Când şuieră vântul pe fâşia morţii

Acum e simplu. Arăţi buletinul, mașina pornește mai departe și apoi doar GPS-ul îţi mai spune când ai trecut vreo frontieră. Faci shopping la Milano, mergi la mall la Budapesta sau la spital la Viena, așa cum altădată mergeai de la Huși la Bacău sau la Târgul Ieșilor. După 25 de ani, începi să crezi că nici n-a fost vreodată altfel. Dar ia oprește-te și uită-te în jur! Ești în Jimbolia, e toamnă și bate un vânt de seacă pământul. Dincolo e Serbia, iar sub picioare ai cel mai bun cernoziom din ţară. A fost hrănit cu carne și sânge de om.

Pe tot parcursul comunismului, începând din 1949 și până la căderea lui, atât trecerea frontierei, cât și tentativa de trecere frauduloasă au fost considerate infracţiuni grave. Avea de suferit cel ce îndrăznea, dar și familia lui.

„Frontieriștii”, căci așa li se spunea, erau de-claraţi, conform Codului Penal, articolul 245, infractori și fapta lor grav pedepsită, de multe ori plăteau cu viaţa. Până să ajungă în instanţă, frontieristul era bătut sau împușcat fără prea mari scrupule. El nu era văzut doar ca un trădător de ţară, ci ca un „nimeni”.

Odată ce a pornit spre frontieră, și-a asumat riscul de a i se pierde definitiv urma. A fost împușcat, a trecut sau a murit bătut pe câmpuri, era greu de aflat. Statisticile internaţionale consemnează faptul că peste 100 de mii de români au cerut azil politic în perioada comunistă. Ei erau cei scăpaţi. Câţi au murit nu s-a aflat cu adevărat, niciodată.

La Tribunalul Militar din Timișoara există peste 50 de mii de dosare privind „victimele comunismului”, incluzând și dosarele grănicerilor care au folosit arma la frontieră. Victimele de pe graniţă nu aveau un dosar pe numele lor, dosarul purta numele soldatului care trăsese. Dar niciunul, niciodată, nu a fost condamnat. Cu excepţia unui singur caz, și el nesoluţionat, toţi militarii au primit verdictul de neîncepere a urmăririi penale. Iar după 1989 dosarele nu au fost redeschise, deși prim-procurorul Tribunalului Militar din Timișoara, Radu Ilina, recunoaște că acolo a fost „cea mai sângeroasă frontieră din România”.

Cum se trecea

Frontieriștii se pregăteau îndelung. Căutau hărţi, studiau locurile. Luau cu ei puţine lucruri. Cei veniţi de departe nu aveam mai mult decât hainele de pe ei și 10-20 de lei în buzunar. Unii făceau rost de binocluri, dar cei mai mulţi nu aveau așa ceva. Se târau în coate până la Fâșie, așteptau în porumb noaptea și, când credeau că e liber, o rupeau la fugă peste fâșie. Lăsau de obicei binoclurile și ce mai aveau cu ei prin porumbiștie. Mersul până la fâșie era greu, în primul rând pentru că era greu să nu fii văzut: Câmpia de Vest e netedă ca-n palmă. Trebuia să cauţi cu grijă locurile cu vegetaţie și culturi înalte. Prin lanurile de cânepă nu puteai să mergi, că emanau un miros care te sufoca, mureai, iar lanurile acelea umpleau pământul atunci. În Jimbolia construiseră și o fabrică de cânepă. Îţi rămâneau puţine posibilităţi. Unii treceau cu mașina, alţii cu camionul, cu motocicleta sau săreau pe trenul de marfă care trecea o dată pe zi spre ţara vecină. Trenului i se spunea „Sârbul”. Pornea din gara Jimbolia și nu mai oprea până la destinaţie. Dacă reușeai să sari, aproape că erai scăpat. Dar de multe ori nu reușeai. Cineva tot te vedea, te pâra, erai descoperit înainte să dai ochii cu Sârbul. Doru Briscan, un tânăr de 19 ani, a cărui poveste ne-o spune jurnalista Brândușa Armanca în cartea „Frontieriștii”, a fost omorât în bătaie și aruncat în șanţ lângă gara din Jimbolia în 27 septembrie 1988. Plecase să cumpere blugi din târgul săptămânal din oraș. Nu se știe precis dacă a vrut să treacă sau a fost o neînţelegere. Familia lui caută și astăzi dreptatea.
Prim-procurorul Radu Ilina își amintește de trupul unui băiat găsit mort, după trei zile, într-un șanţ. A lucrat personal la dosarul lui, dar pentru că l-a încadrat la omucidere, a fost obligat să-l trimită spre soluţionare la București și nu se mai știe nimic despre el, nu s-a dat nicio decizie.

