sate alcătuiau o comună condusă de un primar, mai multe comune, o plășie, iar mai multe plășii, un județ, la conducerea căruia se afla un prefect. În această perioadă a fost introdusă și legea secularizării averilor mănăstirești, prin care o mare parte a averilor bisericilor a trecut în proprietatea statului, acestea trebuind să plătească și o taxă pentru veniturile care le-au rămas. Nu în ultimul rând, Cuza a inițiat și o nouă lege electorală, el putând să inițieze legi și să se opună parlamentului, dacă acesta nu le accepta; totodată, putea să numească jumătate din membrii Adunării Legiuitoare. Grupul celor care putea să voteze a fost mărit, însă votul a rămas în mare parte, cenzitar, cei care nu plăteau taxe neavând acest privilegiu. În această perioadă, este introdusă în circulație, moneda națională, leul românesc, fiind practic adoptată după moneda belgiană cu același nume.

În anul 1864, Alexandru Ioan Cuza dă o lovitură de stat, dizolvând Adunarea Legiuitoare (precursoarea Camerei Senatului), dar acest gest îl va consta enorm. După numai doi ani, „Monstruoasa Coaliție”, numită așa datorită faptului că era alcătuită din membrii grupărilor conservatoare și liberale care aveau viziuni politice diferite, îl va detrona pe Cuza, care este trimis în exil forțat, în orașul Heidelberg, unde va și muri în anul 1873, la numai 53 de ani. În locul lui, pe tronul României va veni regele Carol I care va continua procesul de modernizare a statului român, dar va fi și primul rege dintre cei patru care vor domni în România până în anul 1947, țara noastră fiind regat, pentru aproximativ 66 de ani.

Cu toate că domnia lui Alexandru Ioan Cuza este un subiect de dezbatere în istoria României, unii istorici acuzându-l că a fost un fel de dictator, moștenirea pe care ne-a lăsat-o este de necontestat, pentru că odată cu el, România a început să se modernizeze și să acceadă către eșalonul de elită al civilizației statelor din vestul Europei. Aceasta poate fi ilustrată cel mai bine, de denumirea “Micul Paris”, cum i se spunea Bucureștiului în perioada interbelică. Cred că tocmai din aceste motive, în anul 2016, guvernul României a decis ca ziua de 24 Ianuarie să fie o zi de sărbătoare, pentru a ilustra și mai bine la nivel național, importanța acestei date și locul ei în istoria poporului român.

Vlad Emanuel Pătrășescu