Lumea pe care au creat-o pelerinii este o dovadă a hotărârii și îndrăznelii lor, fără de care această țară și oamenii pe care îi iubim atât de mult nu
Lumea pe care au creat-o pelerinii este o dovadă a hotărârii și îndrăznelii lor, fără de care această țară și oamenii pe care îi iubim atât de mult nu ar exista, ne amintește The Federalist.
Alexis de Tocqueville, parte a grupului de pelerini care în această zi, în urmă cu patru sute de ani, a pășit pe malul a ceea ce avea să devină Plymouth, Massachusetts, a scris:
Emigranții erau în număr de aproximativ 150, inclusiv femeile și copiii. Obiectivul lor era să planteze o colonie pe malul Hudson-ului; dar după ce au plutit o vreme pe Oceanul Atlantic, au fost nevoiți să debarce pe acea coastă aridă din New England, care este acum locația orașului Plymouth.
Încă se vede stânca pe care au debarcat pelerinii. Această piatră a devenit un obiect de venerație în Statele Unite. Am văzut bucăți din ea păstrate cu grijă în mai multe orașe ale Uniunii. … Nu este aceasta o dovadă suficientă a faptului că toată puterea și măreția umană se află în sufletul omului?
Iată o piatră pe care picioarele câtorva proscriși au pășit pentru o clipă, și această piatră devine faimoasă; ajunge prețuită de o mare națiune, însăși praful său este împărțit ca o relicvă: și ce s-a ales de porțile de intrare spre o mie de palate?
Ceea ce a început în Plymouth a schimbat lumea – și a schimbat-o în bine. A fost un efort îndrăzneț – un grup de bărbați și femei religioși zeloși, care și-au pus toate resursele în slujba creării unei noi comunități într-o țară nouă, străină lor din toate punctele de vedere.
Aveau mai multe lucruri în comun cu primii americani care au călcat pe Marte decât cu strădaniile de colonizare din alte zone ale lumii.
Cu toate acestea, chiar și la doar jumătate de secol mai târziu, aceleași comunități pe care le-au fondat s-au îngrijorat că au pierdut spiritul care îi animase pe părinții și bunicii lor.
Așa cum avea să predice Samuel Danforth în 1670, la Boston, într-o predică intitulată „O scurtă rememorare a misiunii în pustie din New England:
Ați mărturisit solemn în fața lui Dumnezeu, îngerilor și oamenilor, că motivul pentru care ați părăsit țara, rudele și casele părinților voștri și ați traversat împreună cu soțiile, micuții și averile voastre vastul ocean până în această sălbăticie pustie și răsunând a urlete de fiare sălbatice, a fost Libertatea de a trăi în Credința Evangheliei urmându-vă Conștiința conform poruncii Evangheliei, și exercitarea unei Închinări pure înaintea lui Dumnezeu conform Instituției sale, fără amestecuri și impuneri umane.
… Acum să examinăm cu tristețe dacă afecțiunile noastre străvechi și primordiale față de Domnul Isus, Evanghelia Sa glorioasă, Închinarea curată și spirituală înaintea Lui și Ordinul Casei Sale, dăinuiesc, se respectă și continuă ferme, constante, neștirbite și fără a fi încălcate.
Întrebarea reiterată de Mântuitorul nostru: „Ce ați ieșit să vedeți în pustie?“ nu este o repetiție deșartă, ci o tristă condamnare a lâncezelii și a întârzierii noastre în a îndeplini această mare datorie, și o demonstrație clară a importanței și necesității acesteia.
Predica lui Danforth reprezintă o condamnare a celor care au uitat fețele părinților lor și scopul chemării adresate tuturor credincioșilor, sentiment pe care nu era singurul ce îl promova la acea vreme. Chiar și atunci, în 1670, exista îngrijorarea că spiritul Pelerinilor se pierdea.
Nouă, americanilor, ne revine obligația de a reînnoi acest spirit în fiecare generație – nu să stăm liniștiți pe ceea ce au construit generațiile anterioare, ci să facem noi înșine eforturi în pustie – zonele vieții încă nedescoperite din acest colț al creației lui Dumnezeu.
„În mijlocul singurătății au clădit vatră de foc și altar; casa și biserica. Cu arme în mână și-au smuls pâinea din pământ“, a spus Calvin Coolidge în discursul său la aniversarea a 300 de ani a Plymouth Rock.
„Cu arme au venit la adunare pentru a se închina Atotputernicului Dumnezeu. Dar ei erau înarmați, pentru ca în pace să caute îndrumare divină în neprihănire; nu ca să poată prevala prin forță, ci ca să poată face binele, chiar dacă mureau“.
Mama are un scaun micuț din lemn care a fost transmis în familie din generație în generație. Inițial, fusese în mod clar un scaun înalt, un scaun înalt pentru copii, dar a fost tăiat și folosit pentru a ajuta un copilaș să învețe să meargă. Spatele său este plat datorită uzurii.
Cel mai probabil utilizator al scaunului a fost Jedediah Strong, născut la 7 mai 1637, în Plymouth, Massachusetts, fiul lui Abigail și John Strong, din Dorset și, respectiv, Somerset England, care s-au căsătorit în Massachusetts după ce au traversat Atlanticul.
John ajunsese în 1630 cu Mary și John, o navă de 400 de tone care transporta 130 de coloniști pentru a întări colonia din Massachusetts.
Jedediah, născut sub guvernarea lui William Bradford, urma să se căsătorească cu Freedom Woodward, să aibă o fiică numită Thankful și să fie primul dintr-o linie genealogică de americani care au luptat și au luat parte la toate războaiele noastre – Francez și Indian, Revoluționar, Civil, continuând cu cel din Irak și Afganistan – până astăzi.
Ce lucru minunat este să vezi lumea pe care, datorită curajului și credinței lor, au creat-o pelerinii. În ciuda tuturor defectelor sale, întrucât umanitatea însăși nu este perfectă, este o dovadă a hotărârii și îndrăznelii lor, fără de care țara și oamenii pe care îi iubim atât de mult nu ar exista. Pentru aceasta, putem fi recunoscători.
Tribuna.US
COMMENTS