Aventurile unui român în SUA: Niculina și Ogarul Cenușiu (Greyhound)

Foto: SounderBruce/Wikimedia Commo

Pentru cei care au călătorit cel puțin o dată cu autocarul Greyhound prin SUA, aventurile lui Nicolae Geantă li se vor părea vii și memorabile. De la atmosfera din autogară, la călătoria condimentată pestriț de oameni, Greyhound rămâne o experiență bogată de viață.

Nicolae Geantă este profesor, Doctor în Geografie la Universitatea de București și locuiește în Cluj-Napoca.

***

E joi dimineața și trebuie să plec din Detroit. Seara la 19,00 trebuie să ajung în Chicago South, la biserică, iar vineri trebuie să plec cu Mike în Missouri. Cu avionul aș ajunge într-o oră. Dar e departe, și sunt plictisit de zboruri! Cu trenul fac 5 ore jumătate. Dar e cursă abia după amiaza și nu voi putea ajunge la biserică. Așa că voi merge cu autocarul. Cu Ogarul Cenușiu, că tot am auzit prin România că e funny. Prin urmare Cristina mi-a scos bilet. Voi pleca la 10 fix din Ann Arbor și voi ajunge la 17+ în Chicago, chiar în Down Town. Și costă doar 40 de dolari. De trei ori mai puțin decât trenul…

La 9,45 eram deja în autogara din Ann Arbor (Michigan), un orășel liniștit la sud-vest de metropola Detroit, gazda Universității din Michigan. Cu peste 125.000 locuitori, Ann Arbor-ul este un oraș… medical! Universitate, spitale și vreo 12.000 de angajați în sistemul sanitar. Însă, să te ferească Dumnezeu să te îmbolnăvești pe acolo.! Pentru 4-5 ore de analize și constatări poți primi o factură de vreo… 10.000 de dolari! Iar o operație costă 200.000! (De frică, în America nu ai voie să te îmbolnăvești! Ca turist vorbesc).

Când am ajuns cu Dani și Cristina Pelean pe peronul Autogării călătorii formau o lume pestriță. Și la piele și mai ales la haine. Sau nehaine. Că unii/unele erau mai mult dezbrăcați/te! Dintr-o dată, cu un iureș ce anunță o tornadă, apare în fața sălii de așteptare o… tânără de culoare (Nu ai voie să spui negresă). Cu căștile în urechi, cu o cafea Starbucks într-o mână, cu țigara și telefonul în alta. În spate are un rucsac, și pe mână un rucsăcel. Ochii se învârt ca la ruleta rusească. Are un body roz, extrem de scurt. Și de mulat. Evident cu un ultra-decolteu. Pantaloni verzi scurți, adidași albi. Peste niște șolduri uriașe. Tiparul acela brazilian. Ascultă muzică de vorbe (ceva rap) și fredonează cu voce tare. Ca în gară. Ba nu, ca pe câmp. Lovește cu piciorul un dispozitiv de la ușă – care e special pentru persoane cu dizabilități, iar odată atins ușa se deschide singură, lent. Se duce undeva la casele de bilete unde începe o hărmălaie de țață de Bucur-Obor. Apoi vine iar la ușă, iarăși lovește cu piciorul. Bombăne pe cineva. Nu știu dacă este beată ori drogată, dar oamenii fac pârtie pe unde trece ea. Cineva îi reproșează în legătură cu dohănitul pe peron. Pute a coceni de porumb amestecați cu bălegar. Fata trece stradă comentând, apoi se așază pe bordură, bea cafea, fumează, râgâie, înjură, bălăngăne din cap ca la concertele rock. E în lumea ei…

„Seamănă cu Niculina, Dani. O rromă de la noi de la biserică. Are aceleași forme de corp, de zici că e o amforă fără toarte. Aceeași, înălțime, același calapod. Cu asta când intră bărbat’su la Lidl nu are nevoie de cărucior. Îi pune pe dorsală un bax de zahăr, unul de ulei, un pepene…” Dani și Cristina se tăvălesc de râs. „De unde scoți toate acestea?” Apoi îmi spune că cei de culoare, de când cu BLM-ul apelează la tot felul de provocări. Doar, doar se va lega un alb de ei, ca să cheme poliția, să acuze, să ceară despăgubiri (financiare). Iar dacă o mai fi consumat și ceva halucinogene… „Sper să nu aibă loc tocmai lângă mine în autocar!”, le spun puțin ironic familiei Pelean. „Cum să stea lângă tine? Păi biletele nu sunt cu loc. Și uite, la câți de puțini oameni sunt aici, e imposibil să nu stai undeva singur. Du-te și tu mai în spate!”, m-a sfătuit Dani. Și așa am făcut.

