„Cine caută, găsește!“, spune proverbul. Și e perfect adevărat și pentru cei ce caută un strop de fericire, un crâmpei de nemurire și o pauză de l
„Cine caută, găsește!“, spune proverbul. Și e perfect adevărat și pentru cei ce caută un strop de fericire, un crâmpei de nemurire și o pauză de la tumultul vieții cotidiene. Unde mai poți găsi așa ceva? Pe cărările neștiute ale unei țări minunate, în care cerul se îmbină cu pământul, marea șușotește la picioarele munților, doinele încă suspină și vântul adie prin codrii veșnici.
Da, în România, patria-mumă. Acolo unde dorm strămoșii, unde tradițiile se transmit mai departe din generație în generație, unde mirosul pâinii proaspăt scoase din cuptor îți aduce aminte de vremurile copilăriei și viața fără griji. Dar mai ales, atunci când pășești cutezător, în fapt sau doar cu gândul, în natura de vis cu care a binecuvântat Dumnezeu această țară.
Probabil vei începe cu locurile cunoscute, bătute de piciorul multora și trâmbițate de-a lungul și de-a latul. Și te vei bucura, cum s-au bucurat și alții. Dar apoi, vei prinde curaj și, îmboldit de o atracție de nestăpânit, te vei aventura pe cărări mai puțin umblate, dornic să descoperi tainele ce te așteaptă după următoarea cotitură..și următoarea…și următoarea.
Căci odată prins în horă, nu te mai poți opri. Nu după ce guști din liniștea vârfului de munte, din dulceața apei limpezi de izvor sau din bucatele oferite cu atâta drag de o bunicuță senină, care și-a trăit toată viața departe de lumea dezlănțuită. Nu după ce simți pe limbă gustul mierii din stupi de lut, bucurându-te că tocmai l-ai întâlnit probabil pe ultimul om din România capabil să te transpună în vremea lui Burebista.
Nimic nu mai e la fel, nici măcar același traseu ce l-ai bătut astă-vară, pentru că fiecare anotimp îți descoperă o altă față nevăzută a acestor locuri de vis și oameni cu inima caldă. Haide, la pas prin România, să descoperi comori mai mult sau mai puțin știute.
Dacă ești pregătit pentru o călătorie în timp – nu cu mult în urmă, doar vreo 150 de ani – Munții Apuseni găzduiesc un adevărat portal spre acele vremuri, Cătunul Zăpodie.
Situată pe culmile munților, așezarea pastorală e complet ruptă de civilizația cu care suntem obișnuiți, iar sălbăticia locurilor e neatinsă. Deși există trei rute diferite pentru a urca aici (dinspre Ocoliș, Poșaga sau Băișoara), accesul e suficient de dificil încât să asigure că nu prea mulți se încumetă să tulbure liniștea milenară din zonă.
Principala comoară pe care o vei descoperi în Zăpodie, și cu siguranță vei vrea să o imortalizezi, sunt șurile (casele) cu acoperiș de paie, unele atât de vechi încât un covor de mușchi verde viu le îmbracă acoperișul. Aproximativ 40 de astfel de construcții pastorale sunt presărate în valea străjuită de înălțimi. Majoritatea sunt părăsite, cu toate că, pe timpul verii, locuitorii din satele de mai jos își aduc și în prezent animalele din gospodărie pentru a paște. Încet, încet, astfel de așezări tradiționale vor rămâne doar o amintire și vor putea fi admirate doar la Muzeul Satului.
Nu doar peisajul idilic, indiferent de anotimp, face aceste locuri demne de o vizită. Istoria se împletește cu frumusețea naturală, bătrânele șuri „vorbind“ celor interesați să asculte despre lucrurile petrecute pe aceste meleaguri. După instalarea comunismului în România, cătunul a devenit ascunzătoarea uneia din cele mai puternice grupări de partizani din Apuseni, condusă de Leon Șușman.
Aici erau protejați, iar țăranii care urcau sus cu animalele le aduceau proviziile necesare și informații cu privire la căutările organizate de securitate. Partizanii așteptau venirea americanilor, care ar fi trebuit să salveze România de comunism. Deși aceștia nu au mai venit, securiștilor le-a trebuit zece ani pentru a distruge rezistența anti-comunistă din această parte a țării.
Grupul lui Leon Șușman devenise o adevărată legendă a Apusenilor, bătrânii din zonă numindu-i „haiducii anti-comuniști“ care îi apărau de abuzurile milițienilor și primarilor și pedepseau membrii de partid ce obligau țăranii să predea cotele de alimente.
În cele din urmă, partizanii au fost prinși după o serie de trădări din partea localnicilor. Sute de moți (denumire dată românilor din Apuseni), acuzați că i-ar fi ajutat pe partizani în urma unor anchete dure ale Securității, au fost deportați în Bărăgan.
Șurile de paie au fost martore la multe, și bune, și rele, și își așteaptă încă vizitatorii dornici să pășească în trecut. În Zăpodie, ținutul Partizanilor.
Alexandra Sunava
COMMENTS