Cea mai veche așezare monastică din România cu activitate monahală neîntreruptă

În apropierea municipiului Arad, pe cursul Mureșului, se află unul dintre cele mai vechi lăcașuri de cult din țara noastră: Mănăstirea Hodoș-Bodrog. U

În apropierea municipiului Arad, pe cursul Mureșului, se află unul dintre cele mai vechi lăcașuri de cult din țara noastră: Mănăstirea Hodoș-Bodrog. Urmând traseele din Parcul Natural Lunca Mureșului, inevitabil ajungi la această așezare monastică cu o viață monahală continuă, situată în comuna Zădăreni, un loc admirabil de rugăciune și spiritualitate, încărcat de istorie și tradiție.

Prima atestare documentară datează încă din secolul al XII-lea, însă există mărturii locale potrivit cărora în acele locuri trăiau călugări chiar mai devreme cu un secol. Cercetările arheologice făcute în anul 1976 au descoperit în incinta mănăstirii mai multe vestigii care dovedesc existența unei așezări monahale pe acest loc încă de la începutul mileniului II. Se spune că aici ar fi sălășluit, pe vremea ducelui Ahtum, la începutul secolului al XI-lea, călugări greci de rit răsăritean. Într-un alt document din 1216, Mănăstirea Hodoș-Bodrog, sub numele de „Mănăstirea Ciala” este menționată în rândul altor mănăstiri de rit răsăritean aparținând de sistemul monastic teodosian cu centrul la Ierusalim. Din anul 1446 se generalizează denumirea de Bodrog, iar din anul 1784 apare denumirea de Hodoș-Bodrog. În secolul al XII-lea mănăstirea avea o biserică de lemn, mănăstirea actuală, fiind construită la sfârșitul secolului al XIV-lea. Subsumate acestui interval temporal de câteva sute de ani, se recunoaște în zilele noastre prezența a două construcții: întâi, o biserică din lemn, iar începând cu secolul al XIV-lea, o biserică din zid, funcțională și astăzi, aparținând Bisericii Ortodoxe Române, Mănăstirea este un remarcabil edificiu al arhitecturii vechi, conservând valoroase manuscrise latine și slavone, începând cu secolul al XIV-lea. Dar acest tezaur al patrimoniului românesc nu oferă doar istorie. Pe seama sa circulă două legende absolut fascinante.

O primă legendă are legătură cu întemeierea bisericii. Astfel, se susține că denumirea de Hodoș vine de la un taur uriaș care păștea cu o cireadă de vite în zonă. Se spune că taurul mergea zi de zi și săpa cu coarnele lângă pârâu un și doar o văcăriță îl putea trimite seara acasă. Taurul săpa de săptămâni întregi exact în același loc, iar într-o seară nu mai voia să plece de la pârâu. Văzând asta, văcărița l-a lovit, atunci taurul s-a întors și a împuns-o cu coarnele, iar aceasta a murit. Taurul a fost omorât de către localnici, care însă au fost curioși să vadă de ce săpa animalul în pământ. Mergând în locul respectiv, oamenii au văzut că ceva ieșea din pământ, iar după ce au mai săpat puțin și-au dat seama că este vorba despre o icoană. Într-adevăr, era o icoană imensă cu Fecioara Maria și Pruncul Iisus, iar lângă ea o căldare plină cu bani de aur. După ce s-au sfătuit, oamenii locului au decis să construiască cu banii găsiți o mănăstire pe care au numit-o Hodoș-Bodrog, bodrog însemnând împunsătură cu cornul. Hodoş ar fi fost numele taurului de care legenda leagă începutul mănăstirii şi provine de la slavul „hudus”, care înseamnă sărbătoresc, maiestuos. Numele de Bodrog desemneaza și poziţionarea mănăstirii între ape, între satele Bodrogul Vechi şi Bodrogul Nou. Icoana se regăsește chiar la intrare în lăcașul de cult, deasupra altarului, iar lângă ea se află coarnele taurului.

