Cum a scăpat gimnasta Nadia Comăneci din România comunistă

Photo: Facebook Nadia Comaneci

Pe 1 decembrie 1989, românca Nadia Comăneci, câștigătoare a cinci medalii de aur la Jocurile Olimpice și prima gimnastă din istorie care a obținut un punctaj perfect de 10, stătea în fața unui funcționar de la Ambasada SUA din Viena, Austria, încercând să ceară azil, scrie New York Post.

„Ce dorești?”, a întrebat-o funcționarul.

„Vreau să merg în America”, a răspuns ea.

„Când?”

„Cât de curând posibil”.

„Este un zbor Pan Am care pleacă peste două ore”, a spus oficialul. „Vei fi în el”.

Defectarea lui Comăneci a provocat o undă de șoc în întreaga lume, dar mai ales în România natală, unde despoticul președinte al țării, Nicolae Ceaușescu, și influenta sa soție, Elena, au fost furioși și stânjeniți în egală măsură.

În cartea „Nadia Comăneci & Poliția secretă: O evadare din Războiul Rece”, istoricul și autorul Stejarel Olaru, analizează ce a determinat-o pe Comăneci să fugă din țara sa și rolul pe care l-a jucat poliția secretă a țării – Securitatea – în plecarea ei.

Documentează, de asemenea, programul brutal de antrenament la care a fost supusă de către antrenorul ei, Béla Károlyi, care a fost conceput pentru a maximiza numărul de medalii ale României, dar care nu a ținut deloc cont de bunăstarea tinerelor gimnaste pe care le avea în grijă.

Când revoluția română a răsturnat regimul comunist al țării în decembrie 1989, Securitatea a fost, de asemenea, desființată. În anii care au urmat, toate rapoartele pe care le-au întocmit de la înființarea lor în 1948 au fost făcute publice.

În cazul celei mai cunoscute vedete sportive din țară, Nadia Comăneci, acestea s-au dovedit a fi atât revelatoare, cât și tulburătoare. Securitatea a început să o monitorizeze pentru prima dată pe Comăneci în 1975, plasând informatori în centrul ei de antrenament din orașul natal Onești.

Informatorii au fost infiltrați în fiecare aspect al societății, însărcinați cu monitorizarea persoanelor de interes și cu trimiterea de rapoarte scrise regulate către Securitate. Toată lumea, se pare, era pe statul lor de plată – inclusiv antrenorul lui Comăneci, Béla Károlyi, al cărui nume de cod era “Katona”.

Între timp, coregraful ei, Geza Pozsar (nume de cod “Nelu”), nu numai că a conceput numere de sol pentru Comăneci, dar a prezentat și rapoarte despre Károlyi și soția sa, Marta, ale căror metode extreme de antrenament au făcut obiectul a numeroase plângeri.

„A țipat la ei și i-a umilit”, scrie Pozsar. „’Vacă grasă!’, ‘scroafă! Le-a pălmuit pe fete și ele erau foarte speriate. Marta obișnuia să le apuce de gât și să își înfigă degetele.

„Și le-a pălmuit mult. Fetele aveau urme de la inelele ei pe obraji”.

Rapoartele lui Pozsar erau ignorate, în mare parte pentru că atât timp cât Károlyi obținea rezultate – și așa era – Securitatea era prea fericită să îl lase în pace.

Lungi și brutale, sesiunile de antrenament ale lui Károlyi se desfășurau timp de opt ore pe zi, șase zile pe săptămână. Monitoriza greutatea fiecărui gimnast de mai multe ori pe zi și îi înfometa dacă simțea că sunt prea grei.

Ca urmare, bulimia a devenit în curând o problemă în cadrul echipei.

Odată, a mustrat-o pe Comăneci pentru că a mâncat niște brânză, spunându-i: „Acum nu vei mânca decât aer curat, dar numai o singură înghițitură, pentru că două te vor îngrășa”.

Mantra lui, scrie Olaru, era că „realizările vin mai ușor pe fondul epuizării”.

Cum abuzurile au continuat, echipa lui Károlyi a decis să depună plângere la Comitetul Central al Partidului Comunist Român.

În iunie 1976, cu doar o lună înainte de Jocurile Olimpice de la Montreal, Canada, ei au trimis o scrisoare în care detaliau tratamentul la care fuseseră supuși, descriindu-l pe Károlyi ca fiind un „om fără suflet” și unul care „este capabil să ne ucidă”. Aceștia s-au descris în mod repetat ca fiind „sclavi”.

