Cetatea Devei, fortăreața necucerită a Transilvaniei

Impunător monument istoric și de arhitectură laică, Cetatea Devei („Castrum Deve”), înfățișând un bastion grandios înconjurat de ziduri medievale, surprinde privirea din orice direcție te-ai apropia de municipiul Deva. Prin poziția sa strategică aparte, cetatea a păzit din înălțimea ce domina orașul Deva, secole de-a rândul, ieșirea și intrarea Transilvaniei pe valea Mureșului. De-a lungul existenţei sale, fortăreața a avut rol de apărare împotriva tătarilor și a altor potențiali dușmani care urmăreau ocuparea regiunii, a fost refugiu pentru nobili în fața răscoalelor țărănești, reședință nobiliară, închisoare și garnizoană şi a asigurat protecția călătorilor și a comercianților care circulau în lungul Văii Mureșului. În istoria ei, a fost considerată unul dintre locurile de necucerit.

Cetatea este situată pe un con vulcanic format din andezite neogene, la altitudinea de 378 metri, în locul în care Mureşul formează un defileu între Munţii Apuseni şi Munţii Poiana Ruscă, pe Dealul Cetăţii care domină zona și având înălțimea favorabilă unor observări la mari distanțe. Datorită formei sale conice și abrupte, dealul era ușor de apărat, motiv pentru care a fost folosit ca post de observație și pază din cele mai vechi timpuri.

Dincolo de numeroase mituri, legende şi pvești, conform unor cercetări arheologice recente, activitatea de pe Dealul Cetăţii începe în epoca neolitică, aici fiind descoperite terasele care atestă cultura Coţofeni, specifică triburilor de războinici şi crescătorilor de animale din epoca bronzului. Prezența unor blocuri de piatră cioplită cu caracteristicile tăieturi în formă de coadă de rândunică îi face pe arheologi să intuiască rămășițele unei fortificații dacice.

Prima atestare documentară a Cetăţii Devei datează din anul 1269 şi este consemnată în scrisoarea lui Ştefan al V-lea, „regele cel tânăr” (1270–1272), prin care acesta îl răsplătea pe unul dintre credincioşii săi pentru actele de vitejie. După toate probabilităţile, cetatea fusese întemeiată de regele Béla al IV-lea al Ungariei (1235–1270), tatăl lui Ştefan al V-lea, ca răspuns la distrugerile provocate de migratorii tătari în anul 1241, având scopul de a împiedica pe viitor alte atacuri asemănătoare, pentru a apăra culoarul Mureşului. În secolul al XIV-lea, potrivit unor istorici, Deva şi satele înconjurătoare sunt amintite ca „district militar valah”, iar cetatea avea în jurisdicţie patru scaune (Deva, Ilia, Şoimuş, moşiile crişene şi împrejurimile Bradului), care făceau parte din domeniul regal şi erau conduse de cnezi. Localnicii aveau îndatoriri militare şi obligaţii privind întreţinerea, reparaţiile şi construcţiile din cetate.

În anul 1444, de domeniul cetăţii aparţineau şi minele de aur din Munţii Apuseni, alături de cele 56 de sate din împrejurimi, însă din cauza luptelor interne şi a pericolului iminent al invaziei otomane, după această perioadă, cetatea cunoaşte transformări importante. Regele Vladislav I (1440–1444) dăruieşte cetatea, în anul 1444, lui Iancu de Hunedoara și aceasta rămâne în posesia Corvineştilor până la începutul secolului al XVI-lea. Din anul 1453, Iancu de Hunedoara a transformat-o în castel nobiliar, Deva ajungând astfel printre cele mai puternice cetăți ale Transilvaniei.

În anul 1511, în perioada voievodului Transilvaniei Ioan Zápolya (1510–1526), Cetatea Devei cunoaşte ample lucrări de refacere, însă la scurtă vreme, urmează o nouă invazie a armatelor turceşti, oraşul este distrus, iar cetatea asediată. La acest moment, cetatea devine fortificaţie de graniţă, în vremea generalului–mercenar Castaldo, care la instalarea sa aici, în anul 1551, a găsit-o în paragină și fără armament suficient. Cetatea a fost asediată de otomani în anii 1550, 1552, şi 1557, ultima dată fiind ocupată de sultanul Soliman cel Mare, care a predat-o reginei Isabela a Ungariei și fiului său Ioan Sigismund.

În timpul regimului habsburgic, Cetatea Devei a reprezentat un puternic punct de sprijin pentru reprezentanţii acestuia, iar în anul 1606, Dieta Transilvaniei decide ca cetatea să intre în administrarea principilor transilvăneni. Un inventar de la acel moment, arată destinaţia mai multor încăperi ale cetăţii: fântâna, pivniţa, magazia, odaia fetelor, bucătăria, magazia de arme, casa temnicerului, închisoarea, hambarele pentru hrană. Parterul cetăţii era destinat servitorilor şi paznicilor şi tot aici a fost aşezată şi bucătăria, iar pivniţa ocupă jumătate din suprafaţa subsolului, restul fiind destinat locurilor de supliciu, închisorii şi cuştilor cu fiare.

