A fi recunoscător este calea către victoria în fața celor de la Davos

Foto: Socialism in America

Ziua Recunoștinței (Thanksgiving Day – sărbătoare americană a familiei de la finalul lunii noiembrie, în care se mulțumește lui Dumnezeu pentru bogăția recoltei din anul respectiv – n.n.) este sărbătoarea mea preferată din an. Este singura zi în care lăsăm deoparte ceea ce ne desparte și facem cel mai elementar lucru pe care oamenii îl pot face împreună – să împărțim aceeași masă. În cele din urmă, aceasta este doar o poveste despre doi oameni foarte diferiți care se alătură pentru a-și împărtăși unul altuia roadele recoltei și vânătorii, pentru a începe procesul lung și dificil al clădirii încrederii. Încrederea, apropo, este baza civilizației însăși. Fără încredere nu există nimic, doar Jocurile Foamei.

Nu contează dacă poveștile despre prima Zi a Recunoștinței sunt adevărate sau nu. Numai celor care au o obsesie de a demitiza lumea pentru a-și salva propriul gol interior le pasă de astfel de „adevăruri” istorice. Povestea în sine este cea care are putere, ca toate poveștile grozave. Este o poveste care este adânc încorporată în Mitul Americii, ca marele experiment al guvernării și revoltei împotriva puterilor coloniale ale Europei.

În cele din urmă, acel Mit este, desigur, doar un mit. Istoria Americii este mult mai nuanțată și complexă, mai întunecată și mai deschisă decât fundamentele pe care le poate admite acel Mit. Nu sunt aici pentru a spăla în alb, negru sau chiar verde istoria Americii, mai mult decât ar face-o un britanic, italian, rus sau chinez cinstit. Sunt aici pentru a discuta de ce ar trebui să fim recunoscători chiar și pentru că avem o lume în care astfel de mituri pot exista.

Desigur, istoria este dezordonată. Este violentă și, uneori, îngrozitoare. Da, unii oameni sunt răi. Războaie au avut loc și vor mai fi. Genociduri au fost comise și încă vor mai fi.

Poveștile mari de care ne bucurăm cu toții pe ecranele noastre astăzi, mari și mici, încearcă să ne ajute să navigăm prin ceea ce se întâmplă atunci când oamenii înnebunesc în grup, își pierd simțul proprietății și al smereniei și devin obsedați de propriile frici în detrimentul empatiei. La asta duce o ruptură a încrederii – la o pierdere a civilizației.

Trăim într-o perioadă în care cei de la putere își arată disprețul fără margini față de umanitate, concentrându-se doar asupra părților rele ale acesteia. S-a ajuns acum să fie disprețuită chiar și această tradiție americană, care este una dintre ultimele lecții sincere pentru o lume care scapă de sub control. Pentru că despre asta este Ziua Recunoștinței. Despre a lua o pauză de la realitatea dură a existenței și a fi recunoscător pentru ceea ce ai, iar nu invidios sau dornic pentru ceea ce nu ai.

Despre a nu mai asculta aparatcici fără suflet, speculatori ai diviziunilor de rasă, care țipă despre cum ar trebui să transformăm Ziua Recunoștinței într-o altă oportunitate de a nu avea încredere unul în celălalt înainte de a mânca o masă nehrănitoare, care ne imploră cu disperare să menținem bariere între membrii familiei din cauza COVID și care dezvăluie, astfel, mai mult din boala de care suferă ei decât a oricui altcuiva.

Aceștia sunt oameni fără speranță sau credință în nimic. Sunt zombi căzuți, înfometați de putere, obsedați de importanța imaginii personale, afișând o empatie fățarnică, în timp ce laudă apartheidul medical și fac din cei nevaxați țapi ispășitori pentru a alimenta ura.

Aceștia sunt dușmanii omenirii, nu un virus cu o rată a mortalității de 0,1% sau cei suficient de curajoși pentru a-i face față fără ajutorul lui Big Brother. Și totuși, ar trebui să le fim recunoscători chiar și lor.

