Castelul Huniazilor – fotoreportaj

Considerat unul dintre cele mai impunătoare și atractive monumente de arhitectură gotică din sud-estul Europei, Castelul Huniazilor, cunoscut și sub numele de Castelul Corvinilor sau Castelul Hunedoarei, este cea mai mare construcție medievală cu dublă funcționalitate (civilă și militară) din România, cetate aflată și astăzi într-o stare acceptabilă.

Faimos și pentru faptul că aici ar fi fost întemnițat celebrul prinț valah Vlad Țepeș, castelul, potrivit aprecierilor unor numeroase publicații de interes turistic, se situează în „Top 10 destinații de basm din Europa”. Anual, sute de mii de vizitatori din toate colțurile lumii îi trec pragul și rămân impresionați aflând că prima fortificație de piatră de la Hunedoara datează din secolul al XIV-lea, și anume castrul regal ale cărui ziduri, cu grosimi de până la 2 metri, au fost ridicate din blocuri de calcar dolomitic și piatră de râu, direct pe stâncă. Această primă fortificație avea o formă elipsoidală, cu capetele de la nord și sud ascuțite, marcate de piatră. Cercetările anterioare Primului Război Mondial au arătat faptul că în zona nordică existau două încăperi de formă triunghiulară, una dintre acestea constituind probabil un donjon, sugerând evidente analogii cu zona franceză și cea germană din secolele al XIII-lea și al XIV-lea.

Geografic, monumentul se află în centrul județului Hunedoara, în partea sud-vestică a Municipiului Hunedoara, pe ultimele terminații ale Munților Poiana Ruscă.

Istoria Castelului Corvinilor începe la 1409, când nobilul Voicu, alături de fraţii lui Radu şi Mogoş, primesc din partea regelui Ungariei Sigismund de Luxemburg, o moşie (numită în latinește “possession”), care cuprindea şi cetatea regală. Voicu nu adaugă nimic cetății, dar fiul acestuia, Ioan (Iancu) de Hunedoara (Johannes de Hunyad) o va transforma într-un castel comparabil cu alte construcții ale vremii din centrul și vestul Europei.

Ioan de Hunedoara a demarat după anul 1440 construcții de mare amploare, deosebite pentru acea vreme, vizând transformarea cetății într-un castel, prima etapă cuprinzând ridicarea a două ziduri de apărare în jurul vechii cetăți, construite din calcar dolomitic, prevăzute cu creneluri la partea superioară. Aceste ziduri erau flancate de turnuri circulare și rectangulare, primele constituind o noutate pentru arhitectura militară a Transilvaniei secolului al XV-lea. Turnurile circulare (Turnul Capistrano, Turnul Pustiu, Turnul Toboșarilor), mai puțin turnului pictat (Turnul Buzdugan), erau prevazute cu un parter și de două niveluri. Încăperile din partea inferioară erau folosite pentru pușcași, iar încăperile de sus, ca zone de locuit și/sau apărare. Turnurile rectangulare aveau intrări carosabile și niveluri de apărare, iar intrările în castel se făceau prin intermediul unor poduri, susținute de piloni de piatră, ultimele părți ale podurilor fiind mobile.
Prima etapa de construcție a castelului se încheie înainte de 1446, moment la care Ioan de Hunedoara a devenit guvernatorul regatului Ungariei. Ulterior, el va modifica planurile de construcție ale castelului, punând un mai mare accent nu pe construcțiile militare, ci pe cele civile. Palatul, amplasat pe latura vestică, este compus din Sala Cavalerilor, Sala Dietei și scara spirală. Arhitectura este de un rafinament deosebit: câte două nave cu cinci piloni octogonali din marmură, cu nervuri în cruce si console ornamentate, cu chei de boltă în stil gotic, dar și o galerie cu burdufuri.

Potrivit istoricilor, Sala Cavalerilor era folosită ca sală de mese la ocazii festive, în timp ce Sala Dietei era folosită pentru festivități. Galeria și turnul Nje Boisa (trad. “Nu te teme”, în slavonă, denumire provenită, probabil, pe filiera mercenarilor sârbi aflați în garnizoana castelului) este o construcție militară unică: ea are 5 niveluri cu deschideri pentru arme și este conectată cu castelul printr-o galerie lungă de 33 de metri, construită pe stâlpi masivi din calcar. Moartea lui Ioan de Hunedoara și începerea luptelor pentru ocuparea tronului regatului maghiar pun capăt celei de-a doua faze de construcție. Una dintre cele mai interesante construcții o reprezintă capela, plasată pe latura estică a castelului. Nava, de formă dreptunghiulară, este precedată de un pronaos, deasupra căruia este sprijinită pe stâlpi hexagonali o galerie cu tribună. Particularitățile constructive ale altarului, regăsite și la alte edificii ecleziastice din zonă, sunt legate de arhitectura gotică locală.

