Biserica Densuș din Țara Hațegului, cea mai veche biserică de piatră din România

Una dintre cele mai vechi clădiri din România care se află în picioare este considerată a fi Biserica „Sfântul Nicolae”, din localitatea Densuș, județ

Una dintre cele mai vechi clădiri din România care se află în picioare este considerată a fi Biserica „Sfântul Nicolae”, din localitatea Densuș, județul Hunedoara, în Țara Hațe-gului. Aceasta este un monument de arhitectură unicat, cu o istorie fascinantă care reflectă multiplele influențe culturale și istorice din zona Transilvaniei. Construcția bisericii este una dintre cele mai misterioase și dezbătute de către istorici și arheologi, din cauza vechimii sale și a elementelor arhitecturale distincte.

Originea și datarea

Biserica Densuș este una dintre cele mai vechi biserici de piatră în care încă se oficiază slujbe în România și chiar în întreaga Europă. Deși nu există o dată exactă a construirii sale, majoritatea specialiștilor consideră că ea datează din secolul al XIII-lea. Cu toate acestea, unii arheologi consideră că anumite părți ale edificiului pot proveni chiar din perioada romană – Secolul al IV-lea, având în vedere că biserica a fost ridicată pe ruinele unei construcții antice, cel mai probabil un templu roman.

Un aspect fascinant este acela că biserica a fost ridicată cu materiale de construcție provenite din vechi edificii romane, inclusiv pietre funerare, coloane și chiar cărămizi din ruinele cetății Ulpia Traiana Sarmizegetusa, situată în apropiere. Aceasta era o practică comună în Evul Mediu timpuriu, când ruinele antice erau refolosite pentru noi construcții.

Arhitectură unică

Arhitectura bisericii Densuș este absolut unică, fiind un amestec de elemente creștine și păgâne. Biserica are o formă pătrată, iar turla centrală este amplasată pe mijloc, ceea ce îi conferă un aspect neobișnuit pentru o biserică. Pereții sunt construiți din pietre romane, multe dintre ele inscripționate cu texte latine. De asemenea, coloanele de piatră care sprijină bolțile și alte elemente decorative au fost aduse direct din fosta capitală a Daciei romane.
Altarul este orientat spre sud, și nu spre est, cum este tradiția în arhitectura bisericilor ortodoxe. Aceasta este una dintre cele mai mari ciudățenii arhitecturale ale bisericii și una dintre multele caracteristici care fac ca Densușul să fie un mister pentru arhitecți și istorici. Acoperișul este realizat din plăci de piatră, iar turnul central are o formă aparte, care aduce aminte de stilurile arhitecturale din Orientul Apropiat.

Istoria bisericii și simbolismul ei

Biserica Densuș a fost un loc de cult continuu, de-a lungul secolelor, pentru comunitatea din zonă, inițial pentru ritul ortodox, iar în timpul ocupației maghiare pentru cel catolic. După retragerea maghiarilor, biserica a revenit la ortodoxism, și de atunci servește drept locaș de cult ortodox.
De-a lungul timpului, au apărut numeroase teorii despre funcția inițială a bisericii. Unii cred că aceasta ar fi putut fi inițial un mausoleu roman dedicat unui general sau comandant roman, poate chiar unui guvernator din Dacia. Alții consideră că ar fi fost o biserică ridicată de primii creștini din zonă. Cert este că acest loc a avut o importanță spirituală și simbolică enormă în decursul secolelor.

Frescele și interiorul

Deși exteriorul bisericii impresionează prin simplitatea sa și prin elementele arhitecturale neobișnuite, interiorul păstrează fresce vechi din secolele XIII-XIV, care sunt în parte deteriorate, dar încă vizibile. Aceste fresce sunt realizate într-un stil bizantin și înfățișează scene religioase, sfinți și imagini din Noul Testament. De-a lungul timpului, multe dintre ele au fost afectate de intemperii, dar restaurările din secolele XIX și XX au reușit să păstreze o parte din aceste capodopere medievale.

Valorosul veșmânt pictural al bisericii, grav deteriorat de scurgerea timpului, a beneficiat, încă din 1871, de o atenție deosebită din partea specialiștilor. În circuitul științific a intrat după 1905. Cu ocazia săpăturilor arheologice și a decapărilor din anii 1961-1962, au fost scoase la lumină mai multe scene, acoperite până atunci cu un strat gros de var.

Analiza ansamblului permite evidențierea prezenței a trei meșteri zugravi, doi dintre ei lucrând, se pare, concomitent. Meșterul principal, autorul picturilor întregului altar, al primelor două registre superioare din naos și al icoanei de hram, și-a înscris numele în partea de sus a pilei din stânga intrării în biserică: „A pictat Ștefan”, inscripție completată cu o alta, tot în slavonă, aflată sub fereastra de pe latură sud-estică a absidei altarului: „… la anul 6952 [1443 n.n.] luna octombrie 23 s-a pictat [biserica cu hramul] Sfântul Nicolae … jupâneasă și fetelor … Amin”.

