Când Barbie devine o armă culturală

Foto: Captură YouTube

Filmul Barbie al Gretei Gerwig, în valoare de 145 de milioane de dolari, de la Warner Bros., nu este pentru copii. Deși are la bază păpușa din anii ’60, făcută din compuși de vinil și comercializată de Mattel (al cărui logo cu steagul curcubeului introduce filmul), acesta doar pretinde că este o poveste pentru copii, analizează Armond White pentru National Review.

Plasat în Barbieland, un tărâm plin de lucruri roz și casa faimoasei păpuși (interpretată de Margot Robbie), filmul traversează o „ruptură științifico-fantastică în continuumul dintre Barbieland și lumea reală” pentru a face loc mesajelor sociale feministe ale lui Gerwig.

Publicul ideal pentru acest film nu sunt tinerele femei care au crescut fericite jucându-se cu păpușile Barbie, ci o generație îmbufnată de mai târziu, care resimte aerul de feminitate învechită al jucăriei. Barbie se deschide cu o replică la filmul „2001: Odiseea spațială”, în care fetițe încruntate distrug păpușile de modă veche (adică ideea de maternitate). Barbie (Robbie), fără sentimente materne, se înalță deasupra acestor copii răzgâiați, umbrindu-i precum monolitul negru din filmul lui Kubrick și inspirând la rezistență violentă. Păpușile bebeluși sunt aruncate în aer, apoi cad în Barbieland, pentru că ideea de eliberare a femeilor a fost transformată în armă.

Gerwig nu este mișcată de faptul că evoluția produselor Mattel, prin care păpușile Barbie s-au schimbat la nesfârșit, a ținut pasul cu tendințele comerciale. Numeroasele variații sunt trecute în revistă printr-o privire de ansamblu cinică (narată de Helen Mirren) care respinge aceste transformări, fie că este vorba de o păpușă cu nanism însărcinată, sau de Allan, o păpușă băiat gay, ca fiind deja demodate. Asta pentru că Barbie, filmul, derivă din hipsterismul indie al anilor ’90, a cărei ambasadoare, Gerwig, etalează o îngâmfare și o mare siguranță de sine în scenariul scris împreună cu partenerul ei Noah Baumbach.

Duo-ul Gerwig-Baumbach se reprezintă cu nonșalanță în rolul lui Barbie și al păpușii masculine Ken (interpretat de Ryan Gosling). De vreme ce nu pot simula niciun interes real pentru ideea de Barbie, ei mută întreaga acțiune către ce cunosc cel mai bine, anume o competiție privată, închisă. Gerwig a reușit să ajungă la Hollywood într-un mod în care Baumbach nu a reușit. Ea este o eroină în mass media, promovată la Oscaruri de fiecare dată când regizează un film.

Barbie/Gerwig și Ken/Baumbach se luptă pentru dominație atât în Barbieland, cât și în lumea reală –  aceasta din urmă fiind suburbia hollywoodiană Santa Monica. Orice speranță pentru un sentiment de miracol sau de încântare se pierde: Gerwig și Baumbach exagerează în film cu concepția de lume roz. Cu toate acestea, artificiul lui Gerwig sfidează un sentiment puternic pe care femeile l-ar putea avea, anume cel dat de exercitarea liberă a propriei feminități, creșterea copiilor, familia, gospodăria și romantismul, lucru care ar trebui să reprezinte esența unui film cu păpuși Barbie. Ea ignoră fantezia copilăriei în care fetele visează să fie soții, mame, profesoare, asistente medicale etc. – roluri esențiale pentru societate. În ceea ce-l privește pe Baumbach, obișnuitele sale diatribe acide despre gen, clasă și identitate etnică prind teren în tema secundară filmului – lupta “fetițe-păpuși vs. băieți-păpuși”.

Gerwig și Baumbach promovează slogane care mai de care mai recalcitrante. Ei scot la iveală nemulțumiri mai vechi despre capacitatea femeilor de a „putea fi și logice, și sentimentale în același timp”, adăugând nemulțumiri iraționale despre faptul că femeile nu sunt creditate pentru „controlul trenurilor sau fluxul comerțului” – asta după ce anumite politiciene au încălcat normele constituționale (o altă subtemă), îndemnând la divizarea națiunii. Păpușile Barbie care protestează pentru o nouă constituție scrisă de femei exploatează resentimentul, nu ludicul.

Când Barbie se plânge de „capitalismul sexualizat” și spune „Nu sunt frumoasă”, Mirren o întrerupe: „Notă pentru regizori: Margot Robbie nu este actrița potrivită pentru a demonstra acest lucru”. Robbie reușește totuși unul dintre singurele două momente bune ale filmului: să mimeze rigiditatea de plastic a păpușii Barbie într-un moment de dezamăgire și tristețe. Dar privirea lascivă și maniacă a lui Robbie (perfectă pentru “Suicide Squad”) este prea înfricoșătoare pentru Barbie. Celălalt moment bun al filmului îi aparține, în mod surprinzător, lui Gosling, care face playback la melodia “Push” a celor de la Matchbox Twenty, într-o parodie perfectă a idolului folk-rock pentru adolescenți.

După aceea, Barbie ajunge în infernul plastilinei. Angajatele pentru diversitate America Ferrera și Issa Rae țin discursuri abominabile despre sacrificiul feminismului latino și negru, iar Rhea Perlman apare transformând-o pe Ruth Handler, inventatoarea lui Barbie, în Ruth Bader Ginsburg. Noile cântece ale lui Lizzo și Billie Eilish oferă și mai multă echitate feministă momentului. Lucrurile devin mai nepotrivite pentru copii atunci când Gerwig folosește termeni precum „gânduri incontrolabile despre moarte”, „flashback proustian” și „anxietate patriarhală”. Cei mai mulți copii vor fi probabil plictisiți de Barbie, și chiar și copiii cool s-ar putea să se încrunte la glumele sale plictisitoare și pline de referințe.

Agitat, încrâncenat și fără grație, filmul Barbie simbolizează o cultură care devalorizează copilăria și bunătatea.

Tribuna.US