Cetatea dacică Apoulon de pe Piatra Craivii

Cetatea și așezarea de la Craiva din comuna Cricău, județul Alba, este unul dintre cele mai importante monumente ale perioadei dacice din spațiul intracarpatic. Aici a existat, începând cu a doua jumătate a secolului II î.Hr. și până în secolul I d.Hr. un centru însemnat de putere, o așezare dacică dezvoltată din punct de vedere economic și social, cu certe funcțiuni rezidențiale, militare și ideologice, cu prisosință puse în evidență de descoperirile arheologice. Este clasată în Lista monumentelor istorice din județul Alba cu codul LMI AB-I-s-A-00028.

Cetatea Apoulon de la Piatra Craivii este considerată de mulţi istorici ultimul refugiu al regelui Decebal din calea expansiunii romane în Dacia.

Chiar dacă are o importanţă foarte deosebită, este mai puţin cunoscută faţă de restul cetăţilor dacice. Istoria locurilor şi legendele localnicilor spun, însă, multe despre ce a reprezentat în descursul secolelor de existenţă.

Apropierea acesteia de orașul roman Apulum, despre care tradiția istorică a considerat că numele său este legat de un anume Dacius Appulus, i-a făcut pe o serie de specialiști să atribuie descoperirile de pe masivul stâncos, centrului tribal Apoulon, menționat și de către geograful alexandrin Claudius Ptolemaeus.

Aşezarea se desfăşoară pe terase, în cea mai mare parte amenajate artificial şi susţinute de ziduri. Pe asemenea platforme au existat turnuri de apărare. Cercetările arheologice efectuate în zona cetăţii au scos la iveală sanctuare cu baze de piatră de genul celor de la Grădiştea Muncelului.

Potrivit arheologilor, sanctuarul de la Piatra Craivii a avut o formă rectangulară şi acoperiş din ţiglă, de inspiraţie greco-română. Sanctuarul a fost descoperit în anii ‘60. Tot aici, au mai fost identificate şi o locuinţă din perioada clasică a civilizaţiei dacice, dar şi o serie de obiecte, de la ceramică obişnuită la produse de lux, precum sticlă, şi vase de bronz din lumea greco-romană, mărgele de natură elenistică.

Fortăreața a fost ridicată la 20 de kilometri de Alba Iulia, pe culmea Piatra Craivii din Munţii Trăscău, între văile Cricăului şi Bucerzii, şi a fost ultima cetate cucerită de romani în perioada de expansiune în Dacia.

Vârful are altitudinea de 1078 m și o formă particulară constituind, fără îndoială, un reper vizual deosebit timp de milenii.

„Cetatea a fost construită strategic, de aici putând fi supravegheat accesul spre munte; de altfel, Piatra Craivii oferea spaţiul ideal de locuire: poziţie strategică, zăcăminte metalifere, izvoare de apă. Cercetările au scos la iveală faptul că cetatea avea dimensiunile de 67×36 m şi că era clădită dintr-un zid gros de 3 m, aşezat pe stâncă. De asemenea, s-a constatat că tehnica de construcţie e diferită de cea utilizată în aşa-numiţii Munţi ai Orăştiei, astfel că cetatea (din care azi se mai văd rămăşite pe traseul de urcare, aşadar pe latura nord-vestică a masivului) impresionează prin arhitectura complexă (clădiri cu caracter civil, militar şi spiritual, ateliere, gropi de provizii sau cu depuneri de ofrande)” (Florian-Rareș Tileagă, „Muntele clasic – Piatra Craivii”).

Stânca este tăiată în mai multe locuri, pe pantele mai domoale, unde au fost amenajate artificial şi susţinute de ziduri câteva terase, pe partea cea mai înaltă aflându-se un mic platou. Pășunile și izvoarele din jurul crestei țin astăzi în viață câteva stâne. Pe asemenea platforme au existat turnuri de apărare.

Atât începuturile aşezării dacice de la Piatra Craivii, cât şi perioada construirii zidurilor de piatră nu au putut fi apreciate cu destulă precizie.

Luând drept criteriu cea mai veche monedă, se presupune că existenţa aşezării datează încă din secolul al III-lea î.Hr., corespunzând vremii de ridicare a dacilor sub regele Rubobostes. Acestei epoci i-ar aparţine doar aşezarea, iar fortificaţia propriu-zisă ar fi fost construită în vremea ultimului dintre regii daci, Decebal.

Se spune că, înfrânt la Sarmizegetusa după o rezistenţă îndelungată, Decebal s-ar fi retras la Piatra Craivii unde era una dintre cele mai puternice fortăreţe dacice, construită într-un stil unic, de meşteri greci veniţi special pentru edificarea ei. Construcţia specială a cetăţii, poziţia aproape inaccesibilă în vârful unui munte abrupt, de stânca, făceau din Piatră Craivii un adăpost de necucerit. Romanii aveau însă deja o lungă experienţă în războaiele dacice. Au asediat fortăreaţa luni întregi. Au incendiat-o şi au tăiat toate sursele de apă şi hrană, până când dacii au cedat, iar Decebal s-a hotărât să fugă din calea soldaţilor romani.