Pentru că fără ei drept contra-exemplu, nu avem cum să ne evaluăm propriul nostru comportament. Nu avem o oglindă în care să ne uităm și să vedem propriile noastre tendințe spre urâțenie. Pentru că fără acea abilitate de a vedea direct ceea ce nu vrem să fim, devenim la fel de pierduți ca ei în propria fugă în importanța de sine, care justifică apoi orice cantitate de violență.

Nu urăsc pe toate Joy Ann Reid și Jenn Psaki din această lume. Dar nu mă las prăbușit de depravarea lor, pentru că fără ele nu am putea vedea atât de limpede cât de nebună este lumea pe ele care o susțin.

Săptămâna trecută am speculat că Davosul și-a atins deja punctul său maxim. Am fost surprins să constat că articolul meu a fost mult mai puțin contestat decât mă așteptam.

Imediat, în dimineața de după sărbătoarea anuală a împăcării și reconectării cu familiile noastre dezrădăcinate, am fost bombardați cu vești despre o nouă variantă de COVID cu care o să ne lovim (Omicron – n.n.).

În cea mai slabă zi de tranzacționare a anului din SUA, când cei mai mulți dintre noi ne refacem după excesul de mâncare, în timp ce derulăm feedurile noastre de Twitter și trolăm pe Amazon pentru cele mai bune oferte pentru o grămadă de rahaturi despre care știm în inimile noastre că nu avem nevoie, băieții scot din buzunar nuclearele panicarde:

Dow-ul? Scădere cu 1119,00 puncte.

Petrol? Scădere cu 9,31 USD pe baril.

Bitcoin? Scădere cu 5200 USD, aproape 10%

Dacă ai crezut că poți scăpa de Marea Resetare de la Davos, mai gândește-te. Tot ce ai va fi al lor. Tot ceea ce îți dorești – familie, casă, stabilitate, speranță – e supus aprobării lor.

Nu mai dați atenție momentului, virologiei sau logicii. Doar încercați să vă detensionați în fața unei farse complet fabricate, care dacă ar fi fost un film de vizionat după cina de Ziua Recunoștinței, l-ați fi oprit pentru că ar fi fost prea tras de păr.

Sincer, în momentul ăsta ar fi deja cazul să angajeze niște scenariști mai buni, pentru că filmul ăsta e mai prost decât Captain Marvel.

Varianta „Nu”, sau pe scurt NuVID, a evoluat atât de rapid, încât chiar și numele a trebuit să-i fie schimbat rapid în Omicron pentru a ne menține în confuzie. E varianta Nu? Sau Omicron? Oamenii își vor petrece acum ore întregi din viața lor întrebându-se cum se numește chestia aia, ca să-și închipuie totuși că sunt mai informați decât frații lor care respiră încă liniștiți pe gură, deși nu-s vaccinați, și pe care încă îi urăsc.

Nu știm nimic despre NuVID/Omicron (textul este de la finalul lunii noiembrie 2021 – n.n.), decât că a dezvoltat mai multe noi proteine ​​​​spike și orice alte chestii pe care zeii virusologiei catadicsesc să ni le explice.

Chiar dacă nu știm aproape nimic despre virulența sau transmisibilitatea NuVID/Omicron, primul răspuns din partea suspecților obișnuiți este acela de a intensifica iar discuțiile despre închiderea pe mai departe a populațiilor în toată Europa. Lumea păruse că începe să revină ușor ușor la o aparență de normalitate, și iată că acum toți bat din aripi de panică, așa cum fac rațele mele când câinii aud un zgomot în pădure și încep să latre.

Ne-am confruntat cu cele mai mari frici ale noastre și a trebuit să începem să rezolvăm problemele lanțului de aprovizionare și întârzierile de documente și ne adaptasem la noile fluxuri de lucru și programări. Cei care s-au opus obligativității vaccinării nu și-au părăsit pozițiile și protestele lor netransmise la televizor.

Centrele de distribuție a vaccinurilor începuseră să se închidă, oamenii își asumau riscul de a trăi, găsind surse de ivermectină și HCQ pentru a se trata, în timp ce Complexul Medical Industrial încerca să le stea în cale.

Și, pentru că ne-am permis să credem că am depășit această încercare cumplită – isteria virusului, nu virusul în sine – ce au făcut a fost să ne răsplătească cu o amenințare nouă, și mai mare.

