ANALIZĂ | Ce este și ce nu este Știința

Foto: Pixabay/Pexels

Știința și tehnologia modernă sunt unele dintre cele mai mari realizări ale umanității. Înțelegem acum mult mai mult despre mecanismele interne complexe ale creației decât în orice altă epocă anterioară și avem mult mai mult control asupra lor. E suficient să apăs un întrerupător și noaptea se transformă în zi. Glisez cu degetul pe un ecran de sticlă și îl pot vedea și vorbi cu fiul meu care se află în Albania. Mă urc într-un avion și câteva ore mai târziu cobor pe un alt continent.

Oricine se simte dezamăgit de tehnologia modernă probabil că este cinic; trăim într-o lume plină de magie, rodul unui proiect care a început cu porunca „Creșteți, înmulțiți-vă, stăpâniți“ a Creatorului și cu numirea animalelor de către Adam, analizează Peter J. Leithart pentru First Things.

Cu toate acestea, reputația științei este exagerată, deoarece a devenit, în cuvintele lui Paul Tyson, „adevărul de bază“ al civilizației moderne, perspectiva asupra lumii care determină, judecă și le corectează pe toate celelalte.

Doar realității științifice i se atribuie valoarea de Adevăr Absolut, iar alte forme de căutare se apropie de Adevărul Absolut prin faptul că se mulează după chipul științei.

Această viziune deformată asupra științei este hrănită de mitul popular conform căruia știința este o acțiune pur empirică, pur obiectivă, care produce rezultate clare, exhaustive și de necontestat.

Nimic din toate acestea nu este adevărat. Pentru a demistifica știința, trebuie să fim realiști cu privire la ceea ce este și ceea ce nu este aceasta.

În primul rând: Știința nu este doar o simplă însumare de observații. Observația științifică este îmbunătățită de instrumente. Cunoștințele noastre despre microorganisme și despre spațiul cosmic sunt în întregime mediate de mijloace tehnice.

Oamenii de știință trebuie instruiți pentru a utiliza instrumentele, iar instrumentele însele sunt întotdeauna supuse unui proces de analiză: Ce anume reușește să detecteze instrumentul și ce omite? Influențează aparatul în sine ceea ce observăm? Este calibrat așa cum trebuie?

În plus, oamenii de știință nu se mulțumesc doar să colecteze și să organizeze date. Asta fac amatorii, și chiar și amatorii trebuie să interpreteze ceea ce constată: Care fluture ar trebui afișat unde?

Adevărații oameni de știință emit teorii și, așa cum atrage atenția Wilfrid Sellars, teoriile explică adesea fenomenele perceptibile prin referire la entități și forțe imperceptibile: Merele cad (perceptibil) din cauza gravitației (imperceptibilă).

Citește și Cum a încetat știința să-i mai susțină pe atei și a început să-l susțină din nou pe Dumnezeu

Teoriile urmăresc să ofere explicații simple și elegante care „salvează aparențele“. Elaborarea unei teorii este întotdeauna o acțiune speculativă dincolo de date. Ulterior, teoriile se răsfrâng și afectează ceea ce vedem și modul în care interpretăm.

Nimic din toate acestea nu reprezintă o problemă; acesta este modul în care funcționează știința modernă. Dar înseamnă că există întotdeauna o marjă de toleranță pentru interpretări și supoziții. Chiar și în cea mai empirică formă a sa, știința nu înseamnă „doar date concrete“.

În al doilea rând: Știința nu este, așa cum spunea Steven Shapin, „niciodată pură“. Savanții sunt ființe umane, impulsionate de toate sentimentele umane obișnuite – ambiție, rivalitate, dragoste, ură, dorința de a cunoaște.

Ca toată lumea, și oamenii de știință au propriile convingeri legat de modul în care funcționează lucrurile în lume. Se prea poate ca un cercetător materialist să propună o teorie materialistă pentru că aceasta se potrivește cu ideile sale, nu pentru că ar fi cea mai bună formă de interpretare a datelor.

Oamenii de știință își fac treaba pornind de la o părere implicită despre lume – natura ca forță brutală, sau natura ca o ierarhie ordonată de divinitate care reflectă ierarhia sufletului virtuos, sau natura ca o mamă grijulie, chiar dacă uneori furtunoasă, sau natura ca o adevărată mașinărie.