Autocarul a venit cu 25 de minute întârziere. „Dani, eu credeam că numai rutele  cu Daktari de pe Pietriceaua și Buștenari (sate mai wild in Prahova) mai au astfel de întârzieri. Man, dar aici este Ogarul Cenușiu (Greyhound). Nu pot să cred că are delay așa mare!” Niculina a sărit ca arsă și a zbughit-o în fața bus-ului. Interesant este că nu a urcat. Scana pe toată lumea la ușă. Ca o taxatoare din vremea lui Ceașcă. Scana din priviri evident, pe sub genele false de câțiva cm. Am urcat, și ascultând sfatul lui Dani m-am dus în spate. Antepenultimul rând pe dreapta. Pe roată. M-am simțit dintr-o dată în vremurile de licean, când preferam locul de pe roata din spate în daktari-ul lui nea Dodiță! Călătorii se așază câte unul pe bancă. Numai în spatele meu și un rând în stânga din fața mea stau câte doi.

Ultimul urcat – deși fusese primul sosite – este… Niculina. Cu niște aere de popă de țară, privește simandicos peste toți călătorii pe sub ochelarii de soare. Și vine cu bagaje direct la… mine! Îmi pune ghiozdănelul pe picior, se așază confortabil ca la cinema, fără să întrebe dacă are voie. M-a salutat în mexicană. (Știu, în spaniolă, dar m-am gândit că m-a crezut mexican). Scoate niște galene uriașe de parcă le atârna Puși lu’ Rone pe stâlp în anii ’75 (pe linia de difuzoare!) și bagă decibeli. Vorba unei moldovence când a aflat că i-a fost arestat soțul șase luni: „Să cânte muzica în sat, măi dorule, măi…” Se auzea atât de tare la noi că acele căști le purta degeaba! Sau poate vrea să audă house, stereo… Oamenii se foiesc puțin.

Îi incomoda. „Doamne, ce vrei să mai învăț și azi de la o femeie negreasă?” Se înghesuie peste mine, mă atinge intenționat, îmi surâde drăcesc. Wow, și am uitat să vă spun: la fiecare câteva minute râde singură ca în filemele de groază. Zici că e vrăjitoare! Râs satanic. Dă din cap ca rockerii, râde, bea cafea, scuipă pe jos. Conversează cu cineva pe smartphonul cu ecranul crăpat. Și se înghesuie continuu în mine. Apoi, îmi trage o palmă peste picior, ca să pună telefonul la încărcat. Nu am întâlnit atâta obrăznicie nici în aramată când eram tilicar!

Îl sun pe Dani. Trecuse vreo 15 minute de calvar rutier. Nu fac tensiune dar simt furnici pe cracul pantalonului. „Ghici cu cine stau pe canapea?”, „Cu Niculina”, se aude de la capătul celălalt, dar înăbușit de râs! „Cum îți explicit că din tot autocarul, care este trei sferturi cu oameni de culoare, s-a așezat tocmai lângă mine?” Și îi explic peripețiile niculineene. „Brother Nicu, păi aștia nu stau în autobuze lângă ai lor nici plătiți. Pentru că ai lor put. Nu se spală!” Sec răspuns. Dar true.

După ce închei discuția ea începe o convorbire video cu altă fată negreasă. Niculina cred că avea vreo 25-26 de ani. „Fată, stau lângă un turc! Nici nu vrea să mă bage în seamă. Pur și simplu credeam că nu vorbește, dar acum a sunat pe unul de-al lui…”, se destăinuie Niculina interlocutoarei, care tot îi dă apă la moară. Niculina pune telefonul spre mine. Zâmbesc. Doar nu era să-I răspund cu scrâșnet de dinți. „Doamne nu mai suport!” Am vrut să mă ridic și să mă mut. Dar unde? Dumnezeu să mă ierte, dar în Greyhound-ul ăsta sunt numai dubioși. Zici că e „busul condamnaților!” Apoi îmi este rușine. Ce vor zice bărbații sau femeile din autocar? Că sunt fițos? Misogin? Rasist? Cu ifose de alb? Mă rog din nou. În România e vreo 7 și ceva dimineața. Le scriu fetelor mele povestea Niculinei. „Tată, dar mută-te pe alt loc?”. „Îmi este rușine tată! O să mă privească toți ca pe un caraghios!”

