Când Joe Biden spune „NU O FACE”, adversarii Americii o fac

Talibanii, Vladimir Putin și acum Iranul au demonstrat eșecul descurajării americane

„NU O FACE”

Cuvântul abia ieșise de pe buzele președintelui american, când planificatorii militari de la Teheran au început să-și trimită rachetele și dronele spre Israel sâmbătă seara, într-un atac extins, dar din fericire inutil, împotriva statului evreu.

Nimeni nu ar fi putut fi surprins că Republica Islamică a ales să ignore avertismentul lui Joe Biden. În cei trei ani de președinție, „NU” al său a ajuns să fie mai puțin o instrucțiune minuțioasă pentru adversari și mai mult un semnal de pornire de încredere pentru a face tot ceea ce președintele vrea ca ei să nu facă.

Talibanii au ignorat avertismentele lui și previziunile încrezătoare privind eșecul lor și au lansat ultima lor ofensivă în Kabul în 2021, în timp ce forțele americane erau încă în Afganistan. Șase luni mai târziu, Vladimir Putin a respins îndemnul lui Biden de a nu invada Ucraina și a mărșăluit direct în Ucraina. Acum, Iranul s-a simțit îndrăznit să atace cel mai apropiat aliat al SUA din Orientul Mijlociu.

Citește și De ce Vladimir Putin îl preferă pe Joe Biden pentru un nou mandat la Casa Albă

În diplomație, ca și în educația copiilor sau în predare, pentru a fi eficient, „NU” necesită așteptarea din partea celor admonestați că se va întâmpla ceva rău dacă vor ignora avertismentul. Aceasta este esența descurajării, care a menținut SUA și aliații noștri în mare parte în siguranță timp de trei sferturi de secol. Au existat războaie, bineînțeles, războaie sângeroase și debilitante care au costat vieți americane și aliate. Dar, de cele mai multe ori, inamicii SUA au avut motive întemeiate să creadă că sfidarea Americii implica un risc substanțial – un risc existențial în unele cazuri.

Sub acest președinte s-au depășit atât de multe limite încât lumea a rămas fără vopsea roșie. Eșecul său de a descuraja poate fi măsurat în numărul terifiant de premiere geopolitice istorice înregistrate în ultimii trei ani: primul război terestru major în Europa în aproape 80 de ani, cel mai mortal atac asupra Israelului din istoria sa de 75 de ani, prima dată în istoria sa de 45 de ani când regimul revoluționar iranian a atacat direct statul evreu.

Descurajarea, sau lipsa ei, funcționează pe un fel de scară glisantă. Cu fiecare nouă încălcare nepedepsită a avertismentelor americane verbale goale, așteptările ca SUA să poată provoca daune reale inamicului scad.

Există un tipar familiar pentru alunecarea rapidă a administrației Biden de la descurajarea verbală la consimțământul practic. Oficialii săi încep prin a spune – și chiar a face – toate lucrurile corecte, dar, în mod evident, le lipsește puterea de rezistență pentru a face ca avertismentele să fie valabile.

În Ucraina, chiar dacă a oferit Kievului un sprijin vital pentru a respinge invazia rusă, Biden s-a ferit în mod repetat de măsuri care ar putea facilita o victorie ucraineană. Acum, bineînțeles, republicanii sunt cei care par să vrea să priveze Ucraina chiar și de șansa de a se apăra. Când Hamas a măcelărit israelieni pe 7 octombrie anul trecut, din nou răspunsul inițial al administrației a fost corect. Dar, pe măsură ce situația diplomatică și politică s-a îngreunat, regresul s-a accelerat.

Citește și Joe Biden micșorează forța armatei americane

Acum, cu acest prim atac direct al Iranului asupra Israelului, Biden subminează din nou capacitatea SUA de descurajare, încercând aparent să se asigure că acțiunea Teheranului rămâne nepedepsită.

„NU O FACE” – doar că, de data aceasta, președintele se pare că îi spune aliatului SUA să nu riposteze.

Israelul trebuie să judece singur ce răspuns este necesar. Spectacolul unui președinte american care cere reținere nu poate decât să submineze securitatea pe termen lung a Israelului și să slăbească din nou descurajarea SUA.

Rachetele iraniene nu au reușit până acum să ucidă niciun israelian, deși o fetiță arabă de 7 ani „se luptă pentru viața ei”, potrivit fostului premier Naftali Bennett. Pagubele minime sunt un tribut adus ingeniozității statului evreu, sistemelor defensive pe care noi și alții le-am furnizat și solidarității binevenite a aliaților, inclusiv SUA, Marea Britanie, Franța și mai multe națiuni arabe.

Dar aceasta nu disculpă Iranul. Poate că Teheranul consideră ultima fază a luptei sale existențiale cu Israelul ca fiind „încheiată”, așa cum a declarat în weekend, dar a fost o escaladare masivă și complet disproporționată. Israelul a efectuat un atac țintit asupra unor înalte figuri militare iraniene care – se poate presupune cu certitudine – puneau la cale următoarea etapă a planului lor de a elimina Israelul. Iranul a tras sute de rachete fără discriminare în tot statul evreu.

După cum s-a menționat deja, democrații nu sunt singurii care se comportă în moduri care cedează teren vital inamicilor noștri. În cazul Partidului Republican și al lui Donald Trump, s-ar putea ca nu lipsa de voință să fie cea care subminează atât de mult capacitatea noastră de descurajare, cât o reticență activă și derutantă de a încerca măcar să descurajeze cel puțin unul dintre principalii noștri adversari. Îndrăzneala partidului față de Rusia este o curioasă eroare de judecată strategică care ne va bântui.

Deocamdată, avem un președinte american care pare a nu fi dispus să adopte o poziție dură, așa cum cere descurajarea, în condițiile în care cea mai mare provocare strategică se află chiar în fața noastră. În timp ce liderii chinezi urmăresc afișare după afișare a neîncrederii americane, ei trebuie să considere următorii patru ani ca fiind o oportunitate de neratat.

Dacă vom continua să ne lăsăm în voia adversarilor americani, în loc să-i descurajăm, Beijingul va răspunde cu siguranță la fel ca Iranul, Rusia și teroriștii din întreaga lume atunci când acest președinte va spune „NU O FACE!”

Tribuna.US