Colindul la români, ecou creștin al unui eveniment sacru

Capitol de folclor cultivat de copii, tineri și adulți, care profită an de an de privilegiul de a cinsti Nașterea Domnului din imbold propriu, colindul constituie, în primul rând, un îndemn către toți oamenii de a veghea în noaptea sfântă pentru întâmpinarea unui ceas unic în creștinătate. Mesajul colindătorilor este unul fără echivoc: „Nu dormiți în astă seară/ Ci ședeți la privegheală/ S-așteptăm pe Domnul Sfânt/ Ca să vie pe Pământ”.

Termenul de „colind” are un sens restrâns, desemnând un cântec religios interpretat în seara de Ajun, și un sens mai larg, incluzând o întreagă varietate de urări cu ocazia sărbătorilor de iarnă (Sorcova, Steaua, Plugușorul), precum și jocurile cu măști (Ursul, Cerbul, Capra, Turca). În Transilvania și Moldova, se folosește forma feminină, „colindă”, în timp ce muntenii au neutrul „colind” (plural „colinde”, uneori „colinzi”). În vestul și în nordul Transilvaniei, apare și forma rotacizată, „corinde”. Etimologic, „colindele” românești se trag din „calendae”-le romane, de unde provine, prin alt intermediar, și substantivul „calendar”. Referindu-ne strict la colindat, obiceiul este legat de imaginea pruncului Isus născut în ieslea de la Bethlehem, dar structura ritualică și sensul ideologic trimit la un fond mult mai arhaic. Colindătorii (sau „pițărăi” în Munții Apuseni, Făgăraș și zona Sibiului; în alte regiuni „colindeți”) aveau bețișoare de alun, simbol al fertilității, „împistrite”, cu coaja jupuită în formă de spirală. În Banat, colindătorii înconjurau de trei ori casa gazdei, apoi intrau și ațâțau cu bețele de alun focul din vatră, pentru a primeni Soarele, înconjurau masa plină de bucate și, în tot acest timp, cântau și declamau colindul. În schimb, primeau daruri: colăcei speciali, numiți în unele zone geografice chiar „colindeți”, fructe, mai ales mere și nuci, iar mai recent, sub influență urbană, mici sume de bani.

Spațiul profan este realmente sacralizat prin colinde în preajma unicului eveniment, protagoniștii emoționantelor cântece avertizând cu limpezime: „Sculați, sculați, boieri mari,/ Sculați voi, români plugari/ Că vă vin colindători,/ Noaptea pe la cântători/ Și v’aduc pe Dumnezeu/ Să vă mntuie de rău,/ Dumnezeu Cel nou născut,/ Cu flori de crin învăscut”. Tainele slujite în biserici sunt vestite pe ulițe, pe străzi, în mijloace de transport în comun, la ferestre și în pragurile caselor, cetele de colindători încântând lumea cu veselul „Bună dimineața la Moș Ajun!”.

Într-o succesiune urmând repertoriul lor, pe vremuri foarte bogat, colindătorii preamăresc Nașterea Fiului lui Dumnezeu: „Steaua sus răsare/ Ca o taină mare/ Steaua strălucește/ Și lumii vestește/ Că astăzi Curata/ Preanevinovata/ Fecioara Maria/ Naște pe Mesia”. După acest grav mesaj, colindătorii trec la evocarea întâmplărilor precedente nopții Nașterii: „Trei magi de la Răsărit/ Cu steaua-au călătorit/ Și-au mers, după cum citim,/ Până la Ierusalim./ Acolo dac-au ajuns,/ Steaua-n nori li s-a ascuns,/ Și-au pornit a întreba:/ «Unde s-a născut zicând,/ Un Crai mare de curând»”. ”

Consider că sunt binevenite câteva referințe la cuvântul „mag”. Cei trei magi „veniți de la Răsărit” pentru a i se închina lui Isus și a-i aduce daruri (aur, smirnă și tămâie) se numără între personajele nelipsite din „ieslea de Crăciun”. Termenul „mag” nu are o conotație negativă, de „vrăjitor” sau „magician”. Herodot folosește acest termen cu referire la un trib al mezilor ai cărui membri îndeplineau serviciul religios în Imperiul Pers. Cartea lui Daniel (2,2) folosește cuvântul relativ la o clasă de înțelepți care interpretau mesajele divinităților, manifestate de obicei în vise. Cu acest sens trebuie luată denumirea și în colindul citat. Este vorba de astrologi păgâni care locuiau „la răsărit” de Iudeea și care, pe baza unor calcule, au dedus nașterea unui rege iudeu important. Se impune consemnat că o veche scriere din literatura română populară, intitulată „Povestea lui Afrodițian Persul”, relatează detaliat împrejurările plecării magilor din Persia spre Bethlehem, pentru a se închina Împăratului Nou-Născut al întregii lumi. în templul zeiței Ira din Persepolis, idolii de piatră cad la pământ, pe neașteptate, sfărâmându-se, semn al venirii în lume a lui Mesia, cel prorocit și așteptat. Magii, cunoscători ai semnului, călăuziți de o stea care înaintează de la Răsărit spre Apus pleacă la drum pentru a duce marelui împărat ofrandele cuvenite de aur, smirnă și tămâie. Vechiul text popular a format obiectul a numeroase cercetări.