Mă decid să suport. „Doamne pot să resist!” Niculina e în transă maximă. Mă tem că va scoate fum pe urechi. Are fața ciocolatie, ochi mari și negri, mâini nu prea finuțe, dar delicate. Gene foarte mari, false, unghii false, lănțicuri, tatuaje. Dar muzica, și poate drogurile o schiminosesc. Rău de tot. Din când în când are un repertoriu de „ha, ha, ha, ha!” Ca Skaraoțki. Două ore m-a fiert! Ca pe carnea de vită bătrână. Am vrut să vorbesc cu ea, să-i spun ceva din Scriptură. Dar nu știam cum să găsesc momentul oportun. Dacă scot Biblia pot să scap de ea (oamenii fug când vrei să le vorbești din Scripturi), sau să mi-o fac prieten! Primesc un sms pe Whatssap. Sunt băieții de la Școala de Predicare. Le scriu prin ce trec. „Băieți, pe rugăciune de exorcizare! Stau lângă o fată cu 7 demoni!” Nu știu dacă ei s-au rugat. Dar eu am strigat către Tatăl meu din Ceruri. „Doamne, ai milă de ea! Și oprește demonii care mă batjocoresc și pe mine odată cu ea!” După cinci minute de rugăciune Niculina s-a oprit. A închis muzica, a pus rucsăcelul ca pernă și a… adormit! „Thank you Jesus!”.

Mi-am scos o carte să citesc. Mai privesc și pe fereastră, dar nu prea ai ce vedea prin Michiganul de sud. Numai molizi, câmpuri cu păduri, tarlale cu porumb și din când în când case răzlețe. Dintr-o dată vine un puternic damf de hazna. „Cred că a făcut vreun copil pe el”, m-am gândit. Jumătate de autocar se ține cu mâna de nas. Regret că nu am avut un deodorant la îndemână. Poate avea Niculina. Dar doarme… Visează. Privesc atent la șoferită. Chiar așa, am uitat să vă spun șoferul e femeie. Tot de culoare. Acelerează la maxim, ia curbe în viteză și pune frână la câțiva inchi de mașina din față. Cred că de cinci ori am pus mâinile la ochi. Deja am văzut cum călăream autoturisme!

Au trecut trei ore. Care au fost cât trei zile. Deodată șoferița anunță la microfon (da, avea și microfon autobuzul): „În cinci minute oprim în Kalamazoo (Un oraș din vestul Michiganului, populat cât Clujul nostru. Nu știu de ce e poreclit „apă clocotită”. Cred că de la un concurs al yahkeilor din secolul XIX). O să staționăm 15 minute!” Niculina sare ca arsă! Se uită pe geam, în telefon, își aranjează părul. Își ia rucsacii și coboară. Cobor și eu. Cu rucsacul meu, că trolerul era jos, „în cală la bagaje!” Când cobor, căci făcusem început de osteoporoză nemișcat 180+ de minute, ce văd în autocar mă uluiește. Parcă sunt pe strada Hastings din Vancouver?  (cu vreo 2000 de oameni ai străzii, aproape toți drogați, cu case din cartoane direct pe trotuarele down-town-ului!). Deși sunt 33 de grade Celsius afară, oamenii dorm înghesuiți cu pături pe ei. Unii și-ai „lepădat” adidașii, tenișii sau sandalele. Alții cu hanorace cu gluga trasă. Sforăie. Majoritatea de culoare, și de 40-50 de ani. Mirosul? Ca la Patarât (cea mai renumită groapă de deșeuri din România). Când cobor simt aerul fierbinte și în ochi. E fiertură afară. Dar măcar e aer curat! E ora prânzului. Mă învârt prin autogara aceea, săracă, asemeni unei gări din România anilor `80. Sunt în America și nu-mi pot cumpăra nimic! Vă vine să credeți?

