Americanii furioşi: o explicaţie pentru ascensiunea lui Donald Trump

Furia anti-establishment trebuie înţeleasă prin prisma faptului că situaţia economică a multor americani s-a înrăutăţit.

Alegătorii americani sunt furioşi. Niciodată nu i-am văzut atât de porniţi, de revoltaţi, îm­po­triva a ceea ce noi numim „establishmentul“ de la Washington, nomenklatura din SUA, da­că vreţi să folosim un termen mai cunoscut în fostele state din Estul Europei. Toţi prie­te­nii cu care discut politică îi eva­luează pe candidaţii la pre­zi­den­ţiale în funcţie de gra­dul de apartenenţă la no­men­klatura din capitala SUA, de le­gătura lor cu esta­blish­men­tul. Nu este doar o impresie su­biectivă: sondajele arată că americanii sunt mai furioşi ca niciodată şi vor un preşedinte care să nu facă parte din protipendada ipocrită şi stearpă care a condus ţara în ultimii ani.

Înainte de a continua, câteva precizări. Sunt re­publican. Sunt un mare admirator al pre­şe­dintelui Ronald Reagan. Locuiesc în Dallas, Te­xas. Nu am, deci, pretenţia că vă ofer o ana­liză obiectivă.

În ianuarie, Esquire a făcut public un sondaj din care reieşea că 31% din americani sunt fu^­­­rioşi de mai multe ori pe zi, atunci când aud sau citesc o ştire. Circa 32% se înfuriau o sin­gură dată pe zi. Aproximativ 20%, o da­tă pe săptămână. Tot acest son­daj ne spune că 52% dintre cei chestionaţi con­si­de­ră că „The American Dream“ nu mai există. Cam 54% din­tre re­­pon­denţi apreciază că SUA nu mai sunt „cea mai pu­­ter­nică ţară de pe glob“.

Mai există aici, în SUA, o furie anti-establishment pentru că Washingtonul e perceput ca un loc în care tot ce con­tea­ză es­te să-ţi distrugi ad­versarul politic, nu să cons­tru­­ieşti, să faci ce­va pentru cei care te-au ales.

Aşa se explică, în linii mari, ascensiunea lui Do­­nald Trump, în tabăra republicană, şi a lui Ber­nie Sanders, în cea democrată. Până şi Hil­lary Clinton a încercat să se prezinte drept an­ti-establishment! Presa din România – care se alimentează în prea mare măsură din zi­a­rele liberale, în mod radical de partea de­mo­cra­ţi­lor – greşeşte limitându-se să-l ironizeze pe Trump şi crezând că în spatele său se află doar nişte albi radicalizaţi din Midwest, nişte hill­billies. În Statele Unite creşte neîncrederea în presa „liberală“: 65% din americani consideră că aceasta are un impact negativ asupra ţării (son­daj Pew Centre). Apoi, cer­ce­tările so­cio­lo­gice arată că Trump are sus­ţinere în mai toa­te structurile societăţii. Am citit într-un ziar că, în Nevada, a obţinut 45% din voturile po­pu­laţiei de origine sud-ame­ricană, aşa-nu­miţii latinos.

Ascensiunea lui Trump şi furia anti-esta­blish­ment trebuie înţeleasă prin prisma faptului că situaţia economică a multor americani s-a înrăutăţit, iar preşedintele Obama s-a com­por­tat ca un Iohannis local: leneş, indolent şi preocupat să joace golf, în loc să guverneze ţa­ra. Celebra Obamacare a avut drept efect creş­terea costurilor pentru asigurările pre­mi­um de sănătate plătite de clasa mijlocie. Aceas­tă clasă a început să se subţieze, iar pro­centul celor săraci a crescut. În 1971, 61% din ame­ri­cani făceau parte din ceea ce nu­mim „clasa mijlocie“, acum sunt mai puţin de 50% (tot un studiu Pew Centre). Din 1974 în 2014, PIB-ul pe cap de locuitor a crescut de la 27.000 de dolari la 54.000. Pare că totul a evoluat foar­te bine, doar că, în 1974, jumătatea de jos a americanilor câştiga 25.000 de dolari pe an, iar după 30 de ani s-a ajuns la doar 26.520 de dolari pe an! Da, sunt slujbe disponibile, dar prea multe dintre ele sunt plătite cu circa 7,25 dolari pe oră, salariul minim.

În sfârşit, mulţi americani vor ca, la Casa Al­b­ă, să aibă un comandant suprem căruia să îi pe­se de armata pe care o conduce. Acest lu­cru este important şi pentru România. Puţini sunt cei cărora le pasă de politica externă, de Europa de Est sau de România, dar şi pentru americani, şi pentru români ar fi de dorit un preşedinte care să-şi îndeplinească temeinic misiunea de commander-in-chief, nu unul ca­re să salute puşcaşii marini cu o cană de caffè latte în mână.

Mă veţi întreba, la final, cu cine votez. Sunt un antreprenor pragmatic: acum, doresc ca această competiţie internă din Partidul Re­pu­blican să se termine fără răni de nevindecat şi, la alegerile din noiembrie, electoratul de dreap­ta să se mobilizeze şi să aducem un re­publican la Casa Albă. Un democrat, pentru încă patru ani, ar fi mai rău decât realegerea lui Iohannis, în 2019. Poate.