Trebuie remarcat că pentru colindători, evenimentul sacru pe care îl anunță nu este trecut, ci prezent, deoarece ei cântă: „Mare-i seara de-astă seară,/ Dar nu-i seara de-astă seară,/ Ci e seara lui Crăciun/ Când s-a născut Fiul Sfânt,/ Fiul Sfânt pe-acest Pământ”. Se sugerează astfel că nu noaptea din 24 spre 25 decembrie se serbează an de an, ci aceea a unui timp sacru, „din vremea aceea”, asupra căreia insistă istoricii religiilor, precum Mircea Eliade, moment readus în trăirea noastră în chip tainic, prin sărbătoare. Este un îndemn profund de a trăi evenimentul, nu doar de a ne aminti de Naștere, pentru că nu e o noapte oarecare, ci noaptea în care s-a născut Mântuitorul.

Capacitatea de exprimare a colindelor este uluitoare. Ele îl înfățișează pe Prunc într-o iesle obișnuită din satele noastre („Mititel, înfățășel,/ În scutec de bumbăcel,/ Vântul bate, nu-L răzbate,/ Neaua ninge, nu-L atinge./ Și de-acum până-n vecie/ Mila Domnului să fie!”), alteori îi evocă deopotrivă pe îngerii care împreună cu păstorii slăvesc Nașterea („Cete de îngeri coboară/ Staulul de-l înconjoară./ Îngerii cu flori în mână/ Împletesc mândră cunună./ Pe cunună-i scris frumos:/ «Astăzi s-a născut Hristos»”).

În universul popular românesc, întreaga lume a satului se transpune în vremea sărbătorii Crăciunului, în cadrul sacru al Nașterii lui Isus, pe care credincioșii o socotesc drept parte din locurile lor, din trăirea lor, eveniment întemeietor al tradiției creștine, moment de răscruce în pragul unui nou an, pe care îl nădăjduiesc totdeauna mai bun, mai drept, mai îmbelșugat, pentru că: „Pe cer s-a arătat/ Un luceafăr de-Împărat,/ Stea vestită, strălucită,/ Pentru fericiri menită./ Iată lumea că-nflorește,/ Pământul că-ntinerește,/ Cânt prin luncă turturele,/ La fereastră rândunele,/ Și-un porumb frumos, leit./ Dinspre Apus a venit,/ Floare albă a adus,/ Și la căpătâi le-a pus./ El va zice să trăiți,/ Întru mulți ani fericiți,/ Și ca pomii să-nfloriți,/ Și ca ei să-mbătrâniți!/ Florile dalbe!”.

Voi încheia cu o savuroasă relatare pe care reputatul specialist în istoria creștinismului Cristian Bădiliță o reproduce din memoriile publicate sub titlul „Din viața familiei Ion C. Brătianu, 1821-1891” de Sabina Cantacuzino, fiica omului politic liberal, în fragmentul redat aceasta povestind despre sărbătoarea Crăciunui la vila Florica de lângă Pitești, între anii 1837-1878, pe când era copilă: „Bradul cel mai înalt din târgul din Pitești era fixat pe o măsuță de Adolf dogarul și așezat în camera turcească. Acolo se încuiau două zile mama, guvernanta și Petrache, care mai lucra și noaptea la poleiala nucilor, facerea cornetelor de hârtie aurie cu flori colorate și alte accesorii. Noi ne învârteam și pândeam fiecare zgomot, fiecare mișcare. În fine, în ziua hotărâtă ne puneam hainele de sărbătoare, bruftuiam pe cei mici întârziați, le ajutam să se gătească și coboram cu toții la intrare. Deodată ușile se deschideau: muți de admirație stam înmărmuriți câteva secunde, pentru a ne repezi apoi cu țipete de bucurie și a alerga împrejurul pomului minunat, strălucitor, scânteietor, cu lumânările sclipitoare și mirosul de rășină caldă. Eram beți de bucurie. După câteva minute abia ne puteam impune tăcere și începea executarea cântecelor tradiționale” ( Cristian Bădiliță, „Teme, personaje, sărbători creștine și tradiționale românești”, Editura Vremea, București, 2015, pag. 222).

Dorin Nădrău
Tribuna.US