Omul de știință pornește de la o anumită relație implicită cu obiectul de studiu: Își dezvăluie natura secretele fără rezerve sau trebuie să fie interogată, chiar torturată, pentru a-și îndepărta vălul? Este omul de știință Orfeu, fermecând natura, sau Prometeu, dominând-o, sau Oedip, păcălind-o?

Chiar și metodele științifice se bazează pe anumite fundamente concrete. După cum au susținut Alvin Plantinga și alții, „naturalismul metodologic“ exclude anumite categorii de adevăr din domeniul „științei“.

Plantinga pune o întrebare evidentă: În încercarea de a înțelege realitatea, oamenii de știință nu ar trebui să se folosească de tot ceea ce știu, inclusiv de adevăruri precum „Cuvântul s-a făcut trup“?

Metodele științifice emit supoziții teologice. În măsura în care depinde de conceptul de „lege naturală“, știința acceptă implicit existența unui dătător de legi. Uneori, o metodă este teologică prin faptul că este anti-teologică.

„Dumnezeu nu are nicio legătură cu acest fenomen“ și „nu toate lucrurile au legătură cu Fiul“ sunt afirmații teologice.

În al treilea rând: Știința poate fi contestată. Rareori există un astfel de lucru – Știința cu Ș mare. Chiar și atunci când există un consens, acesta nu este definitiv. Thomas Kuhn a fost criticat, însă afirmația sa despre schimbarea științifică este în continuare valabilă:

„Știința standard“ se desfășoară sub o „paradigmă“ dominantă și este adesea foarte productivă. Cu toate acestea, nicio paradigmă nu înglobează toate datele astfel că, în timp, știința standard generează anomalii care nu pot fi explicate de teoria curentă.

Apare atunci un geniu care propune o nouă paradigmă ce include și vechea paradigmă, dă sens anomaliilor și produce o nouă normalitate. Știința este maleabilă prin însăși natura sa.

În al patrulea rând: Știința este influențată politic. Matthew B. Crawford a semnalat discrepanța dintre sursa autorității publice a științei și punerea ei în practică efectivă.

Opiniile oamenilor de știință sunt considerate demne de crezare pentru că aceștia sunt percepuți drept căutători dezinteresați, apolitici și eroici ai adevărului.

Citește și De ce nu mai putem avea încredere în (mai) nimic din ce spune „știința”

În realitate, Big Science este o mare afacere, care beneficiază adesea de subvenții guvernamentale consistente. Nu poți construi un supercolider în magazia din spatele casei. Solicitanții de fonduri știu foarte bine cine controlează punga cu bani.

În al cincilea rând: Știința este limitată. Ea nu a reușit – și, în forma sa actuală materialistă și anti-teologică, nu are cum să o facă – să răspundă la întrebări fundamentale cu privire la lumea ce ne înconjoară.

Cum a început viața? De unde a apărut conștiința? Știința materialistă este până la urmă incoerentă. Ea nu poate explica cum o lume bazată pe mecanicism, materie + mișcare, fără scop sau intenție, produce o ființă precum savantul, o ființă materială dotată cu intenție și scop.

De ce există ceva în loc să nu existe nimic? Cosmologii evoluționiști susțin că lumea apare din „nimic“. La o analiză mai atentă, „nimic“ se dovedește a fi ceva până la urmă, o combinație de spațiu gol și legi ale naturii.

Acest lucru nu face decât să complice întrebarea: de unde au apărut spațiul gol și legile respective?

În ultimul rând: Știința nu este opusul religiei. Nu există un conflict etern și gigantic între știință și religie, deoarece însăși distincția dintre știință și religie are o origine destul de recentă.

După cum a subliniat Peter Harrison în mai multe studii, știința și religia erau complet interconectate în Evul Mediu Apusean; între categoria semnelor importante și cea a cauzelor fizice exista o perfectă corelare.

În perioada revoluției științifice, pentru a scăpa de sub controlul bisericii, oamenii de știință au trasat granițe menite să separe religio-știința medievală în două domenii distincte.

Secretul stânjenitor este că ideea că știința naturală ar trebui să fie eliberată de scrutinul religios a fost un produs al schimbărilor medievale târzii în teologia cunoașterii naturii.

Dacă oamenii de știință își revendică în prezent propriul domeniu, este pentru că teologia creștină l-a lăsat moștenire.

Știința nu oferă o explicație completă și incontestabilă a realității. Asta nu înseamnă că este inutilă, dar înseamnă că vom folosi știința în mod greșit atâta timp cât vom interpreta greșit ceea ce este și ceea ce nu este ea.

Tribuna.US