Ioan de Hunedoara moare în 11 august 1456, la scurt timp după ce armatele sale au învins oastea sultanului Mehmet al doilea Cuceritorul, care atacase Belgradul. Castelul său a rămas în grija soţiei sale Elisabeta Szilagyi, care însă în următorii ani a oprit lucrările la castel. Le-a reluat, susţin istoricii, după ce fiul său Matia a urcat pe tronul Ungariei, la doar 15 ani, în 1458. Cu ajutorul unor meşteri din Italia, a continuat extinderea castelului, într-un stil renascentist. Sunt pictate mai multe încăperi şi este renovată Aripa Matia, iar blazoanele Corvinilor sunt aşezate la loc de cinste. Multe dintre decoraţiuni nu s-au mai păstrat până în prezent, dar o frescă misterioasă poate fi văzută astăzi pe arcada de la etajul Aripii Matia a castelului. Se admite, în general, faptul că finalizarea lucrărilor la castel încetează în jurul anului 1480, monumentul fiind comparabil cu castelele din vestul Europei, prin grandoare și fast.

În secolul XVII, principele Gabriel Bethlen, în timpul căruia Transilvania cunoaște o deosebită înflorire, modifică părți din castel și construiește în partea estică, pe o fundație deja existent “Palatul mare dinspre oraș”, cu camera de locuit și o sufragerie, Sala Dietei este reamenajată și compartimentată în încăperi cu diverse destinații. Este modificat și aspectul interior al capelei, sunt construite pasaje de legătură și se construiesc Turnul Alb și Terasa de Artilerie, dar și curtea exterioară, numită și curtea husarilor, spațiu destinat locuințelor administratorului, ale funcționarilor, casa ogarilor și depozitele cu hrană și fân.

Cele mai importante lucrări de restaurare ale Castelului Corvinilor vor avea loc în secolul XIX: fațada palatului mare dinspre oraș și acoperișurile (actuale), din tiglă glazurată, mult mai înalte decât primele acoperișuri. Se adaugă creneluri, un turn de supraveghere, iar o parte a ornamentelor de piatră sunt înlocuite cu unele moderne pentru acea vreme.

Captivante legende au apărut în răstimpul a șase secole de existență a impozantului monument, multe dintre secretele sale rămânând necunoscute publicului. Unele însă, care circulă pe seama castelului, fascinează, fără îndoială. Astfel, fântâna castelului, săpată între două incinte, are o adâncime de aproape 30 de metri. Se spune că ea ar fi fost săpată de trei prizonieri turci, cărora Ioan (Iancu) de Hunedoara le-a promis libertatea dacă vor ajunge la apă, o mare necesitate în castel. Dar după 15 ani de muncă grea, când au terminat de săpat în stâncă și au ajuns la apă, Iancu de Hunedoara murise, iar soția acestuia Elisabeta Szilagyi nu a păstrat promisiunea făcută de soțul său. Legenda spune că inscripţia cu caractere vechi, arabe, de pe unul dintre contraforturile capelei înseamnă „Apă aveţi, dar suflet, nu”. În realitate, în piatră a fost săpat, la jumătatea secolului al XV-lea: „Cel care a scris această inscripţie este Hasan, rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică”.

Este mereu evocată și o legendă a corbului, respectiv a Corvinilor. Blazonul familiei Corvinilor ( de la “corvus”, în limba latină) este inscrpționat un corb care ține în cioc un inel de aur. Se spune că Ioan de Hunedoara era fiul nelegitim al lui Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, mama lui fiind Elisabeta, o frumoasă femeie din Țara Hațegului. Pentru a o feri de necinste, regele îi dă de soț pe unul din vitejii săi, Voicu, dăruindu-i și un inel, ca dar pentru copilul nenăscut, pentru ca acesta să poată fi recunoscut atunci când va crește, dacă va merge la curtea regală. În timpul unui popas pentru prânz, inelul este furat de un corb, atras de strălucirea bijuteriei. Atunci Ioan de Hunedoara ia un arc și săgetează corbul, recuperând, astfel, inelul. Ajuns mare, la curtea regală, povestește întâmplarea regelui, iar acesta hotărăște ca simbolul familiei să fie corbul cu inel de aur în cioc, pasăre asociată cu înțelepciunea și longevitatea. Există și o legendă potrivit căreia Vlad Ţepeş ar fi fost ţinut în temniţele Castelului Corvinilor timp de şapte ani. Legenda s-a perpetuat de-alungul timpului, devenind chiar şi subiect de reportaje şi documentare pentru jurnaliştii străini.

