Conciliul de la Niceea

La 20 Mai 325 d.Cr. începe primul Conciliu Ecumenic, convocat de împăratul Constantin la Niceea. Prin Edictul de la Milano, din 313, împăratul a pus capăt persecuțiilor care se abătuseră asupra primelor veacuri și a proclamat libertatea religioasă în imperiu: „să dăm și creștinilor și tuturor celorlalți oameni posibilitatea de a urma liber religia pe care fiecare și-o dorește”.[1] Creștinii s-au bucurat de restituirea clădirilor ce au aparținut Bisericii. Dar, liniștea din imperiu a fost tulburată, între 318-324, de învățătura lui Arie și a discipolilor săi cu privire la firea divină a Cuvântului întrupat. Pentru prima dată în istoria creștinismului se întrunesc ierarhi din principalele eparhii (Ierusalim, Antiohia, Alexandria, Constantinopol), precum și doi delegați ai episcopului Romei pentru a discuta despre erezia lui Arie. O altă problemă ce necesita atenție era sărbătorirea Paștelui la date diferite în imperiu, de la o provincie la alta.

Statutul de făptură creată a Fiului lui Dumnezeu era o doctrină centrală a arianismului. Cuvântul aparținea lumii create, dar avea un statut privilegiat. Toate celelalte făpturi create își aveau începutul în timp, însă Logosul a luat ființă „înaintea veacurilor”. Arienii evitau să spună „a existat un timp când el nu era”, pentru a se face distincție între Logos și celelalte făpturi create, deși credeau că Fiul are început. Fiul era numit Singurul-Născut pentru că numai el a fost adus la viață de către Dumnezeu, în vreme ce toate celelalte lucruri au fost create de Dumnezeu prin Fiul.[2] Ca și creaturile, Fiul are un început. El nu este de aceeași esență cu Tatăl. Deși este Cuvântul și Înțelepciunea lui Dumnezeu, el e distinct de Cuvântul și Înțelepciunea care aparțin ființei lui Dumnezeu.[3] E la fel ca celelalte creaturi, străin și diferit de ființa și esența lui Dumnezeu, e bun prin propriul său arbitru, nu în virtutea unității de esență cu Dumnezeu. Doctrina Sfintei Treimi era astfel negată de Arie: „și Ființa Tatălui și Fiului și Sfântului Duh este împărțită prin fire, fiind diferite și despărțite, străine și nepătrunse între ele…, cu totul infinit neasemenea prin ființa și slava lor”.[4]

Deși Fiul avea un început ca și celelalte creaturi, Arius a accentuat un statut distinct al Fiului față de restul creaturilor, distincție manifestată în special prin relația specială pe care Tatăl a atribuit-o Fiului. Tatăl e nevăzut, cu totul transcendent creaturilor, inclusiv Fiului, dar noi avem o cunoaștere a Tatălui mediată de Fiul. Fiul cunoaște pe Tatăl nu în virtutea propriei Sale ființe, ci prin faptul că Tatăl i se face cunoscut prin revelație.[5]  În cele din urmă, Cristos era „suspendat” între om și Dumnezeu, un Cristos care nu era identic cu nici unul, dar înrudit cu amândoi.

Conciliul l-a condamnat pe Arie și învățătura sa și a decis ca toate Bisericile să celebreze Paștele în prima duminică după a 14-a zi a lunii Nisan (Paștele evreiesc), după luna plină. Cele 20 de canoane care au fost redactate la conciliu reglementau slujirea clerului, disciplina bisericească și alte aspecte practice ale credinței. Canonul 2 interzicea celor care de-abia trecuseră de la viața păgână la credință și care nu fuseseră instruiți decât foarte puțin timp să fie ierarhi, iar cămătăria era interzisă pentru slujitorii bisericești (canonul 17). Canoanele 8, 10-11 și 14 reglementau problema ridicată de novațieni, care din spirit de rigorism doreau să excludă pentru totdeauna din Biserică pe cei care cedaseră presiunilor persecuției, numiți lapsi (cei care au căzut). Cei care renunțaseră la credință în persecuție puteau fi reprimiți după o perioadă, dar lapsii care proveneau din rândul clerului erau respinși de la slujirea preoțească.[6]

Iată câteva lecții practice de asumat, în urma prezentării succinte a Conciliului de la Niceea:

1. Cât de periculoasă poate fi folosirea textelor biblice în mod selectiv și cu sofism! Arius atribuia anumite semnificații unor texte pe care nu le presupun, distorsionând astfel sensul corect al textului.[7] Scoaterea din context, izolarea și selectarea unor versete poate da o notă de spiritualitatea profundă, dar să reflecte imaturitate și devieri grave.

