Cetatea Alba Carolina

Cetatea bastionară Alba Carolina a fost ridicată în orașul medieval Alba Iulia, pe Dealul Citadelei, iar astăzi reprezintă principalul obiectiv turistic al municipiului, mai ales după amplul proces de reabilitare care a reușit să-i redea strălucirea de altădată. Fortăreața a fost construită între anii 1715-1738, în contextul instaurării stăpânirii habsburgice în Transilvania. Construcție militară de apărare concepută cu rol de fotificație strategică de rezistență împotriva eforturilor militare ale Imperiului Otoman, dar și de consolidare a puterii habsburgice în teritoriile ocupate, cetatea urma să devină cea mai importantă a Transilvaniei, mai ales că era realizată cu cele mai noi metode de fortificare ale vremii, inspirate de sistemele proiectate de arhitectul militar francez, mareșalul Vauban.

În ce privește contextul istoric, odată ce expansiunea otomană a luat sfârșit în 1683 sub zidurile Vienei, habsburgii au avansat militar și politic spre est, eliberând de sub dominația turcilor Ungaria, în 1687 și Transilvania, în 1688, an după care trupele imperiale au ocupat principalele cetăți locale, pe unele reamenajându-le. Pentru început, au fost construite fortificații transilvane noi, de mai mică importanță. Edificarea unor mari fortărețe a debutat de abia după ce în 1699 prin tratatul de la Karlowitz, respectiv după 1718 prin cel de la Passarovitz, otomanii au renunțat la teritoriile din Transilvania, Banat și, temporar, Oltenia, în favoarea unui protectorat austriac. Anterior ridicării cetății, pe același loc, s-au aflat alte două fortificații mai vechi, respectiv Castrul roman al Legiunii a XIII-a Gemina și Cetatea medievală Bălgrad (secolele XVI-XVII).

Inițiatorul proiectului a fost prin-cipele Eugeniu de Savoia, cel care a introdus în Imperiul Habsburgic sistemele de fortificații concepute de Vauban în Franța pe timpul lui Ludovic al XIV-lea. Construcția cetății a început la 4 noiembrie 1715, zi în care în cadrul unei somptuoase solemnități a fost pusă piatra de temelie la bastionul Carol, dedicat împăratului, situat pe latura de nord. Au fost prezenți generalul Steinville, comandantul trupelor imperiale din Transilvania, Ștefan Kornis, guvernatorul Transilvaniei, precum și arhitectul italian locotent colonelul Giovanni Visconti Morando, cel care elaborase planul fortificației și care va muri răpus de ciumă în anul 1717.

Construcția a costat enorm, esti-mându-se că a ajuns la peste un milion de guldeni de aur. Fortificația a fost ridicată cu materiale din zonă: cărămida a fost executată pe plan local, piatra brută a fost adusă de la Șard, cea fasonată de la Ighiu, niusipul din Mureș, iar piatra de var de la Meteș. Munca brută a fost prestată în serii de câte două săptămâni de peste 20.000 de iobagi aduși de pe tot cuprinsul Transilvaniei. Pentru lucrările de zidărie și pietrărie, au fost folosiți muncitori și meșteri italieni, iar lucrările speciale de sculptură la porțile cetății și bastioane au fost realizate de o echipă de la Viena. Zidurile au fost executate din cărămidă și piatră fără denivelări, ușor oblice, pentru a provoca ricoșarea ghiulelelor metalice. Din vechea cetate medievală, s-au utilizat totuși cele două bastioane construite în secolul al XVII-lea. Pentru a elibera terenul ce trebuia folosit, respectiv o suprafață de 140 de hectare, s-a hotărât dărâmarea vechiului oraș ce se ridicase pe ruinele anticului Apulum, și mutarea lui în partea de est a cetății, unde a luat naștere actualul oraș de jos.

La încheierea lucrărilor, în anul 1738, ansamblul era compus din trei sisteme de aprare, primul dintre ele fiind reprezentat de corpul principal al cetății, realizat în formă de stea cu șapte colțuri, compus din șapte bastioane legate între ele de ziduri de aceeași înălțime. Bastioanele au primit denumiri speciale, legate de numele unor patroni laici sau religioși. Proiectul inițial nu s-a realizat în întregime, resursele financiare habsburgice fiind direcționate ulterior spre fortificații situate mai aproape de granița cu otomanii. Astfel, dup 1738 nu s-a mai construit circa 10% din dispozitivul gândit inițial, renunțându-se la construirea unei alte linii de apărare ce urma să înglobeze o parte din oraș pe latura estică și la fortul de pe Dealul Furcilor, iar dintre șanțurile exterioare n-a fost finalizat decât cel dinspre oraș. În 1747, s-au reluat o serie de lucrări, care după nu mult timp s-au întrerupt. Câteva lucrări rămase nefinalizate au fost reluate în anul 1812, precum și în timpul asediului din 1849.