Și, iarăși, sunt recunoscător pentru asta. Pentru că această ultimă rundă de panică este cea mai ostentativă, cea mai exagerată, cea mai crudă încercare de război psihologic în care s-a angajat Davosul până acum.

Și asta o face ușor de luat în râs.

Dar asta nu contează pentru cei ”responsabili”. Dacă râdem de ei și de seriozitatea lor, ei se enervează și mai tare.

Au putut vedea frâiele lor slăbind și pe oameni revenind la normal. Au putut vedea și ei aceleași proteste masive pe care le-am văzut și eu, peste tot unde nu-și aveau ei tronurile, și au știut că este timpul să-și joace următoarea lor carte – la disperare.

Singurul lucru de care mă mai tem în acest moment sunt acei oamenii care au rămas încă prizonierii acestei povești și nu pot renunța să mai creadă în ea.

Și chiar și așa, ar trebui să fim recunoscători pentru că ni s-a confirmat că ne-au mințit despre toate acestea tot timpul.

Asta va fi ultima mea tentativă de a încerca să traversez din nou frica. Cazurile nu sunt spitalizări. Iar spitalizările nu sunt condamnări la moarte. Cu muntele de dovezi care arată că niciunul dintre numerele care ni s-au dat despre COVID nu a fost vreodată exacte, de ce ar trebui să credem ceva despre NuVID/Omicron?

…

Și totul trebuie să se întoarcă la acea temelie pe care se clădește civilizația însăși. Încredere.

Fără ea, coloniștii și nativii americani nu s-ar fi putut așeza împreună în jurul mesei. Fără ea, coloniștii nu ar fi putut nici măcar să treacă Atlanticul sau să închirieze locul în corabia cu care s-au dus acolo. Fără încredere, acea corabie ar fi fost numai o sclipire în ochiul persoanei care visează să o construiască, deoarece ar fi părut un proiect mult mai grandios decât ar fi putut să fie dus la bun sfârșit în timpul scurt pe care îl avea de trăit pe acest pământ.

Cei de la Davos pretind că sunt motivați de dorința de a salva umanitatea de ea însăși. Au considerat civilizația noastră ca fiind nedemnă de ei și de ideile lor mărețe și, asemenea zeilor mânioși, sunt pe cale să o șteargă de pe fața pământului pentru a o ”reconstrui mai bine” (Build Back Better – agenda asumată de președintele Biden – n.n.), însă după chipul lor, nu al nostru.

Dar această idee nu poate deveni realitate decât dacă îi vom acorda și noi credință; decât dacă noi, la fel ca ei, ne vom consuma pentru tot felul de lucruri pe care le-am pierdut și pe care nu le vom avea niciodată, în loc să îmbrățișăm ceea ce se află în fața noastră. Civilizația nu este ceva ezoteric care să poată fi evocat prin rostirea de cuvinte magice printr-un dispozitiv de comunicare în masă.

Civilizația vine din a privi o altă persoană în ochi, a-i strânge mâna și a încheia o învoială pe care ambele părți o onorează cât mai bine.

Pentru o masă critică de oameni din Occident, încrederea lor în instituțiile care i-au guvernat a dispărut. Și această încredere nu va mai reveni.

Și fără această încredere, nu mai poate exista revenirea la vechiul sistem în care Davosul a mutat piesele pe tablă și noi am reacționat la ele conform regulilor jocului, pentru că am crezut că regulile au întărit civilizația.

Dar acum știm că și asta era o minciună. Și pentru asta îi sunt veșnic recunoscător Davosului. Pentru că fără încercarea lor donquijotescă și, din păcate, mortală, de a recrea umanitatea, nu s-ar fi trezit niciodată atât de mulți oameni la realitatea propriei existențe.

Acesta este motivul pentru care sunt mai convins astăzi decât înainte că Davosul și-a atins punctul maxim (după care urmează declinul), deoarece astăzi sunt recunoscător că am aflat comunitatea de oameni care sunt gata să facă pasul peste ceea ce îi desparte și să formeze noi legături de încredere, care vor putea da naștere următoarelor mituri capabile să susțină o civilizație mai bună.

Tom Luongo
Traducere de: Reactionarii