Cred că ne-am gândit prea puţin la familiile care au suferit. Eu am instrumentat un singur caz, în care fotografiile arătau că trupul tânărului fusese lovit cu obiecte dure, cu patul puștii sau lanterne metalice. L-am considerat omucidere și dosarul a fost transferat la București. În rest, mă îndoiesc că rechizitoriile pe vremea comunismului erau făcute împotriva grănicerilor
Radu Ilina, prim-procuror
Tribunalul Militar Timișoara

* *

„Sârbul”

Un bărbat între două vârste, îngrijitor la biserica din Jimbolia, ne spune cum a încercat de două ori să fugă cu trenul în Serbia. „Am încercat să trec de două ori, dar n-am reușit”, ne povestește el, „am fost cu un coleg, el a reușit a doua oară. Mergeam și urmăream trenul, am văzut cam când trece și de pe unde am putea sări. În noaptea aia ne-am așezat lângă o poartă de lemn, un pic căzută, în dosul ei am crezut că nu puteam fi văzuţi. Dar o babă care stătea acolo, aproape, într-o colibă, lucra la CFR, ne-a văzut și ne-a spus: pe mine m-au prins, dar colegul s-a dus. A fost prins dincolo și dat înapoi, că ţi se putea întâmpla și asta. Sârbii primeau câteva kile de sare pentru fugarii livraţi. Pentru mine, ce a urmat nu vă pot spune cât a fost de urât. Nu mai eram om pentru ei, eram animal. Am fost trimis în armată, cu regim special. Mâncam fasole cu miros de căcat, apă beam din Dunăre, ne trezeam dimineaţa cu capul umflat de vânătăi, nu știai cine te-a bătut. În patru luni m-am spălat o dată. Dar eu am scăpat ușor, să zicem… În pământuri, când aram porumbul, nu o dată am găsit cadavre mumificate. Ăia n-au mai scăpat. Nu-i știa nimeni. Familiile erau învinuite că au avut fugari, că au rude în străinătate și ei erau în porumbiște”. Rosvita din Comloșu Mic îl completează: „Și în fântâna aia din câmp, nu știi? Se spunea că acolo aruncau cadavrele. Au astupat-o, acum nu se mai vede, au betonat și-au pus pământ. Nu le convenea să vină procuratura, să fie discuţii, se făceau acte, era bătaie de cap. Așa, băgat în pământ, cine mai știa de el? Spuneau: poate a trecut, ne-a scăpat…”

Colonelul

Colonelul Ciuciulete a fost contabil la Garnizoana de Grăniceri, peste toate pichetele și activităţile aferente grănicerilor. Povestește despre cum funcţiona gospodăria grănicerescă, cum arătau pichetele și ce observatoare-foișoare aveau dacă nu le-ar fi demolat „inconștienţa” postcomunistă. Își amintește aproape tot. „Nu era noapte în care să nu se audă împușcături pe graniţă. Asta devenise ceva obișnuit. Nu era zi și nu era noapte în care să nu încerce cineva să treacă. Nu era metru de fâșie pe care să nu fi trecut cineva. Iar sarcina noastră era să păzim de la borna 68 la borna 133, 76 de kilometri.” Colonelul ne arată câmpurile, stufărișul, întinderea fâșiei, foișoarele de la sârbi, calea ferată, locul de unde săreau frontieriștii pe Sârb, dărăpănăturile unde stătea baba turnătoare, pichetele acum pustii, năpădite de mărăcini.

