Ce rămâne din conservatorism?

Multe lucruri au amenințat civilizația în 2020.

După un text de Bradley J. Birzer pentru The Imaginative Conservative, tradus de Edictum Dei.

În politică, am asistat la un val aproape copleșitor de populism – întotdeauna cu tendințe autoritare și de cult al personalității – atât la stânga, cât și la dreapta spectrului politic. În cultura mai largă, am asistat la o bravadă nesăbuită, la demolarea monumentelor sacre (și, adesea, destul de lipsite de vină) și la incendierea tradiției.

Grație unui virus, guvernele, corporațiile, întreprinderile și școlile au ajuns să se amestece în amănuntele vieții noastre în moduri care altădată erau acceptabile doar în timpul războiului, țesând o rețea complexă de control asupra noastră, a tuturor.

Multe dintre aceste probleme au rămas și, chiar și acolo unde s-au disipat parțial, efectele lor persistă și vor continua să o facă pentru o vreme. Și, indiferent de motivațiile celor implicați în toate aceste lucruri – indiferent de partea spectrului politic și cultural în care s-ar plasa – conservatorismul tradițional a primit o lovitură severă.

O mare parte a conservatorismului tradițional nu a avut nimic de spus, iar o altă parte a sa pur și simplu a recunoscut înfrângerea și s-a retras din conversație.

Nu vreau să spun că nu există voci conservatoare – acestea există într-adevăr și sunt multe, dar forțele haosului au încercat să le scufunde. La urma urmei, încercarea de a explica virtuțile lui Cristofor Columb, de exemplu, unei mulțimi care vede totul prin prisma radicală și anistorică a rasei, clasei și genului va fi dureroasă pentru toți cei implicați.

Unde sunt nuanța, subtilitatea și căutarea dificilă a adevărului? Unde este conversația?

Trebuie să ne întrebăm din nou: ce a mai rămas din conservatorismul tradițional? Ar trebui să ne recunoaștem înfrângerea și să lăsăm vocile lui Irving Babbitt, Paul Elmer More, Willa Cather, Christopher Dawson, Ray Bradbury, Russell Kirk, C.S. Lewis și Robert Nisbet să fie doar voci din trecutul nostru? Ar trebui să îi vedem ca pe niște oameni de excepție care și-au trăit traiul și și-au spus părerea, dar care acum sunt exilați într-un muzeu obscur al cauzelor umaniste pierdute? Au fost ei doar autorii unor cărți care nu vor mai părea niciodată la fel de folositoare într-o eră digitală?

După părerea mea, aceste voci nu au fost niciodată mai necesare și mai relevante. Umanist, dar cu siguranță nu conservator, George Orwell a remarcat odată că „ne-am scufundat la o adâncime la care reafirmarea lucrurilor evidente este prima datorie a oamenilor inteligenți”.

În această frumoasă tradiție orwelliană, merită să ne amintim trei lucruri, fiecare dintre ele subliniind ce înseamnă să ne conservăm cele mai prețuite tradiții – adică să fim conservatori tradiționali – chiar și într-o perioadă de haos.

În primul rând, trebuie să ne amintim că fiecare persoană are un nucleu irepetabil de demnitate și libertate, fiecare este un agent moral și etic, înzestrat cu liber arbitru și născut într-un anumit timp și într-un anumit loc, lucruri care împreună nu se vor repeta niciodată.

Viața contează și este un dar prețios de fiecare dată când apare. Adică, fiecare persoană este o reflecție unică a Infinitului, un purtător al Imago Dei și un Templu al Duhului Sfânt. Indiferent în de cât de multă corupție se învelește o persoană pe parcursul acestei vieți, ea rămâne prețioasă, cel puțin în esența lucrurilor. Pentru că până și cea mai coruptă ființă umană are în ea scânteia harului divin, indiferent cât de aproape de a fi înăbușită este această scânteie. „În El, ne mișcăm, trăim și avem ființa noastră”, ne-au asigurat stoicii și Sfântul Pavel.

În al doilea rând, ca agenți morali și etici, ne putem întoarce întotdeauna (și trebuie și ar trebui să ne întoarcem) la certitudinile celor șapte virtuți: prudență, dreptate, tărie, cumpătare, credință, speranță și iubire.

În timp ce prudența (capacitatea de a discerne binele de rău) este prima dintre virtuți, iubirea (capacitatea de a se dărui celuilalt) este virtutea care leagă toate lucrurile între ele, căutând și străduindu-se să creeze o comunitate lumească a dreptății (capacitatea de a da fiecăruia ce i se cuvine). Prin cumpătare (capacitatea de a folosi bunul creat în scopul Binelui), ni se amintește datoria de a duce lucrurile până la capăt, indiferent de pericol și de costuri (tărie). În cele din urmă, prin credință (capacitatea de a vedea lucrurile nevăzute), avem speranță (capacitatea de a ști că contăm).

În al treilea rând, înarmați cu credința că fiecare persoană contează și că fiecare persoană este un agent moral și etic, prezent aici pentru a urmări o viață de virtute, recunoaștem că individul este o persoană adevărată doar în cadrul comunității. În cadrul relațiilor ne practicăm caritatea și dreptatea, iar în comunitate ne atenuăm defectele și ne cultivăm excelențele.

Pentru adevăratul conservator, este întotdeauna mai bine să depună eforturi pentru binele mai multor comunități – comunități care se suprapun, comunități care concurează, comunități care lucrează împreună în armonie – decât să lucreze pentru mai puține comunități. Într-adevăr, există puține lucruri care ar putea fi mai periculoase pentru preocupările conservatorului tradițional decât dorința populistă (de stânga și de dreapta) de a avea o comunitate unică, națională, în care toate persoanele, toate ideile și toate normele sociale să fie subordonate întregului.

Ce a mai rămas deci din conservatorism? În termeni de speranțe și aspirații, totul. În ceea ce privește voința de a le face să se întâmple? Asta rămâne de văzut.

Oricum ar fi, conservatorismul este departe de a fi mort.