O altă legendă se referă la inima de piatră și sicriul poziționat la intrare. Se spune că odată, demult, a trăit un călugăr pe nume Metodie. Acesta își hotărî singur drumul în viață, dar mama sa nu era de acord cu alegerea fiului. Tare amară i-a fost inima când a auzit acestea, iar de supărare a refuzat s-o mai asculte și i-a spus că pentru el mama sa nu mai există. Auzind acestea, femeia s-a supărat foarte. L-a blestemat pe Metodie, chiar la intrarea în așezământul monahal, ca atunci când va muri, țărâna să nu-l primească, la fel cum el nu și-a primit mama în sufletul său. Mulți ani au trecut și întâmplarea a fost uitată. La moartea călugărului, însă, sicriul în care îi era așezat trupul nu rămânea îngropat în pământ, ci mereu ieșea la suprafață. Oamenii din acele vremuri au hotărât să îi construiască un mormânt din piatră la suprafața pământului, astfel că mortul să-și găsească odihna veșnică. Astăzi, pe zidul mănăstirii este așezată o inimă de piatră reprezentând inima împietrită a călugărului. Se mai spune că, dacă îți apropii suficient de mult urechea de inimă, poți auzi bătăile lui Metodie.

Așezarea monastică nu a fost ocolită pe parcursul său existențial de evenimente nefaste. Astfel, în anul 1948, mănăstirea a pierdut dreptul de a menține școala-orfelinat. Mulți călugări au ajuns în temniță, iar mănăstirea a fost deposedată de terenurile agricole, de utilaje și de pădure.

Decretul 410 din anul 1959 a interzis mănăstirii să mai primească călugari. Lăcașul a rămas cu 2 hectare de teren ca zonă de protecție, iar clădirile și dependințele au fost date spre folosință CAP-ului. În 1965 a fost adus stareț Timotei Iftimie, care a contribuit la înviorarea vieții duhovnicești și propășirea lucrărilor gospodărești. Până în 1976, mănăstirea a funcționat cu statut de gospodărie-anexă a Episcopiei Aradului, iar după 1977 a primit autonomie. Între anii 1979-1985 i s-au făcut mari reparații și lucrări de consolidare. În anul 1991, pe baza Legii 18, așezământul a primit 10 hectare teren.

Actuala biserică, ce poartă ca hram sărbătoarea „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” (21 noiembrie) a fost ridicată în stil bizantin triconc, din piatră şi cărămidă romană. În interior este împodobită cu pictura „a fresco” din anul 1658, realizată de pictorul Nicodim Diaconul.

Restaurări ale picturii s-au făcut între anii 1938-1940 de către pictorii At. Damian şi C. Cenan şi între anii 2009-2010 de către restauratorii Adriana Scarlatescu şi Marius Oprea. Mobilierul şi iconostasul au fost sculptate de către stareţul Ieronim Balintoni în anul 1940. În exterior, biserica este tencuită pe trei laturi, peretele de nord păstrându-se netencuit. Potrivit preoților, „au fost de-a lungul anilor mai mulţi meşteri şi nimeni nu a putut să ofere o explicaţie logică pentru faptul că pe peretele din partea dreaptă a bisericii nu se prinde tencuiala şi nici un alt material care poate să acopere construcţia”. În anul 1989 obștea mănăstirii în frunte cu starețul Timotei Iftimie, au început construirea unei noi biserici, lucrările fiind finalizate abia în anul 1997, la 28 septembrie, cand s-a savârșit slujba târnosirii bisericii cu hramul sărbătorii „Pogorârea Duhului Sfânt”. Pe latura de răsărit a incintei se află o clădire de care este lipit altarul de vară, iar pe latura de apus, o mare clădire de care este lipita biserica nouă. Dintre clădirile vechi se mai păstrează turnul-clopotniță, care este foarte înalt, clădirea stăreției (din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea) și o parte a zidului de incintă pe latura din nord.

Activitatea continuă a monahilor din această mănăstire a fost adesea sprijinită de mari personalități istorice precum: Sfântul Sava Brancovici, Episcopul Sofronie (la Lipova și Gyula), Isaia Diacovici, Eugeniu de Savoya, călugărul Naum Râmniceanu sau Nicolae Iorga. Mai mult decât atât, de activitatea duhovnicească a acestei sfinte mănăstiri se leagă și tunderea în monahism a diverse personalități din cadrul Bisericii: Miron Romanul, Ioan Mețianu, Miron Cristea, Nicolae Bălan, Grigore Comsa, Andrei Magieru sau Policarp Morușca. În plus, tot în cadrul mănăstirii există și un loc dedicat foștilor Episcopi ai Aradului, în care aceștia își dorm somnul de veci.

Istoria scrisă pe zidurile Mănăstirii Hodoș-Bodrog, dar și în pictură și sculptură bisericească, este completată de o colecție de obiecte de cult foarte vechi, valoroase piese de patrimoniu, relevante atât pentru zona geografică din care mănăstirea face parte, cât și pentru statornicia acesteia în păstrarea credinței creștine ortodoxe.