Mergem cu vântul în faţă, simţind tăișul lui ascuţit în obraz. Și atunci băteau vânturile, erau bune pentru fugari, aduceau zgomotele de la graniţă, nu invers. Era bine și când ploua, și când era întuneric.

„Noaptea se lăsa o beznă de nu-ţi vedeai degetele de la mână. Grănicerii aveau câini, aveau puști, aveau binocluri cu infraroșii. Greu să scapi… Înainte de fâșia arată și mărunţită regulat ca să se vadă urmele, erau întinse pe pământ sârme cu cutii de conserve și rachete luminoase. Atingeai sârma și trăncăneau conservele, zbura racheta în aer, vâjjjj, gata, erai ca și prins sau împușcat. Cum aveai norocul”.

Colonelul ne povestește ceva ce parcă îi stă încă pe suflet. „Odată, niște tineri de la Fabrica de Ceramică au pornit spre graniţă cu o camionetă. Au pus saci de nisip pe margine ca să nu fie atinși de glonţ și ei s-au așezat la mijloc. Dar când s-o ia pe drumul de câmp, spre fâșie, ei n-au știut, dar araseră drumul și li s-a împotmolit mașina. Au fost prinși și împușcaţi. Unul a murit, altul a fost împușcat în picior și altul în umăr… el îmi era vecin.”

Mai târziu, în poveștile noastre apar și numele bărbaţilor prinși în acea ambuscadă care a dus la nenorocire. Este vorba de Buha Vasile, împușcat mortal, maistru la Ceramica, treizeci de ani, cu două fetiţe mici acasă, Toni Contra împușcat în mână și-n picior, iar colegul lor, Vasile Briceag, a fost nimerit în umăr. După cum va mărturisi Toni Contra, s-a tras în ei după ce au fost prinși.
Soldaţii erau aduși din Moldova, Oltenia sau din Munţii Apuseni, ca să nu-i cunoască pe localnici, să nu le fie milă.

Foto: Mormântul lui Cicort Florian, împuşcat în inimă în 1987 pe frontieră

Preotul
Preotul Budulan a înregistrat totul, timp de cincizeci de ani, cu un ochi ager. I-a mirosit pe securiști, i-a adăpostit uneori pe „infractori” și i-a îngropat pe mulţi, victime și călăi. „Mi-au cerut să colaborez cu ei, cu securiștii. Era unul Belovici, șeful Securităţii. M-a chemat și mi-a zis: «Tovarășe domn’ părinte, că așa îmi zicea el, dumneata auzi multe, vorbești cu oamenii, ei vin să ceară sfaturi, femeile se spovedesc, te-am ruga să ne spui tot ce afli despre infractori». I-am răspuns, «Tovarășe Belovici, asta e munca dumneata, nu a mea, pentru asta ești dumneata plătit, nu eu». S-a înfuriat și zice: «Nu-ţi dau pașaport de mic trafic!» (Știţi, atunci se dădea dreptul pentru a trece dincolo la cumpărături, aveai voie o dată pe lună să mergi la sârbi să te aprovizionezi.) Și-i zic: «nu-mi trebuie pașaportul vostru, nu-mi trebuie micul trafic, n-am nevoie de nimic, mie îmi dă Dumnezeu ce am nevoie! Și n-am avut parte de micul trafic». Cu asta îi șantajau pe oameni, așa îi forţau să colaboreze, să-i denunţe pe cei care aveau de gând să plece. Dar cu toate astea, nu cred că există jimbolean care să nu fi încercat măcar o dată să treacă. Cu cât trăiai mai aproape de libertate, cu atât erai mai tentat de ea. Asta nu înseamnă că nu veneau din toată ţara, se scurgeau puhoaie până aici, nu era zi să nu auzi de grupurile care încercau să treacă. În ultimul an, înainte de revoluţie, parcă au fost mai mulţi ca oricând.”
Statisticile îi dau dreptate preotului, dacă în 1985 au evadat 4.436 de români peste graniţă, în 1987 – 6535, în 1988 – 10.305, în 1989 au fost de patru ori mai mulţi de atât: 46.746!
„Într-o seară”, continuă preotul povestea, „jucam șah la cofetărie, era după revoluţie. Un fost securist deschisese o cofetărie cu un separeu pentru jocuri de șah, de cărţi, să-și petreacă oamenii serile. Jucăm șah și, deodată, lui Belovici îi crapă herzul! Vin repede medicii, salvarea, murise! Unul zice: «Vai, ce păcat!» Iar eu zic: «Nuuu, fii liniștit, nu e păcat, a fost chemat să dea răspunsuri. Acum el dă răspunsuri, i-a venit vremea!»”