Edificiile interioare includ: manutanța, casele comisariatului și comandantului, două depozite de pulbere, palatul princiar cu destinație de arsenal, biserica Ordinului Trinitarian (azi, biblioteca Bathyaneum). Cetatea a fost dotată cu un sistem propriu de canalizare, o moară amplasată în bastionul Capistrano, cu fântâni adânci pentru aprovizionarea cu apă, două pulberării, depozite de alimente, furaje și materiale, ateliere de reparații, servicii și alte amenajări pentru necesarul unui efectiv care putea ajunge în caz de război la circa 10.000 de soldați.

Intrarea în cetate se făcea prin intermediul a șase porți amplasate în număr egal la est și la vest, câte una pe fiecare linie de apărare. Bogăția și varietatea decorului întâlnit la primele patru porți conferă cetății un caracter unic în rândul fortificațiilor de acest profil din Europa. Reliefurile și statuile care decorează aceste porți, inspirate din faptele legendare ale eroilor antici sau din războaiele austro-turce, se încadrează perfect în spectaculoasa cultură barocă a habsburgilor, o cultură născută din euforia victoriilor armatei austriece asupra turcilor, a succeselor glorificate pe deplin în decorul sculptural care împodobește cetatea Alba Carolina.

În privința istoriei militare a impunătoarei cetăți, trebuie menționat că în pofida faptului că fortăreața a fost construită pentru a rezista unor mari confruntări, aceasta nu a avut prilejul de a-și demonstra valoarea decât o singură dată, mai exact, în timpul Revoluției de la 1848-1849, când a fost asediată de trupele maghiare ale lui Kossuth conduse de generalul Bem timp de patru luni, între 25 martie și 27 iulie 1849. Datorită superiorității artileriei austriece, ungurii nu au putut cuceri fortificația în urma unui asalt direct, ci au căutat să o supună printr-un asediu prelungit, sperând la o capitulare prin înfometare și prin epuizarea pulberii pentru armele de foc. Acțiunea asediatorilor a eșuat, deoarece garnizoana austriacă, formată din aproximativ 2.500 de soldați, mare parte din ei români, a rezistat, fiind sprijinită și de trupele moților conduse de Avram Iancu. A fost desigur un moment greu pentru cetate, mai precis pentru apărătorii ei, pentru că spre sfârșitul asediului aceștia rămăseseră cu foarte puține alimente și puțină muniție. Populația s-a refugiat atunci în șanțurile interioare. Asediul a lăsat în urmă 354 de victime de partea garnizoanei austriece, majoritatea deceselor fiind cauzate de boli precum scorbut, holeră și tifos. Doar 18 oameni au murit în luptă. În confruntările directe au fost răniți 40 de soldați și 3 ofițeri. Pierderile asediatorilor au fost mult mai mari.

Astăzi, cetatea Alba Carolina oferă vizitatorilor ocazia de a vizita și admira succesiunea celor șase porți, situate pe axa est-vest, pe un drum denumit „Traseul Turistic al Porților Cetății”. O enumerare succintă a porților îmbie, neîndoielnic, la parcurgerea traseului: Poarta 1 include reprezentări din mtologia greacă; Poarta 2 este situată pe drumul care duce de la prima poartă la a treia poartă, în vârful unei străzi în pantă care era menită să îngreuneze intrarea potențialilor invadatori în cetate; Poarta 3 este cunoscută și sub denumirea de „Poarta lui Horea” deoarece în vârful porții se află o chilie în care se spune că Horea a fost închis; Poarta 4 este numită și Poarta Episcopului și este singura poartă decorată din partea de vest; Poarta 5 este o poartă simplă, în trecut fiind folosită de soldați pentru a ieși din câmpul de antrenament; Poarta 6 este poarta prin care Regele Ferdinand și Regina Maria au intrat în cetate cu prilejul încoronării în 1922.

Alte obiective ce pot fi văzute prezintă același grad de atractivitate. Astfel, se pot face plimbări prin șanțul cetății, lung de 2,6 kilometri, existând și posibilitatea închirierii de biciclete și trotinete, existând și un microbuz ce se poate lua din fața porții 3 și care face turul șanțului cetății. De asemenea, se poate coborâ în șanțul cetății prin latura de est pe lângă porțile 1, 2 și 3, prin partea de vest pe lângă podul Unirii sau se poate ajunge direct în șanț intrând pe poarta 7. Vizionarea bastioanelor este una captivantă: pornind de la poarta 3 spre stânga, în sensul acelor de ceasornic, numele bastioanelor sunt Sf. Eugen, Sf. Ștefan, Treime, Sf. Mihail, Sf. Carol, Sf. Elisabeta, Sf. Capistrano (mai târziu, bastionul Transilvaniei). Bastioanele au o înălțime de 12 metri, ajungându-se astfel la un perimetru al zidurilor de 12 kilometri. Incinta cetății încântă vizitatorul și cu grădinile sale verzi pline cu flori, numeroase restaurante și terase, precum și cu parcurile arheologice.

În fine, se cuvine menționat că Cetatea Alba Carolina este printre cele nouă castele și cetăți cărora li s-a decernat „Recenzia de Aur”, distincție acordată de Google Maps pentru cele mai apreciate locații turistice din fiecare regiune a României. Obiectivele turistice câștigătoare s-au remarcat prin ratingul obținut și numărul mare de recenzii.

Dorin Nădrău
Tribuna.US