Monumentalitatea viziunii personajelor redate, desenul ferm, dar generos, și mai ales atitudinea, veșmintele și tipologia reprezentării ierarhiilor din altar impun concluzia că meșterul Ștefan a fost un exponent al artei medievale sud-carpatice, format în tradiția picturală a mănăstirii Basarabilor de la Curtea de Argeș.

Alt zugrav, poate un ajutor al lui Ștefan, aparținând cu siguranță mediului artistic local, este autorul registrului inferior al picturilor. Ansamblul mural, databil din secolul al XV-lea, pare a fi o donație a cnezilor din familia Mănjina, deseori pomeniți în documentele vremii, atât în legătură cu convocarea unor scaune de judecată, cât și în contextul nesfârșitelor campanii antiotomane întreprinse de regalitatea maghiară. În favoarea acestei ipoteze vin trei însemnări slavone de pe stâlpii centrali ai navei.

Una datează din anul 1566, atestând moartea jupânului Andriaș Mănjina: „În anul 7074 [1566 n.n.] a răposat jupân Mănjina Andriaș, luna februarie 10”; celelalte două sunt nedatate și incomplete: „Ruga robului lui Dumnezeu, jupân …” și „Ruga robului lui Dumnezeu, jupân Crăstia Mușat”. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, potrivit unei inscripții în româno-chirilice, a fost pictat iconostasul de lemn al bisericii: „1789, popa Simeon zugr[av]”. Aceluiași meșter i se datorează, probabil, și decorul mural care împodobea odinioară peretele apusean al naosului, înfățișând o amplă „Judecată de Apoi”, compoziție de o mare finețe artistică, distrusă însă în cea mai mare parte.

În pofida dispariției unor scene, decorul mural care înfrumuseța odinioară interiorul bisericii poate fi reconstituit în patru registre, într-o dispunere inedită a scenelor și a personajelor. Cele două frize superioare cuprind figuri mai mari, comparativ cu cele din al treilea rând; mult micșorate, acestea corespund, câte două, unei singure figuri din friza superioară.

Potrivit aceluiași „descrescendo”, sfinții din registrul de la poala peretelui, reprezentați integral, sunt distribuiți câte trei în dreptul celor patru din aliniamentul imediat superior. Din punctul de vedere al compoziției, figurile de pe cele două rânduri superioare ale laturii de nord a navei reprezintă taumaturgi, fiecare ținând în stânga câte un recipient, iar în dreapta câte o linguriță. Pe latura sudică, la același nivel, este pictată o împărăteasă cu crucea, urmată de o figură bărbătească cu diademă (probabil „Sfinții Împărați Constantin și Elena”) și de o martiră cu o coroană pe cap.

Pe rândul următor se distinge chipul unui sfânt luptător, cu un coif ovoidal, corespunzător armurilor medievale; apoi, o mucenițâ tânără cu coroană și o figură deneslușită. În nișa de deasupra ușii, se află reprezentat bustul „Maicii Glykophilousa” (Maica Domnului ținând Pruncul cu capul lipit de obraz) și al „Sfântului Ierarh Nicolae” în odăjdii arhierești.

„Sfântul Apostol Bartolomeu” ducându-și pielea pe băț

În altar, pictura s-a păstrat mulțumitor doar la nivelul registrului inferior al pereților; impresionante sunt figurile „Sfinților Arsenie și Atanasie”. Zona centrală a bolții este rezervată „Platiterei” (imagine consacrată a Maicii Domnului cu Pruncul tronând), încadrată de arhangheli și de prooroci; în partea sud-estică a acesteia se găsește un personaj cu barbă și plete albe, posibil un profet.

Picturile de pe stâlpi, datorate, probabil, unui zugrav popular local, redau, într-un mod naiv, dar plin de farmec, o imagine a „Sfintei Marina”, martelând un drac, o reprezentare popular-artistică a „Sfintei Treimi” și un „Sfânt Apostol Bartolomeu” ducându-și pielea pe băț. Din secolul al XV-lea data, probabil, și pictura dispărută a „coridorului” de pe latura sudică a bisericii actuale; pereții diaconiconului par să fi fost și ei zugrăviți în vechime. În perioada interbelică, urme de pictură au fost semnalate chiar și la nivelul coloanelor încastrate în pereții bisericii.

Importanța culturală și turistică

Biserica Densuș este astăzi unul dintre cele mai importante monumente istorice și religioase din România. Face parte dintr-un peisaj cultural mai amplu, situat în inima Țării Hațegului, o regiune cunoscută pentru siturile sale istorice valoroase, incluzând fosta capitală a Daciei romane și alte edificii medievale.

Dincolo de importanța sa istorică, biserica a devenit și o destinație turistică importantă. Vizitatorii sunt atrași nu doar de vechimea sa, ci și de misterul ce învăluie construcția. Biserica Densuș este un exemplu remarcabil al modului în care tradițiile arhitecturale romane și creștine au fost fuzionate într-un stil unic, care nu are echivalent în România sau în Europa.
Cea mai veche clădire din România, Biserica Densuș, nu este doar un simplu edificiu religios, ci o adevărată mărturie a istoriei complexe a acestei regiuni. Este o combinație rară de arhitectură romană, tradiții creștine timpurii și influențe medievale, făcând din acest monument un punct de reper al culturii și istoriei naționale.