În anul 1687, cetatea este ocupată de trupele austriece pentru a doua oară, iar în urma tratatului de la Blaj, începând din toamna acelui an, în cetatea de la Deva s-a instalat o garnizoană a armatei imperiale. În anul 1691 este emisă Diploma Leopoldină, aceasta certificând că domeniul fiscal din Deva a rămas în proprietatea statului, iar cetatea, ca o entitate separată, a trecut în administrația autorităților militare ale Transilvaniei. Din 1713 încep ample lucrări de transformare a cetății într-o fortificație bastionară. Între 1717-1719, cetatea este din nou întărită. În 1752, chiar dacă importanța ei militară a scăzut, cetatea este reînnoită. În anul 1782, a avut loc o răscoală în urma căreia cetatea a fost ocupată vremelnic de țăranii din Dobra. În vremea răscoalei din 1784, condusă de Horea, Cloșca și Crișan, cetatea a fost loc de refugiu pentru nobilime. Un episod important al răscoalei are loc în zilele de 6 şi 7 noiembrie 1784, când circa 2.000 de oameni, strânşi din satele apropiate orăşului se pregăteau să asedieze cetatea, relata cronicarul Vitan Şandor. Autorul susţinea că oastea nobililor şi a grănicerilor, dotată cu arme de foc, a reuşit să alunge cetele de răsculaţi şi să provoace o mulţime de victime. O altă mărturie, publicată de Barbara Gotffy în 1800, scăpată de la moarte în vremea răscoalei, prezenta planurile iobagilor de asediere a Devei, la care aceasta fusese martor. Din acel moment, cetatea Deva nu a mai avut funcționalitate militară. Noul proprietar va fi Pogány Franciska, golind întreaga cetate care va cădea rapid în ruină. În 1817, împăratul Francisc I și soția sa aflați în vizită în Transilvania, impresionați de frumusețea locului, au poruncit refacerea Cetății Devei. Lucrările au durat 12 ani.

În timpul revoluției maghiare din 1848-1849r, cetatea se afla în mâinile soldaților austrieci aflați sub conducerea comandantului Kudlich. Lupte au avut loc doar după eliberarea Transilvaniei de Nord de către generalul polonez Bem. În februarie 1849, aici au ajuns și revoluționarii conduși de Avram Iancu, ca prieteni ai austriecilor. Revoluționarii maghiari au reușit să ocupe cetatea, devenind astfel una din cele trei cetăți ocupate de honvezi, după Buda și Arad. În dimineața zilei de 13 august 1849, magazia cu praf de pușcă a fortăreței explodează. Cetatea este distrusă în mare parte, în explozie pierind și soldații din garnizoana cetății. A fost dărâmată toată latura de est a cetății. În 18 aubust 1849, aici a capitulat generalul Bem în fața trupelor habsburgice.

Sfârşitul vieţii în cetate este pus pe seama unei alte legende: se spune că un membru al garnizoanei austriece care se ocupa de administrarea depozitului de muniţii avea o soție frumoasă, dar dornică de aventuri. Cuprins de gelozie, caporalul aruncă în aer depozitul de muniții, punând capăt vieții soției și a amantului său. Cetatea, transformată de puternica explozie într-o o făclie care lumina în noapte Valea Mureșului și orașul Deva, a fost distrusă în mare parte, încheindu-se astfel o istorie glorioasă de peste șase secole, arată legenda. În anul 1896, cetatea este cumpărată de Societatea de Istorie, Arheologie şi Ştiinţele Naturii din Comitatul Hunedoara, s-au amenajat aleile de acces spre cetate, şi s-a împădurit Dealul Cetăţii.

Merită, desigur, prezentată o succintă descriere a impozantului monument, așa cum poate fi văzut astăzi. Cetatea Devei cuprinde trei incinte de forme diferite, ocupând vârful şi o parte din latura de nord a dealului. Prima incintă, de formă ovoidală, lungă de 90 m şi lată între 18 şi 35 m cuprinde vârful înălţimii și se adaptează la configuraţia terenului. În interiorul incintei, plasate direct pe stânca nativa nivelată cu dalta, s-au acumulat în mai bine de șase secole o mulţime de construcţii, ocupând toate laturile. Incinta a doua are un traseu ovoidal neregulat, determinat de forma primei incinte şi de configuraţia terenului. Distanţa faţa de prima incintă variază între 2 m şi 20 m. Incinta a treia este construită în prima jumătate a secolului al XVIII-lea și are o suprafaţa apreciabilă. Aceasta era destinată să protejeze în special drumul de acces spre incintele principale de pe vârful stâncii.

Accesul către cetate se face foarte ușor, pornind din parcul orașului Deva și urcând cele 113 trepte la capătul cărora se află două alei pline de mister, iar începând din anul 2005, la cetate se poate urca și cu telecabina (capacitate: 16 persoane) aceasta fiind singurul ascensor înclinat din România, iar din punct de vedere al lungimii traseului (278 metri) și a diferenței de nivel (158 metri) este primul din Europa

Dorin Nădrău
Tribuna.US