Reeducarea

Frontieriștii prinși erau bătuţi până când ajungeau și ei să creadă că o meritau. Erau legaţi cu sârmă (nu aveau nici cătușe în dotare) și le puneau o hârtie scrisă pe piept – „Cine face ca ei va păţi ca ei” – și așa-i plimbau prin tot orașul. Să-i vadă lumea!

„Îmi povesteau adesea”, spune preotul, „cum erau torturaţi. Îi legau de un taburet, le puneau o găleată în cap și le dădeau cu saci de nisip la rinichi, la tălpi și la cap până când nu mai știau de ei. Îi timp ce-i băteau le spuneau tot felul de chestii. La un moment dat m-am întâlnit cu un ţigan, știam că fusese prins și l-am întrebat așa, în treacăt: «Ei, cum a fost, ţigane?» «Domnu părinte, îmi spune el, ce prostie era să fac, auziţi, eu care sunt urmașul lui Ștefan cel Mare, în loc să fiu mândru de ţara mea era să fug! Făceam o prostie!», Am început să râd și zic: «Bine, măi ţigane, acum știu cum a fost!»”.

Se spune că pe două fete de liceu ce vroiau să fugă le-au prins soldaţii pe fâșie, le-au violat, apoi le-au purtat dezbrăcate prin oraș până la Batalion. Erau date exemplu, în felul acesta credeau că-i înspăimântă pe ceilalţi și tot mai puţini vor mai îndrăzni să treacă. Femeile nu au vorbit niciodată despre asta. Iar comunitatea tace din pudoare și compasiune.

În timp ce-i băteau le spuneau tot felul de chestii. La un moment dat, m-am întâlnit cu un ţigan, știam că fusese prins și l-am întrebat așa, în treacăt: «Ei, cum a fost, ţigane? Domn părinte, îmi spune el, ce prostie era să fac, auziţi, eu care sunt urmașul lui Ștefan cel Mare, în loc să fiu mândru de ţara mea era să fug! Făceam o prostie!» Am început să râd și zic: Bine, măi ţigane, acum știu cum a fost!”
Ioan Budulan, preot în Jimbolia

* * *

În Comloșu Mic, după ce au fost prinși, doi băieţi frontieriști au fost legaţi la mâini și la picioare, cu sârme, în faţa primăriei și câteva zile i-au ţinut acolo ca să-i vadă lumea.

„Pe atunci, securiștii nu prea ascundeau lucrurile astea”, ne explică preotul Budulan, „aveau tot interesul ca ele să se audă și să-i sperie pe oameni. Oricum, orice ar fi făcut, ei nu erau pedepsiţi, nu exista noţiunea de abuz. Iar acum oamenilor nu le mai place să-și amintească. Au fost prea urâte vremurile. Opresiunea era barbară, rudimentară, ca în evul mediu”.

Constantin Petrișor este pensionar. A suferit câteva accidente cerebrale și are diabet. La 27 de ani a încercat să treacă frontiera și a fost prins. A făcut cinci ani de pușcărie. Dacă-l întrebi ce simte acum faţă de ce i s-a întâmplat spune cu repeziciune: „Am riscat, asta mi s-a întâmplat, am vrut mai mult și am plătit! Dacă vrei mai mult, plătești!”