2. Pentru învățăturile cruciale ale credinței creștine, așa cum e și Sfânta Treime și dumnezeirea Fiului, nu putem accepta nici o „negociere”. În joc e mântuirea noastră! Atanasie, cel care a luptat toată viața împotriva învățăturii ariene, exilat de cinci ori pentru acest adevăr, a afirmat cu tărie: „Hristos cel de pe cruce e Dumnezeu”, dar e și om „era trup omenesc, având aceeași fire ca a tuturor și a murit potrivit sorții trupurilor”.[8]

3. Nu înțelegem pe deplin Sfânta Treime, dar credem în Dumnezeul triunic: „Abia mă gândesc la Unime, și sunt luminat de Treime; abia i-am deosebit pe Trei și sunt iarăși atras de Unul. Când îmi prezint pe unul din cei Trei îmi pare a fi totul; și înt-atât mi se umple de El ochiul, încât întregul îmi scapă. Nu pot înțelege măreția Lui…”[9].

4. Nu putem să refuzăm nimănui pocăința, nici celor căzuți, dar Biserica trebuie să înțeleagă cât de important e ca pentru mărturia ei, să fie consacrați în slujire doar oameni cu reputația nepătată și maturi în credință.

5. Arie a murit, dar nu și ereziile despre Sfânta Treime! Studiul controverselor din istoria Bisericii ne ajută să înțelegem că vechile erezii se prezintă doar în forme noi.

6. Constantin s-a văzut pe sine în relația cu Biserica, ca „episcop din afară”, în timp ce participanții de la conciliu erau „episcopi dinăuntru”. A aprobat decretele conciliului și le-a dat forță legală. Problema supărătoare a luptei dintre stat și Biserică începe în această perioadă. Mai târziu, Ambrozie i-ar fi spus împăratului Teodosie, „împăratul este în biserică, nu deasupra ei”, tratând pe Teodosiu ca pe un creștin obișnuit când e vorba de riturile sfinte. Deși se afirmă că cezaropapismul nu a fost un principiu în Bizanț, intervențiile împăraților în dezbaterile teologice au dobândit de facto o pondere mai mare și uneori hotărâtoare, deoarece erau pronunțate de Autokrator.[10] Întrebarea „cum trebuie să arate relația dintre biserică și puterea politică?” persistă și astăzi. Când Biserica depinde tot mai mult de stat, ea riscă să-și piardă rolul ei profetic și să ajungă doar un instrument pentru agenda politică (Germania nazistă și Rusia putinistă pot fi astfel de exemple lamentabile).

[1]Lactanțiu, Despre moartea persecutorilor, traducere de Cristian Bejan (Iași: Polirom, 2011),  48.2, 151.

[2]Jaroslav Pelikan, Tradiția creștină: o istorie a dezvoltării doctrinei, vol. 1, Nașterea tradiției universale (100-600), traducere de Silvia Palade (Iași: Polirom, 2004), 211-212.

[3]J. N. D. Kelly, Early Christian Doctrines, ediția a patra (London: Adam & Charles Black, 1968), 228-229.

[4]Atanasie, Trei cuvinte împotriva arienilor, traducere de Dumitru Stăniloae (București: Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987), Primul cuvânt VI, 163.

[5]Jannel N. Abogado, „The Anti-Arian Theology of the Council of Nicea of 325”, Angelicum 94.2 (2017): 268-270.

[6]Pentru textul celor 20 de canonae, vezi: Lucian Dîncă, Conciliile ecumenice Niceea I, 325 & Constantinopol I, 381 (Târgu Lăpuș: Galaxia Gutenberg, 2015), 107-141.

[7]Mark A. Noll, Momente cruciale în istoria Bisericii, traducere de Corneliu C. Simuț (Cluj-Napoca: Logos, 2008), 63.

[8]Atanasie, Despre întruparea Cuvântului, traducere de Dumitru Stăniloae (București: Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987), 114-115.

[9]Grigorie de Nazianz, In Sanctum Baptisma, Oratio XL, 41; Patrologia Graeca 36, 417; citat de Karl Christian Felmy, Dogmatica experienței ecleziale, traducere de Ioan Ică (Sibiu: Deisis, 1999), 101.

[10]John Meyendorff, Teologia bizantină, traducere de Alexandru I. Stan (București: Nemira, 2011), 17.

Text de David Goran pentru Edictum Dei