Unul dintre rapoartele agentului Nelu a fost de acord când a spus despre Károlyi: „În general, suferința umană îl lasă rece”.

Informațiile au ajuns la superiorii Securității, iar Károlyi a dus-o pe Comăneci și echipa de gimnastică la Montreal. Fără ca el să știe, în delegația oficială se aflau și cinci ofițeri de Securitate sub acoperire, care i-au pus microfoane în camera de hotel și în toate camerele în care a stat echipa.

După ce a dominat Campionatele Europene de Gimnastică din 1975, câștigând patru din cele cinci medalii de aur și devenind cel mai tânăr campion din istorie, Comăneci a mers mai departe.

„O gimnastă dintr-o țară mică și îndepărtată, de care marea majoritate a spectatorilor din Forumul de la Montreal nici măcar nu auziseră vreodată, a schimbat istoria competiției”, scrie Olaru.

Inevitabil, faima ei a avut un preț.

Fiind cea mai mare valoare a României și ceea ce președintele Ceaușescu pretindea a fi o victorie pentru comunism, acum Comăneci era și mai mult supravegheată, deoarece Securitatea îi urmărea fiecare mișcare, fie pentru a o proteja de o eventuală răpire, fie pentru a se asigura că nu dezertează atunci când concurează în străinătate.

Până și poștașul, care livra lunar mii de scrisori de admiratori la domiciliul lui Comăneci, era supravegheat. Nu toată această atenție a fost binevenită. Chiar și prieteniile ei erau sub semnul suspiciunii.

La vârsta de 16 ani s-a apropiat de un gimnast de sex masculin, Kurt Szilier, dar după ce Securitatea a întocmit un dosar despre el, a fost separat de Comăneci și mutat rapid într-o altă tabără de antrenament.

„Celebră în toată lumea, Nadia tânjea acum după lucrurile simple ale vieții: să aibă un iubit și să se plimbe cu el în parc, să meargă la cumpărături, la discotecă sau la cinema, fără să fie nevoită să ceară voie sau să se justifice în fața nimănui” scrie Olaru.

Claustrofobia celebrității, cuplată cu atenția permanentă a Securității, a atins apogeul în august 1978, când a fost cazată la Hotelul August Sports din București. În timp ce ieșea din camera ei pentru a spăla niște rufe, a fost oprită de un oficial care a întrebat-o unde se duce.

Pentru Comăneci, a fost picătura care a umplut paharul. Ea s-a întors furioasă în camera ei și a băut paharul de detergent de rufe pe care îl avea cu ea, ceea ce a provocat o deplasare la Spitalul de Urgență din București. S-au răspândit informații despre o tentativă de sinucidere, chiar dacă Comăneci a susținut ulterior că a fost un accident și că pur și simplu a confundat detergentul cu suc.

Nu doar lipsa unei vieți private a fost ceea ce a afectat-o. În ciuda faptului că era una dintre cele mai de succes vedete sportive din lume, Comăneci nu a beneficiat de aceleași avantaje financiare ca și contemporanii ei, supraviețuind cu un salariu echivalent cu aproximativ 150 de dolari pe lună.

La turneul din Statele Unite din 1981, selecționerul Károlyi a insistat să i se dea echivalentul în bani în loc de mâncarea care fusese deja pregătită pentru echipa sa. Însă echipa nu a văzut niciodată mâncarea sau banii.

Mai târziu, la New York, un ofițer al Securității a raportat că Károlyi a fost văzut cumpărând „trei stații de muzică, un număr de casetofoane, inclusiv radiocasetofoane auto, două puști de vânătoare și alte obiecte”.

Béla și Marta Károlyi, precum și coregraful lor Geza Pozsar, nu s-au mai întors în România după turneul din SUA. În schimb, au dezertat, stabilindu-se în Statele Unite și lăsându-i pe Comăneci, pe coechipierii ei și pe oficialii Securității să zboare singuri înapoi.

Deși se zvonea că Nadia Comăneci le va urma, vor trece opt ani până când viața în România va deveni insuportabilă pentru gimnastă.

Chiar și după ce s-a retras din gimnastică în 1984, Securitatea a continuat să o monitorizeze, chiar și atunci când a fugit peste granița maghiară și în Austria, înainte de a se stabili în Statele Unite în 1989.

„Regimul comunist o exploatase atât financiar, cât și politic”, scrie Olaru, „supunând-o în schimb unei vieți complicate și pline de restricții”.

Tribuna.US