Cornel Petrișor | Prețul Libertății: Cum alegem în răscrucea vieții?

Voi spune în această carte povestea mea de viață. Acum jumătate de secol, eram doar un copil cu părul bălai, fericit să crească într-un colț de rai. M-am născut în Transilvania, într-un sat pe care istoria modernă îl lăsase-n urmă. Părinții mei, oameni credincioși, mi-au dat numele de Cornel, poate cu gândul la sutașul din Biblie, pe care Iisus l-a admirat și l-a ajutat. Din fragedă pruncie, pot spune c-am iubit libertatea. Nu mi-au plăcut niciodată limitele impuse de oameni răi și regimuri autoritare. Era inevitabil să ajung să detest Partidul comunist, într-un timp schimonosit de frică, foame și cenzură. De mic am visat la o lume mai bună. Mi-am dorit să pot rosti adevărul și să nu fiu umilit pentru că sunt creștin, pentru că sunt om gospodar sau prosper. Am visat la o țară-n care toți frații și semenii mei să fie slobozi și să-și găsească fericirea.

În timp ce hoinăream pe câmpuri, munți și văi, ascultam poveștile celor vârstnici. Mi-au ajuns la inimă istorisiri incredibile despre o lume dincolo de fluviul Dunărea, despre țări în care oamenii puteau vorbi liber și-și puteau împlini visele, istorisiri care au aprins o flacără de curaj în sufletul meu. Cu fiecare poveste, dorința mea de a evada din lumea opresiunii creștea mai mult.

Familia

M-am născut într-o familie numeroasă, care se bucurase din plin de binecuvântarea lui Dumnezeu. Eram patru băieți – dintre care eu am fost mezinul – și cinci fete. Gligor era fratele meu cel mai mare, urmat de Dumitru, David și subsemnatul. Victoria era sora mea cea mai mare, care a avut grijă de Maria, Rodica, Cristina și Dorina. Deși eram mulți la număr, ne-am înțeles foarte bine. Nașterea de prunci a fost, pentru familia noastră, cel mai mare dar ceresc. A fost șansa unică de-a deveni omul care sunt astăzi. Din anii copilăriei se trag rădăcinile întregii noastre vieți. Aici se nasc virtuțile și mentalitatea de învingător, curajul și bărbăția, credința și speranța. De când mă știu, am avut ambiția de a fi bun în tot ceea ce fac. Nu doream să fiu mai prejos decât frații mei mai mari, ale căror tachinări mă stârneau. Am devenit un luptător datorită lui David și Mitru, care erau mai apropiați de vârstă. Cu ajutorul lor, am învățat de mic să fiu harnic, descurcăreț și hotărât. Nu m-am mulțumit cu jumătăți de măsură, ci am tins mereu să ajung la deplinătatea năzuințelor mele.

De la părinții mei am deprins valoarea muncii. În tatăl meu, Vasile, am văzut imaginea bărbatului inteligent, împlinit, înalt, cu mersul apăsat și părul grizonat. A fost un model de noblețe specific familiior de boieri. A muncit din greu pentru a pune o pâine pe masă. Lucra pământul și avea-n subordine muncitori specializați în lemnărie, confecționând materiale de construcție. Cu mult mai târziu, ajuns în America, aveam să aflu și eu virtuțile acestei îndeletniciri.

De cealaltă parte, mama mea (Ana Marta, cu numele de fată) era și ea gospodină. Astăzi, doar puține femei mai sunt capabile să facă asemenea jertfe pentru familia lor. Aș îndrăzni să afirm că mama Ana muncea mai mult ecât tata, întrucât truda necesară pentru susținerea unei case cu atâția copii nu poate fi întrecută de nimic. De la ea am învățat ce înseamnă cu adevărat un spirit jertfelnic.

Să dormi puțin. Să dai totul. Să te gândești la ceilalți. Tot mama m-a învățat valoarea prieteniei, ea fiind pentru bine cea mai bună prietenă din copilărie.

Starea de veghe

Am copilărit nu departe de Cluj, într-o localitate pitorească numită Someșu Rece. Peisajele montane din toată regiunea lacului Tarnița sunt absolut superbe. Frumusețea împrejurimilor alina durerea unor oameni care, timp de secole, fuseseră împilați și umiliți. Secole de suferință i-au făcut pe românii ardeleni să viseze la libertate. La școală învățasem despre marele Avram Iancu (1824-1872), lider al Revoluției de la Blaj și luptător pentru drepturile românilor persecutați de habsburgi.

M-am cutremurat aflând soarta tragică a lui Horea, Cloșca și Crișan: trei țărani care au condus, între 1784-1785, o răscoală împotriva abuzurilor nobililor austrieci. Ardealul, sub raport istoric, a fost mereu într-o stare de veghe, așa cum spune și profesorul Ioan Aurel Pop. Transilvania a plătit mereu prețul scump al libertății. Vorba poetului:

La noi nevestele plângând
Sporesc pe fus fuiorul,
Și-mbrânțișându-și jalea plâng
Și tata, și feciorul.

Aceste versuri scrise de Octavian Goga descriau perfect starea noastră sub dictatura comunistă. Până să vină bolșevicii la putere, încă de pe la mijlocul veacului al XIX-lea, mulți români căutau calea Americii, drept răspuns la starea de asuprire austro-ungară. Țărani ardeleni ajunseseră deja la 1840 prin statul Illinois, întemeind familii, afaceri și biserici. Mulți au rămas patrioți militanți în favoarea Marii Uniri de la 1918, pe care au susținut-o din toate puterile.