Era 31 august, 1979. Ticu Petrișor merge cu camionul de la IAS, pe care era șofer, până pe graniţă. Îl cunoșteau grănicerii, le mai dădea benzină, pentru superiori, din rezervorul camionului. În camion mai erau cinci persoane, doi bărbaţi și nevestele lor și încă unul. Unii spun că, atunci când soldatul s-a aplecat să pună benzina în canistre, a sprijinit pușca de roata camionului, iar unul dintre bărbaţi a luat-o ușurel, iar apoi au fugit. Ticu nu pomenește nimic de camion și benzină, spune că el l-a luat în braţe pe soldat, un alt bărbat din grup i-a luat pușca și au fugit. Pușca au aruncat-o în buruieni, dar când s-a dat alarma în Serbia, au spus că au furat arma și sunt infractori înarmaţi. Sârbii i-au prins, i-au dat înapoi și a urmat calvarul. Grănicerii români i-au preluat și i-au bătut măr, îi spun „bătută cu strigături”, adică „ei te băteau și tu strigai”, ne explică Ticu Petrişor.

Toţi au fost condamnaţi la închisoare, doar femeile la locul de muncă. Iar Ticu, șoferul, considerat lider de grup, a plătit cel mai scump, a luat pedepsa cea mai mare. Cinci ani de detenţie. A fost dus la Timișoara, Gherla, București, Jilava, Botoșani, a trecut prin aproape toate pușcăriile grele ale României. A stat în lanţuri, a îndurat frig, mizerie. A fost operat de două ori în spitalul-penitenciar din Jilavă. Noaptea, dacă aveau nevoie la veceu, înveleau lanţurile în cârpe ca să nu facă zgomot când se târau prin temniţă. Oamenii învăţau să supravieţuiască. Când s-a întors, a fost încorporat în armată, apoi l-au eliberat definitiv. Era destul de târziu pentru el când s-a restabilit în Jimbolia. Acum spune: „Dacă mai făceam un an, ieșeam doctor”. S-a căsătorit, dar niciodată n-a mai avut copii. A muncit pe unde era primit, că după închisoare, erai proscris, greu te mai primea cineva. Dar și acum, Ticu Petrișor crede că a fost oarecum normal: dacă îndrăznești, plătești! Asta e regula pe care i-au băgat-o în cap și nu i-a mai scos-o nimeni!

Victima

E seară și acasă la Ioan Bouroș e lumină. Familia s-a strâns acasă, a venit și sârbul Milan la „una mică”. Lui Ioan Bouroș îi plac prietenii, dar el nu prea bea. A fost împușcat, a avut abdomenul spart, a pierdut un rinichi și de atunci încoace n-a mai fost niciodată un om întreg.

Povestea lui începe așa: „Era seară, m-am dus să iau o prelată pentru chimicale din Comloșu, de la un cunoscut. Mi s-a împotmolit camionul și l-am lăsat acolo, am plecat mai departe, prin sat. Când am ajuns prin dreptul miliţiei, m-am întâlnit cu un grup de trei militari. Mi-au cerut să mă legitimez. Eu aveam un livret militar la mine, dar și buletinul. În Jimbolia, nici la veceu nu puteai merge fără buletin. Dar nu știu cum s-a nimerit să dau primul livretul. Îmi anulaseră o foaie cu instrucţiuni pe o parte și lipiseră alta bună pe cealaltă. Și militarii zic: ne dai acte anulate, hai? Ești infractor! Staţi măi, băieţi, că vă dau și buletinul, dar ei nimic, hai că te escortăm la batalion! Mergeam liniștit că nu mă știam vinovat, sunt din Jimbolia, eram în sat nu pe graniţă, nu-mi pot face nimic. Dar nu, după ce dăm colţu’, ei încep să lovească cu patul puștii, eu mă desprind de ei și strig, «De ce daţi, măi?» și fac câţiva pași în faţă, mă gândeam să intru la careva în curte că-i cunoșteam și poate scăpam. Dar n-am făcut doi metri că aud împușcături și văd la fundu’ meu o flacără. Am crezut că sunt gloanţe oarbe, jur că nu i-aș fi crezut capabili să tragă așa în oameni cu gloanţe adevărate. Glonţul mi-a intrat prin spate și a explodat în faţă, prin burtă. Am simţit o căldură mare: îmi curgeau maţele. Le-am adunat cu mâna și m-am mai târît un pic. A venit salvarea și m-au dus la spital. Când am ajuns la doctor, eram conștient și încercam să spun ce s-a întâmplat, dar ofiţerul care a venit cu mine pe Salvare îmi ţinea mâna peste gură, era să mă sufoce, ca să nu spun. Pentru că eram grav, m-au pornit la Timișoara, acolo am dat peste un doctor extraordinar care m-a salvat. I-a spus soţiei: «Am făcut tot ce s-a putut ca să-l salvez, n-am ascultat de ei!» Apoi, a sfătuit-o să cheme medicul legist pentru constatări. Legistul a scris ce a vrut el, la fel și procurorul. N-am văzut ce au scris. Mi-au dat doar 17 zile de spitalizare, ca să nu intre la penal. Iar la procuratură ne-au dat pe ușă afară, n-au vrut să înregistreze plângerea. Nimeni niciodată nu m-a ascultat și pe mine. Am supravieţuit, am pierdut un rinichi dar puteam să mor. Acum cred că grănicerii erau beţi.”

