Cea mai importantă virtute pe care creștinii o uită mereu

Foto: Adam Nemeroff/Unsplash

Ori de câte ori tatăl meu se ruga, o făcea cu voce tare. Când eram copil, stăteam în fața biroului său de acasă, cu urechea lipită de ușă. Îl ascultam cum se ruga pentru mine, pentru noi, pentru lume și pentru a primi „ungerea” Duhului Sfânt, un cuvânt pe care îi plăcea să-l spună. Am simțit mângâiere în vocea lui, cunoscând puritatea a ceea ce făcea în spatele unei uși închise, scrie Barry H. Corey în cartea sa Love Kindness.

Când tatăl meu a ieșit din birou, emana dragostea lui Hristos. Spiritul său de bunătate radicală față de familia sa, față de colegi, față de vecini și față de străini a fost făurit pe nicovala rugăciunii. El nu se ruga să fie mai blând. El s-a rugat să fie mai mult ca Isus. Bunătatea părea să urmeze această rugăciune. Bunătatea profundă și necondiționată a fost un produs secundar al căutării sale pasionale a asemănării cu Hristos. Era rodul Duhului Sfânt.

Fructul bunătății s-a manifestat nu doar în casa noastră, ci și în jurul aproape tuturor celor pe care îi întâlnea. Îmi amintesc puține întâlniri cu comercianți sau chelnerițe când nu punea întrebări sau nu oferea încurajări, când nu se făcea plăcut. De obicei, era amabil fără jenă.

Acele momente erau adesea ciudate – cel puțin pentru mine, fiul său timid. Îi îmbrățișa pe vânzătorii de la stația locală Sunoco care alimentau mașina Pontiac Bonneville a familiei noastre, pentru că îi plăcea cu adevărat. Pe peticele cu numele cusute pe cămășile lor scria Mohsin sau Faheem sau Mohammed. În timp ce el îi îmbrățișa, eu mă lăsam tot mai jos, tot mai jos pe bancheta din spate a sedanului, dorind ca el să renunțe și să meargă mai departe.

În după-amiaza în care tatăl meu a lăsat pantofii cu talpa uzată, l-a rugat pe cizmarul armean – al cărui nume semăna cu Kardashian – să se roage cu el deasupra tejghelei pătate de lustruit. El a întins mâna, iar mâinile lor s-au legat până când rugăciunea s-a terminat. Am stat cu ochii pe ușă, sperând că nu va intra nimeni și îi va surprinde în timp ce vorbeau cu Dumnezeu.

Mi-a fost rușine atunci, dar mai nou îmi este rușine de acea rușine copilărească. În acele zile am crezut că tatăl meu nu știa când să fie reținut, nu știa când să dea doar mâna cu cineva. Dar acum îl văd mai corect: un om smerit care s-a străduit să dea dovadă de bunătate față de mulți dintre cei pe care i-a întâlnit – nu doar față de cei pe care îi cunoștea sau cu care era de acord.

Modul lui de operare era simplu. El credea că Isus a murit pentru bărbatul din Orientul Mijlociu care îi schimba uleiul și pentru cuplul în vârstă care locuia în casa de alături și care probabil a bifat „niciuna” în sondajele de afiliere religioasă. În ceea ce-l privea pe tatăl meu, bunătatea îl chema să îi iubească și pe ei.

El s-a făcut mereu amabil, deși nu a fost întotdeauna primit. Zâmbetele sale prietenoase, cuvintele amabile și salutările adresate străinilor erau ocazional întâmpinate cu o respingere, o încruntare sau chiar gest obscen.

Mândria, mai mult decât orice altceva, stă în calea bunăvoinței și se manifestă prin aversiunea noastră față de a fi disprețuiți. Dacă acordăm bunătate pentru a fi primiți și mulțumiți, vom împărți bunătate doar în locuri sigure, locuri în care știm că vom fi acceptați. Dar atunci când bunătatea noastră trebuie să fie anonimă, când bunătatea noastră este întâmpinată cu ingratitudine, când bunătatea noastră primește lovituri, atunci ne simțim adesea jigniți.