Zvonurile despre viața bună a românilor de peste Ocean i-au făcut și pe membrii familiei mele să viseze la pământul făgăduinței. Fratele meu Gligor deja aplicase pentru viză în America. Nu mă puteam plânge de lipsa banilor, pentru că lucrasem în câteva restaurante scumpe din Cluj încă de la paisprezece ani.

Iubeam România, tocmai pentru că știam istoria luptei noastre pentru dezrobire. Știam că urca pe cea mai înaltă treaptă a oricărui podium. Admiram performanțele sportivilor noștri care câștigaseră la Los Angeles atâtea medalii de aur: Ivan Patzaichin la canoe, Nicu Vlad la haltere, Doina Melinte și Maricica Puică la atletism, Elisabeta Lipă la canotaj, Ecaterina Szabo la gimnastică.

Și fotbalul românesc avea rezultate de nivel mondial. Echipa celor de la Steaua București (pe care am avut de altfel ocazia să-i văd pe stadionul din Ghencea) includea figuri precum arădeanul Duckadam, constănțeanul Gigă Hagi, sârbul Belodedici, bistrițeanul Gabi Balint, olteanul Victor Pițurcă sau brașoveanul Marius Lăcătuș. Toți, niște sportivi modești, ambițioși, extraordinari!

Eram mândru că sunt român, dar mă sufocau prostiile debitate la televizor de Partidul Comunist, absența libertății de mișcare, atmosfera apăsătoare, cenzura și propaganda. Eram tânăr și-mi doream o viață ieșită din tiparul stabilit de Nicolae Ceaușescu, Constantin Dăscălescu, Emil Bobu sau alți politruci ai vremii. În adolescență, avusesem și un vis ciudat, dar care mi s-a imprimat puternic în țesutul memoriei. Se făcea că eram deasupra unui zgârie-nori, priveam o mare-n depărtare și simțeam că sunt stăpân nu doar pe clădire, ci pe toate gândurile și simțirile mele.

Îmi amintesc de un alt vis pe care l-am avut în copilărie, undeva în preajma vârstei de 14 ani. Mă aflam în fața casei părinților mei și, ridicându-mi privirea, am zărit o piscină în locul acoperișului. Nu mai văzusem așa ceva. Dar când m-am trezit, mi-am dat seama că o astfel de oportunitate trebuie să existe și-n realitate! Știam că libertatea e mereu generoasă cu oamenii ambițioși. Treptat, America mi-a intrat în conștiință ca loc predestinat pentru prosperitate și fericire.

Într-o zi de vară, în timp ce priveam apusul soarelui, mi-am făcut un jurământ solemn: voi căuta libertatea indiferent de preț! Am știut că pot trece fluviul Dunărea prin propriile mele putere. Am simțit că sunt gata să fac o călătorie incredibilă, de pionierat. Eram gata să-mi testeze limitele fizice și spirituale. Dorul după libertate îmi strângea inima în piept – dorul după acea nemărginire pe care o văzusem aievea, fără să gust din ea cu adevărat. Ziua de 20 mai 1985 va rămâne pentru mine un moment de cotitură: data fixată pentru plata prețului suprem. O bornă decisivă a biografiei mele. Eram hotărât să fac pasul.

Nu mi-a fost frică, deși știam că urmează să încalc o lege absurdă a regimului Ceaușescu. Printr-un decret tiranic, românii erau ținuți pe loc, fără dreptul de-a călători. Eram țintuiți într-un țarc închis. Cei mai înzestrați sportivi, artiști sau oameni de știință ai României n-aveau voie să plece la concursuri, olimpiade sau congrese internaționale fără o aprobare specială din partea Partidului și a Securității. Eu însă am decis că n-am nevoie de ștampila nimănui.

Zilele s-au transformat în săptămâni, iar săptămânile în luni. Jurământul meu rămânea la fel de puternic ca în ziua în care l-am făcut, având deci o dorință arzătoare să cunosc posibilitățile infinite ale Americii. Cu fiecare ceas care trecea, îmi consolidam planul de a traversa Dunărea în căutarea libertății mult visate.

Era primăvara anului 1985. Cu câteva zile înainte să plec către granița de vest a României cu Iugoslavia am răsfoit ziarele. Scânteia, organul oficial al P.C.R, lăuda victoria comuniștilor italieni la alegerile regionale din Toscana (46.2%). Regimul de la București se îmbăta cu apă rece. Dincolo de tulburările politice, lumea sportului își trăia spectaculos dramele competiționale. Marele pilot francez Alain Prost, rivalul lui Ayrton Sena, câștigase circuitul de la Monaco (Grand Prix). Occidentul își exercita, așadar, toată puterea de atracție asupra imaginației mele.
O singură persoană cunoștea decizia mea intimă de-a pleca: Ana, mama mea. Acestei femei îi acordasem toată încrederea de fiu ascultător și, totuși, rătăcitor. Sunt conștient (și mai ales recunoscător) pentru că rugăciunile celei care m-a odrăslit m-au ajutat să-mi ating obiectivul.
Pentru aceasta, îi mulțumesc din adâncul inimii.

„Lăsai pușca ruginită
Și-o apucai pe-o vale adâncă
Și-o apucai pe-o vale adâncă
Unde numai cucu cântă.”

‑ Folclor bănățean

(continuare în ediția următoare)

Cornel Petrișor

Prețul Libertății
(Editura Marile Cărți: București, 2023).
www.cornelpetrisor.ro