Coasta românească a Mării Negre se întinde pe o suprafață de 250 de km, având granițele din nord cu Ucraina și la sud cu Bulgaria. Datorită poziționăr
Coasta românească a Mării Negre se întinde pe o suprafață de 250 de km, având granițele din nord cu Ucraina și la sud cu Bulgaria. Datorită poziționării sale la două drumuri, dintre care unul unea Marea Nordului cu Marea Neagră străbătând Europa centrală, iar celălalt porturile Mediteranei orientale cu ale stepelor pontice, istoria i-a hărăzit Dobrogei de-a lungul veacurilor o soartă zbuciumată.
Rând pe rând s-au perindat mai multe armate: ale perșilor, apoi cele romane, iar mai târziu, invaziile popoarelor migratoare au fost urmate de stăpânirea musulmană, Dobrogea devenind între timp drumul de invazie al armatelor din stepele Rusiei spre Balcani și Constantinopol (Istanbul). Dobrogea a fost un teritoriu locuit din cele mai vechi timpuri. Cercetările arheologice au evidențiat existența obiectelor din neolitic din cultura Gumelnița și dezvoltarea în neolitic a culturii Hamangia.
De-a lungul coastei românești descoperim 10 cetăți din vechime, azi în ruine, aflate pe țărmul Mării Negre. De ce așa multe cetăți pe o suprafață relativ mică de coastă? Răspunsul este relativ simplu, pentru că busola a fost inventată abia în secolul al XII-lea. Până atunci navigația marină se făcea de-a lungul țărmurilor. Astfel, foarte târziu a fost adoptă busola pentru navigarea oceanelor în larg. Marea Neagră dispunea de mai multe porturi unde vasele puteau acosta, dintre care cel mai mare port a fost Tomis (Constanța de astăzi).
Cetatea Enisala a fost construită, se pare, în a doua jumătatea a secolului XIV, cu un scop inițial militar, foarte probabil de către negustorii genovezi din imperiul Bizantin, deținători ai monopolului navigației în Marea Neagră. Se pare că rolul său era mai mult de supraveghere și apărare a corăbiilor care veneau pe mare și pătrundeau prin Razelm în nordul Dobrogei, pe gurile Dunării. Astfel, cetatea Enisala a făcut parte din lanțul de colonii genoveze care îngloba orașele din Deltă – Chilia și Likostomion, Cetatea Albă la gurile Nistrului, Caffa în sudul Crimeei.
Din punct de vedere al construcției, experții de la Patrimoniu arată că fundațiile decopertate de la Enisala înfățișează un patrulater cu laturile de vest de 6,20 metri, cea de est de 5,60 metri, cea de nord de 5 metri, în vreme ce porțiunea zidului de incintă care constituie latura sudică este de 5,30 metri.
Lățimea fundațiilor păstrate variază între 0,50 metri şi 1,90 metri. „De mare interes este deschiderea de 0,90 metri practicată în zidul curtinei imediat la est de turn prevăzută cu un prag (care nu străbate până la stâncă zidul curtinei, așa cum figura în planurile anterioare)”.
Zidul de apărare adiacent (cu turnuri şi bastioane), numit curtină, este compus din blocuri mari de piatră, cu parament destul de regulat şi din emplecton înecat în mortar. Grosimea variază între 1,60 m şi 1,80 m. Aspectul mai îngrijit, prezenţa pragului foarte atent lucrat, precum şi situația terenului, indică existența aici a unei posibile porţi de intrare.
Turnul 1 al incintei exterioare şi curtina aferentă au prilejuit descoperirea unui complex de locuinţe din chirpici şi lemn, probabil cu temelii de piatră, dată fiind cantitatea masivă de bolovani de mici dimensiuni, cu un material arheologic aparţinând aceleiaşi etape de funcţionare a cetăţii (secolele 14-15).
Zidurile de incintă, turnurile și bastioanele cetății, parțial conservate și restaurate, se păstrează în cea mai mare parte pe o înălțime de 5-10m. Atrage atenția, ca element arhitectonic deosebit, bastionul porții principale, de origine orientală, cu arcadă dublă, întâlnită frecvent în evul mediu și utilizată de constructorii bizantini la diverse edificii din Peninsula Balcanică dar și în Țările Române la Cetatea Neamțului, Biserica Sf. Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeș și la bisericile moldovenești ctitorite de Ștefan cel Mare.
Așadar, avem un loc cu o istorie bogată și strâns legată de existența poporului nostru. Dovadă fiind descoperirile arheologice din aceste locuri ce datează din secolul al-4-lea î.H. Datorită poziției strategice pe care cetatea a ocupat-o încă de la construire, a atras un interes sporit al popoarelor din acele vremuri.
Astfel că, în vremea ocupației otomane, regiunea munților Babadag ajungea la peste 100.000 de locuitori. În această perioadă și cetatea Enisala a cunoscut o evoluție spectaculoasă, fiind reconstruită de sultanul Mehmed I Celebi, așa cum descrie cronicarul otoman Șukrulahh: „În partea aceea se aflau trei cetăți care, din pricina ghiaurilor cei fără minte, fuseseră ruinate. El a făcut ca toate trei să înflorească. Una se numea Isaccea (Șakgi), a doua Ieni-Sale (Enisala), iar a treia se numea Giurgiu (Iorkovi)”.
Uitându-ne în urmă, avem în fața ochilor o regiune dinamică și de ce nu, diversă. Pe aici au trecut și au locuit, dacii, avarii, otomanii etc. aducând pe teritoriul țării noastre o diversitate culturală bogată. Având la îndemână o istorie atât de complexă și bogată în cultură, în artă, în tehnologie, totuși azi, parcă nu suntem capabili (încă) să ne creionăm o identitate a poporului nostru. Nefiind un popor luptător și nici în stare colonizăm măcar unul din vecinii noștri, totuși ce ne-a ținut aici atâția mii de ani să rezistăm atâtor popoare?
Ei bine, răspunsul nu este unul prea plăcut… Vedeți pământul Dobrogei care a adăpostit mai mulți martiri din primele secole ale trăirii creștine, dintre care cel mai mult se remarcă cei de la Niculițel (Zotic, Atal, Camasie și Filip) și Epictet și Astion, doi diaconi și medici martirizați la Halmyris, și că teritoriul a fost străbătut indubitabil atât de Sfântul Casian, cât și de către Dionisie Exiguul. Răspunsul este unul singur: Credința în Dumnezeu!
Chiar și azi dacă mergi, noaptea, pe drumurile României, vezi din loc în loc, pe câte un deal o cruce luminată. Asta ca să nu uităm că Dumnezeu ne-a ținut și ne va ține aici până când se va sfârși lumea aceasta. La fel, așteptăm ca în curând simbolul capitalei noastre – București să fie o catedrală – un simbol care să dăinuie peste veacuri.
Bogdan Iosifaru
Fotografii: Demier Sachir – Mulțumesc pentru amabilitate
Reconsituire grafică: Radu Oltean
Bibliografie
Cronici Turcești, vol.1 Mihail Guboglu și Mustafa Mehemet.
Revista România Pitoreasca nr.2/1970
Revista Foaia Româneasca 21/2015
Revista Flacăra nr.51/1981
Revista Calendarul 19/1932
Institutul Național al Patrimoniului
COMMENTS