Aceasta este mândrie, nu bunătate. Bunătatea oferită este uneori incomodă și respinsă, dar acest lucru nu o face mai puțin virtuoasă. Cu cât insistăm mai mult pe bunătate în situații în care știm că s-ar putea să nu fie primită, cu atât mai altruistă și mai creștină este acea bunătate.

Cineva mi-a spus de curând că nu ne îndemnăm niciodată dușmanii să-L urmeze pe Hristos, ci doar pe prietenii noștri. Bunătatea este modul în care încercăm să-i facem pe dușmanii noștri prieteni, chiar dacă ei refuză să accepte propunerile noastre. Dacă ne gândim mereu că suntem noi împotriva lor, nu vom ajunge prea departe. Nu putem influența oamenii care sunt combatanții noștri.

Puterea bunătății poate face ceea ce nu poate face niciodată puterea argumentelor caustice sau a mușchilor. Dacă nu iau în serios această idee de bunătate, mai ales în rândul celor cu care sunt în profund dezacord, atunci cum vor vedea ei vreodată în mine dragostea profundă, reconciliatoare, nemeritată și iertătoare de păcate a lui Hristos? Prea adesea facem o problemă din cine are dreptate.

Îmi amintesc cuvintele din romanul lui J. D. Salinger, The Catcher in the Rye: „Semnul omului imatur este că vrea să moară cu noblețe pentru o cauză, în timp ce semnul omului matur este că vrea să trăiască cu umilință pentru o cauză”.

Suntem chemați să trăim în mod smerit, pe calea bunătății. După spusele lui Salinger, dacă mai contează, atunci noi suntem cei maturi.

Aceste momente de bunătate generoasă a tatălui meu și de reticență ciudată a mea au fost amintiri elementare în anii de școală primară. Cu fiecare îmbrățișare neinvitată și rugăciune nesolicitată a tatălui meu, roșeam, deși bănuiesc că, în mod subconștient, ascundeam, de asemenea, o lecție despre cum Hristos mă cheamă să trăiesc calea radicală a bunătății atunci când aceasta nu vine ușor.

Tatăl meu mi-a arătat, de asemenea, că a avea un spirit bun nu este același lucru cu a avea un suflet maleabil. Sâmbăta începea o conversație cu un instalator al cărui limbaj era la fel de murdar ca și meseria lui, iar duminica – din spatele amvonului – vorbea pe tonuri biblice de putere și hotărâre, de certitudine și de chemare.

Nu am văzut nicio diferență între modul în care îi trata pe ceilalți și ceea ce spunea în predicile sale. A trăit cu un centru ferm și margini moi, urmând afirmația lui Isus despre cele mai mari porunci (Marcu 12:30-31). „Să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta”. Aceasta a fost viața lui cu un centru ferm. Și „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Aceasta a fost viața lui de margini moi, viața de primire, modul scandalos de bunătate.

Mă gândesc la el astăzi, când trăiesc într-o cultură din ce în ce mai sceptică față de creștini și care îi stereotipează de la distanță. Am învățat de la tatăl meu că a trăi pe calea lui Isus mă cheamă, așa cum l-a chemat și pe el, la spiritul de biruință al Evangheliei. Calea de a fi ascultat de cei care nu îl cunosc pe Hristos începe uneori prin viața noastră de bunătate, oricât de riscantă și de ciudată ar fi aceasta.

Bunătatea tatălui meu era uneori primită, dar adesea respinsă. În naivitatea sa, de obicei nu vedea că se va întâmpla acest lucru, iar când se întâmpla, continua neînfricat. El a înțeles chestia cu bunătatea într-un mod mai profund, înțelegând chemarea lui Hristos de a fi bun cu ingrații, chiar – și mai ales – atunci când era incomod.

Tribuna.US