După sfertul academic urc din nou în matahala Geyhound-ului. Majoritatea încă dorm. Măcar acum e liniște. Iar Niculina n-a mai urcat! În spatele meu urcă o bătrână, caucaziană (nu din Caucaz, dar așa se spune în US la oamenii de rasă albă), parcă e tanti Maria lui Guti de la noi. Cu batic negru, cu halat negru, flanel gros și… șapte traiste! Da, da, vreo șapte traiste de nylon sau rafie. (nu știu de ce dar bătrânilor nu le plac trolerele). Vine amenințător spre mine! „Doamne, dacă va sta aici?” Însă se oprește la un scaun înaintea mea, pe partea cealaltă, unde stă o doamnă, tot afro-americană (ca să fiu politically correct), dar elegantă. Bătrâna o înghesuie cu plasele. Se ridică, își scoate patrahirul uzat, matriarhal, și-l scutură de vreo două ori. Leșin de râs. Pe doi metrii pătrați e smog. Ceață de praf. Apoi se așază și începe s-o înghiontească pe femeia de culoare cotrobăind prin multele-i sacoșe. Doamna, de vreo 45 de ani îi reproșează ceva. Bătrâna tace și cotorăie prin bags-uri. Doamna iar reproșează. Bătrâna e melc. Atunci negresa se ridică, o împinge pe hol mai mult forțat, își ia geanta și iese din scaun. Se uită stânga, dreapta, în față, înapoi, observă că nu mai e Niculina, și vine și se așază lângă mine! „Hi!”, îmi zice zâmbind cu buzele ei groase, fără botoxul aferent. Îi surâd: „Welcome!” Bătrâna continuă să aranjeze în și din traiste! Șoferița pune iarăși o frână ca la tren. Ne amestecă pe toți. Și dintr-o dată iarăși vine un damf de rest-room…

Au mai trecut două ore. Suntem pe malul de sud al Lacului Michigan. Am intrat în Illionois. Pentru mine Illinois e ca și Prahova. Adică mă simt acasă. În siguranță. Se vede Chicago cu skyscrapels-urile din Down Town. De atâtea ori le-am văzut cum gâdilă norii. Dar azi e senin. Sticlă. Doamna de lângă mine nu e singură. Ci cu un băiat adolescent. Destul de atletic la vreo 14 ani ai lui. Femeia e îmbrăcată bine, cu haine de firmă, are geantă de lux și e fin machiată. Am avut decât mici discuții cu ea, numai atunci când a întrebat ceva. Da, era chiar politicoasă. La polul opus Niculinei. Au și oamenii de culoare vârfurile lor. (Și eu am un prieten dintre ei, erudit). Când mai aveam vreo jumătate de oră de mers fiul ei a venit din față, au discutat ceva apoi s-a dus în spate! La trei scaune de mine era… toaletă! Ecologică! Habar n-am avut! De aceea, la fiecare curbă cu trei săgeți, sau frână bruscă, venea damful pestilențial. Se omogeniza toaleta! Și air-condition-ul din autocar. Am început să râd și eu și doamna. Nu puteai să te abții, chiar dacă jumătatea din spate a Ogarului Cenușiu de țineam cu degetele clește de nas!

Am ajuns în final în autogara Greyhound din Down Town, în Chicago, cu întârziere. Firesc pentru Ogarul Cenușiu, doar nu eram cu Shinkhnsenul japonez! Când am coborât am privit din nou lumea aceea pestriță: semăna puțin cu anii 2000 în București, în cotloanele din Europa. Numai că aici predominau afro-americanii, nu asiaticii. Călin se plictisise de așteptare.

Când am ajuns seara după adunare acasă la Mike și le-am povestit călătoria cu Greyhoundul toți au râs ca la Chaplin. Fetele lui Mike (americane 95%) au spus însă: „Tată, dar voi nu ați spus fratelui Nicu că Ogarul Cenușiu în America e folosit numai de cei mai săraci oameni? Nu puteați să-l informați să-și ia bilet la altă companie mai serioasă! Wow, nici nu înțelegem cum a rezistat!”

Să vă sfătuiesc să călătoriți prin USA cu Ogarul Cenușiu? Cu Greyhound-ul? Never. Nu îi ofer nici măcar o jumătate de margaretă! Nu știu dacă veți întâlni vreo Niculină, drogați, șoferiță agresivă, bătrâne care scutură halatele ca pe covoare, sau mirosuri de hazna. Dar știu că veți avea o poveste de senzație. Da, dacă nu mă ascultați vă puteți alege în cel mai bun caz cu o poveste caragialiană. Sau poate mai rău…

Dacă eu voi mai călători cu Greyhound? Probabil că da. Pentru că de data asta n-aș mai tăcea. Am de spus oamenilor Marea Poveste. Numai așa vor putea ieși din micile lor povești!