Trebuie amintite și câteva momente istorice tulburătoare care au marcat existența castelului. Astfel, potrivit istoricilor, de-a lungul vremii, Castelul Corvinilor a fost cuprins de trei incendii mari. Cel mai mistuitor a avut loc în 13 aprilie 1854, la ora 23, fiind cauzat cel mai probabil de un trăznet. Incendiul a distrus acoperişul din şindrilă al castelului şi restul structurii din lemn, tocuri de uşă, geamuri, grinzile de susţinere ale plafoanelor din lemn şi ale scărilor de lemn care predominaseră până atunci în castel. Se vorbește, de asemenea despre refugiații Răscoalei lui Horia, Cloșca și Crișan care și-au legat numele de castel. În toamna anului 1784, Castelul Corvinilor a devenit loc de refugiu pentru familiile nobililor din Ţara Haţegului şi de pe văile Streiului şi Mureşului, puse în pericol de răsculaţii conduşi de Horea, Cloşca şi Crişan. Potrivit unor documente istorice, mii de oameni s-au baricadat în castel, de teama răsculaţilor. Potrivit unei mărturii care a aparţinut nobilului care a administrat castelul în 1784, 3.000 de oameni au venit să se adăpostească.

Alte două puncte de importanță istorică merită menționate:

1) Arheologii au descoperit în imediata vecinătate a Castelului Corvinilor, pe Dealul Sânpetru, urme ale unor aşezări de peste trei milenii, iar săpăturile efectuate de specialişti în deceniile trecute şi la începutul anilor 2000, în grădina castelului şi pe “Dealul cu comori”, din partea de nord-vest a municipiului, au dus la descoperirea unui cimitir antic, cu 30 de depuneri în care se aflau rămăşiţele a peste 50 de defuncţi, cei mai mulţi fiind copii. Zona actualului castel a avut o importanţă strategică pentru daci şi apoi pentru romani.

2) O statuie impunătoare a sfântului Ioan de Nepomuk străjuieşte la intrarea principală în castel, în dreapta podului peste Râul Morii (Zlaşti). Prin tradiţie, sfântul este ocrotitor al podurilor, al celor care păstrează o taină şi al corăbierilor, iar Hunedoara este unul dintre puţinele oraşe din România în care se găsesc înfăţişări ale acestuia. Statuia prezintă interes în special pentru turiştii catolici şi reformaţi, care îi cunosc povestea preotului declarat sfânt în 1721. Ioan Nepomuk (n. 1345 – d. 1393, Praga) a fost un preot şi martir, născut sub numele „Johannes Welflin” în Pomuk, localitate din Boemia. Legenda spune că Ioan Nepomuk a fost schingiut şi omorât, la ordinul regelui, fiind aruncat în râul Vltava de pe „Podul Carol” din Praga, deoarece a respectat secretul sacru al spovedaniei şi nu a vrut să-i divulge regelui Wenzel păcatele mărturisite lui de soţia regelui. Se spune că apariţia a cinci stele de-asupra râului i-a dezvăluit reginei locul unde se află trupul prelatului.

În prezent, Castelul Huniazilor, impresionează prin numărul mare de turiști, de ordinul sutelor de mii, anual. Atracția se datorează incontestabil de numele lui Iancu de Hunedoara, una dintre cele mai importante personalităţi din istoria poporului român. A fost numit „atletul lui Hristos”, de Papa Calixt al III-lea, pentru modul în care armatele sale au apărat lumea creştină de invaziile otomanilor, iar adversarul său cel mai de temut, Mehmed al Doilea Cuceritorul, a spus, la moartea voievodului, că „lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om”.

Potrivit site-ului official al castelului, www.castelulcorvinilor.ro aici au fost turnate filme artistice precum “François Villon”, “Vlad Țepeș”, “Mihai Viteazul”, “Alexandru Lăpușneanu”, “David”, “Regii blestemați”, “Vlad”, “Jacqou le Croquat”, “Blood Rayne” ș.a.

Dorin Nădrău
Tribuna.US

Fotografii: Steven V. Bonica (2024)