Istoria locului, începând încă din neolitic, continuă în Evul Mediu. În a doua jumătate a sec. al XIII-lea aici a fost construită o fortificație, în parte cu elemente din vechea cetate dacică, ce avea să joace rolul de cetate regală. Astfel, în cu totul alte condiţii, stânca de la Piatra Craivii a devenit locul unui castru feudal, reluându-se astfel noi forme de viaţă materială.

În 1267, s-a construit pe această stâncă, aflată în posesia oaspeţilor saşi din Cricău, o nouă cetate regală, utilizându-se parţial, materiale din fortificaţia dacică. Această cetate a fost menţionată pentru prima dată în anul 1272 cu numele de «Gastrum Kechkes» (Cetatea Caprei), care suplinea, în comitatul Albei, dispariţia cetăţii regale din Alba Iulia.

Masacrul din 1602

La începutul sec. al XVI-lea, locul era folosit de haiduci, ca ascunzătoare, și a continuat să fie utilizat, sporadic, ca loc de refugiu, de populațiile din apropiere, până în sec. al XVII-lea. S-a descoperit o groapă cu mai multe schelete decapitate, depunând mărturie pentru un teribil masacru din care nu au scăpat nici femeile și copiii, datorat oamenilor lui Basta, în vremea de după după asasinarea lui Mihai Viteazul. Cronicarul ardelean Wolfgang Bethlen a relatat în cronica sa ”De rebus transilvanis” un episod tragic petrecut între zidurile părăsite ale castrului de pe Piatra Craivii, în toamna anului 1602, când trupele de mercenari ale generalului Basta au măcelărit fără cruţare pe locuitorii satelor din jur.

”Când soldaţii s-au apropiat de castru, ţăranii i-au întâmpinat cu pietre, suliţe, cuţite. Când s-au terminat grămezile de pietre, tâlharii s-au căţărat pe stâncă. S-a început un groaznic măcel, soldaţii nefăcând deosebire de vârstă şi sex. Unii sunt aruncaţi în prăpastia îngrozitoare, alţii rămân agăţaţi de colţurile stâncii iar ceilalţi au fost măcelăriţi pe loc. Până acolo au mers sălbăticiunile soldaţilor lui Basta încât nu au lăsat în viaţă nici măcar un copil din cei 45 de captivi”, a scris cronicarul Bethlen.

O descoperire interesantă, care confirmă aceste afirmaţii ale cronicarilor din secolul al XVII-lea, a fost făcută în interiorul castrului. Între bastion şi zidul gros (2,20 m) ce transversa castrul de la N la S s-a găsit o groapă comună de 50/250/0,50 m, conţinând 16 schelete (12 bărbaţi, 3 femei şi un copil, cele mai multe fără cap.

Legendele locurilor

Ca orice loc cu trecut încărcat, violent, Piatra Craivii are multe legende în spate. Una din ele spune că Piatra Craivii se deschide o dată la şapte ani, ca o gură de peşte, lăsând cale liberă către comorile dinăuntru. Se zice că un om a nimerit acolo acum mulți ani în urmă tocmai în clipa când se deschidea stânca. Lacom după bogăţiile văzute înăuntru, omul şi-a îndesat desaga cu de toate. Piatra, însă, s-a închis înainte ca el să iasă. Bătrânii spun că, în unele nopţi, se aud urletele celor încuiaţi înăuntru şi că, în fiecare zi de Joi a Paştilor, stânca se redeschide.

O altă legendă spune că ar exista un tunel care leagă subsolul bisericii reformate din Cricău de fosta cetate medievală de pe munte. Istoricii, însă, cotrazic legenda, dat fiind că în evul mediu nu existau posibilităţi tehnice pentru asemenea lucrări.

Cea mai fascinantă poveste e cea legată de capul lui Decebal, cum că el s-ar afla chiar acolo, la Piatra Craivii. Studiile istorice infirmă legenda, menţionând că acesta a fost, de fapt, dus la Roma şi aruncat în râul Tibru, în mod ritualic.

O altă poveste spune că, printre stâncile de la Piatră Craivii, s-ar afla un puţ fără fund. De fapt e vorba despre un ochi de apă, numit Fântână Orbului, în care localnicii spun că s-ar fi înecat o mireasă, al cărei trup neînsufleţit nu a mai fost găsit.

În fine, merită menționată o consemnare a Revistei „Historia” la secțiunea „Dacia antică”, prezentând detaliat o valoroasă piesă descoperită de arheologi în zonă, sub titlul „Gorgona de la Piatra Craivii, o apariție rarisimă în Dacia preromană”: „Aplica reprezentând Gorgona este confecționată din bronz masiv. În părțile superioară și inferioară este prevăzută cu două nituri cu rol de fixare. Fața este ovală, obrajii sunt plini, nasul drept și nările ușor dilatate, gura întredeschisă. Sprâncenele sunt ușor schițate iar ochii perforați aveau, probabil, pupilele marcate cu un material din pastă de sticlă. Printre șuvițele de păr, în zona tâmplelor, se observă două capete de șarpe ale căror cozi se împletesc sub bărbia mică și ascuțită în vreme ce perechea de aripioare se află conturată deasupra tâmplelor. Întregul registru figurativ se află înscris într-un cadru rombic, ornamentat cu solzi stilizați”.

Dorin Nădrău
Tribuna.US