Soldatul care a tras și care a fost achitat de orice răspundere se numea Andrei Petru. Iar ofiţerul care i-a pus mâna pe gură se numește Haiducu și stă pe strada 1 Mai. Când se întâlnesc, îl salută, de rușine, că așa se cuvine.

Ioan Bouroș n-a mai putut lucra un timp, nu-i permitea sănătatea să se angajeze la munci grele, a pierdut bani și drepturi, dar mai ales, a pierdut anii pentru pensie. Acum are 62 de ani și niciun venit lunar, pentru că el, împușcat pe stradă, în sat, are lipsă trei ani la vechimea legală în câmpul muncii.

Glonţul mi-a intrat prin spate și a explodat în faţă, prin burtă. Am simţit o căldură mare: îmi curgeau maţele. Le-am adunat cu mâna și m-am mai târît un pic. A venit salvarea și m-au dus la spital. Când am ajuns la doctor eram conștient și încercam să spun ce s-a întâmplat, dar ofiţerul care a venit cu mine pe Salvare îmi ţinea mâna peste gură, era să mă sufoce, ca să nu spun.
Ioan Bouroș, victimă

I-au ciuruit

Ceilalţi din casă încep să spună fiecare ce știe. Pe DÖme, fiul controlorului de calitate de la Fabrica de Ceramică, l-au găsit mort pe graniţă, l-au îngropat. Pe Martha Schumacher au torturat-o, i-au strâns mâinile în ușă până i-ar rupt degetele. Femeia avea degetele strâmbe. Pe Ciobanu Milorad l-au prins și bătut. Cojocaru Dumitru era tractorist, discuia terenul aproape de graniţă. Când să întoarcă tractorul, a ridicat aripile discului, să ia curba, iar grănicerii au crezut că ascunde acolo un om și au pornit focul. L-au ciuruit prin tractor.

Gicu Briceag, cel împușcat în umăr, povestește sârbul Milan, a fost mai târziu coleg la seral cu unul dintre grănicerii care au tras în el. Și ăla i-a spus în faţă: „Ai avut noroc că n-am mai avut gloanţe, că te omorâm și pe tine!”.

Radu Romeo a fost comandant de batalion. Avea în subordine între 70 şi 80 de soldaţi. Îl găsim la marginea oraşului, e angajat al Primăriei, păzeşte lacurile dintr-o colibă. Lacurile au apărut după ce s-a închis Fabrica de Ceramică şi nu s-a mai exploatat argila din locurile acelea. În gropile făcute de excavaţii s-a adunat apa, ea a acoperit chiar şi utilajele. Unul dintre lacuri are 80 de metri adâncime şi acoperă o cabană, un excavator şi câteva camioane. Pentru că apele lor sunt periculoase, nu o dată s-au înecat oameni acolo, comandantul de altădată le păzeşte din coliba lui unde vorbeşte cu cei doi câini, ascultă la un radio şi, câteodată, ia cu el un almanah din anii 80 şi mai completează câte un rebus. Şi acum, când vorbeşte despre frontierişti le spune „infractori”, din obişnuinţă. „Nu s-a tras în frontierişti, în niciun caz!”, ne asigură fostul comandant, „Dacă grănicerii le mai dădeau câteva cu bocancul, o făceau până să-i aducă la batalion, aşa, că se enervau, dar nu s-a tras! Atunci mi s-a părut o situaţie normală să apărăm frontiera de ai noştri, că aşa erau legile, dar acum nu mi se mai pare aşa. Acum cred că normal era să apărăm frontiera de cei din afară, de străini nu de ai noştri, dinăuntru!” Din fostul om cu mână de fier a mai rămas un bătrânel care îngrijeşte florile din faţa căsuţei de pază şi-şi mângâie câinii, singurii lui tovarăşi.

Şi rana din picior a văzut lumea

Toni Contra din Lunga a fost împușcat odată cu Briceag și Buha. Era în mașină cu ei, când au fost prinși. „Ne-am împotmolit în pământul proaspăt săpat, n-am putut trece mai departe», ne povestește el. «Mă gândesc că cineva ne-a pârât și ei au săpat intenţionat ca să ne prindă în capcană, că-n ziua de dinainte nu era așa. Eram șapte, dar patru au reușit să fugă. Pe mine m-a nimerit un lunetist din Observator. M-a împușcat în picior și-n mână. (Și Toni ridică mâneca unde ne arată o gaură mică pe unde a intrat și o gâlcă mare pe unde a explodat glonţul în carne. La fel și la picior.) Pe Vasile, pe Buha, l-au pus cu faţa în jos, la pământ, la fel și pe Briceag. Și soldaţii stăteau în picioare, cu puștile în mina. Vasile a zis, «Băi, nu trageţi, că ne-am predat, ne-am predat, băi, nu trageţi!», Iar Baipan, comandantu, a zis, «trageţi băi, f… mama lor de nemernici!» Și atunci au deschis focu’. Vasile doar s-a răsucit pe-o parte și gata, era ca mort… doar atât am mai văzut, cum s-a răsucit într-o parte sub rafală. Și Briceag a fost împușcat, dar el a scăpat cu viaţă. Vasile era maistru, el ne era șef la Ceramică. Acum e în cimitir”.
După ce a mers șchiop o vreme, Toni a fost reangajat la fabrică cu condiţia să se prezinte în fiecare dimineaţă la colonelul Belovici și să raporteze dacă știe cine mai are de gând să treacă. Se întâmpla în 1978, avea 30 de ani. După revoluţie, Toni Contra a lucrat ca electrician la tunele în Austria și în Germania. A văzut lumea.
Foto: Toni Contra, împuşcat în mână şi în picior în timp ce vroia să treacă graniţa

Pe Fâşie apusul e roşu

Pe graniţa de Vest, ca în toată ţara, viaţa continuă și pentru victime, ca și pentru călăi. Iar teama că într-o noapte ţi se poate aprinde casa continuă să fie prezentă. Urmașii unei victime, un bărbat împușcat în piept și înmormântat în cimitir, nu vor în ruptul capului să vorbescă despre asta. Refuză și să spună unde este mormântul lui. Poate să ni se pară absurd, dar viaţa îi obligă la tăcere. Frontieriștii trăiesc pe mai departe „în sat cu dușmanul”. Foștii securiști, foștii comandanţi de pe graniţă n-au păţit niciunul nimic. Pentru soţiile sau copiii morţilor, comunismul trăieşte.
Pe Vasile, pe Buha, l-au pus cu faţa în jos, la pământ, la fel și pe Briceag. Și soldaţii stăteau în picioare, cu puștile în mână. Vasile a zis. «Băi, nu trageţi, că ne-am predat, ne-am predat, băi, nu trageţi!» Iar Baipan, comandantu, a zis, trageţi băi, f… mama lor de nemernici! Și atunci au deschis focu’,
Toni Contra, frontierist

Fotoreportaj realizat de:
Ruxandra Hurezean, Vakarcs Loránd
RevistaSinteza .ro