Curtea Supremă analizează dacă părinții pot utiliza subvențiile de școlarizare pentru educație religioasă

Constituțiile a 36 de state includ o interdicție privind acordarea de fonduri guvernamentale școlilor „sectante“, adică religioase.

Aceste prevederi sunt cunoscute sub numele de Amendamentele Blaine. Anul trecut, Curtea Supremă a analizat și apoi a invalidat respectiva interdicție specificată în Constituția statului Montana, informează Sarah Parshall Perry într-un articol Daily Signal. 

În cazul Espinoza v. Montana Department of Revenue, înalta instanță a hotărât că, deși statele nu sunt obligate să subvenționeze învățământul privat, atunci când o fac, nu pot exclude școlile confesionale de la acordarea de fonduri pentru simplul motiv că sunt religioase.

Curtea a decis că prevederea „nu se acordă finanțare“ din Constituția Montanei discrimina atât școlile confesionale, cât și familiile ale căror copii erau înscriși la acestea, încălcând Constituția SUA.

Curtea Supremă nu a dat însă răspuns la întrebarea dacă un stat ar putea exclude familiile și școlile de la finanțarea guvernamentală în baza faptului că respectivele fonduri ar putea fi utilizate în scopuri religioase în acele școli.

Cu alte cuvinte, a interzice elevilor care beneficiază de ajutor de la stat pentru educație să folosească acei bani pentru a se înscrie la o școală religioasă reprezintă o încălcare a Constituției?

Această întrebare a fost punctul central al recentelor pledoarii din cazul Carson v. Makin, un proces intentat de niște părinți din Maine cărora nu li s-a dat voie să folosească fondurile de ajutor social de școlarizare puse la dispoziție pentru a-și înscrie copiii la școli creștine private.

Părinții nu au putut face acest lucru în ciuda faptului că în Maine, stat cu o populație foarte redusă, peste jumătate din districtele școlare nu au licee ci oferă în schimb elevilor fonduri de școlarizare pentru a merge la școli publice sau private din alte zone. Aceste școli pot fi din stat sau din afara lui, atâta timp cât nu sunt școli confesionale.

După cum subliniază reclamanții în documentele înaintate instanței, atunci când apare întrebarea dacă o școală este „ne-sectantă“ (adică, ne-religioasă) și, prin urmare, o alegere adecvată pentru familiile care beneficiază de ajutor de școlarizare, Departamentul de Educație al statului Maine analizează curricula și activitățile acesteia pentru a determina dacă școala „promovează convingeri religioase sau educă dintr-o perspectivă religioasă“.

Nod în papură

Curtea de Apel a Primului Circuit a menținut prevederea de excludere existentă în Maine, determinând că eliminarea școlilor religioase din lista opțiunilor educaționale s-a bazat pe faptul că banii erau folosiți pentru instruirea religioasă, nu pentru că școala în sine era una confesională. (Curtea Supremă a examinat și soluționat deja această din urmă problemă în decizia din Espinoza, precum și într-un caz din 2017, Trinity Lutheran Church of Columbia v. Comer).

Dacă pare că instanța de apel căuta nod în papură, este pentru că asta a făcut.

Așa cum argumenta Andrew Wimer de la Institute for Justice (una dintre firmele de avocatură care reprezintă părinții din Maine) într-un articol de opinie pentru Forbes, diferența între „statut“ și „utilizare“ este „o distincție care nu face nicio diferență.“

„Părinții nu aleg școlile confesionale în baza unei denumiri, ei își trimit copiii la acele școli datorită valorilor pe care acestea le promovează în mod activ“, a scris Wimer.

În timpul argumentației prezentate de avocatul reclamanților, Michael Bindas de la Institute for Justice, judecătorii conservatori de la Curtea Supremă au tăcut aproape toți.

Pe de altă parte, judecătorii liberali Sonia Sotomayor, Elena Kagan și Stephen Breyer au fost foarte activi, punându-i lui Bindas o grămadă de întrebări menite să demonstreze că principiile religioase ale ambelor școli creștine în cauză erau ele însele discriminatorii.

La un moment dat, Breyer a spus: „Au convingeri de genul elevii sau profesorii homosexuali nu au ce căuta acolo, bărbatul este superior femeii și alte câteva lucruri din aceeași gamă. Este adevărat?“

Bindas a replicat că Maine Human Rights Act permite unui angajator religios să ceară angajaților să adere la principiile religiei și că nu avea cunoștință de nicio prevedere a vreunei școli care să împiedice înscrierea elevilor homosexuali.

Breyer și-a schimbat poziția, argumentând:

„Avem 65 de religii sau mai multe în această țară și oamenii cred multe lucruri diferite. Și ceea ce mă îngrijorează este că dacă statul trebuie să aloce fonduri școlilor, vor intra în tot felul de dispute pe teme religioase. Un stat spune, nu, – într-o astfel de situație, tu trebuie să angajezi profesorul homosexual. Altul spune da, da. Celălalt spune că nu. … Prin urmare a existat un motiv pentru care cazurile acestei instanțe au spus că nu vrem să ajungem într-o situație în care statul să plătească pentru predarea religiei de către organizații religioase practicante.“

Citește și În ciuda eforturilor sindicatelor, dreptul părinților de a alege școala câștigă teren

Clarificarea argumentației

Dar Bindas a făcut o distincție esențială care a rămas o temă pe tot parcursul argumentației sale: programul fondurilor de școlarizare din Maine nu reprezintă o subvenționare a educației religioase.

Programul nu finanțează școli confesionale. În schimb, acordă fonduri familiilor care doresc pur și simplu să aleagă o școală confesională ca fiind cea mai potrivită opțiune pentru obligativitatea educării copiilor impusă de Maine, a spus Bindas. Alegerea făcută de părinți, în mod independent, elimină orice potențială legătură cu „finanțarea“ educației religioase de către guvern.

Prin urmare, a concluzionat Bindas, nu există nicio încălcare a clauzei din Constituție, care interzice guvernului să stabilească sau să susțină o anumită religie.

Kagan a discutat despre „flexibilitatea“ pe care Curtea Supremă a permis-o în toate cazurile sale care implică clauze religioase și a declarat că statelor ar trebui să li se permită să analizeze interesele în mod diferit. Ea a repetat afirmația lui Breyer, potrivit căruia școlile creștine implicate în acest caz „discriminau pe față“, iar contribuabilii cu siguranță nu ar dori să finanțeze școli cu învățături discriminatorii.

Judecătorul Neil Gorsuch a intervenit, replicând că „treaba noastră de astăzi nu este să interpretăm legile anti-discriminare din Maine și nu avem nevoie de asta pentru a decide cazul de față“.

Judecătorul Brett Kavanaugh a clarificat principalul argument al lui Bindas, spunând:

„Nu susțineți că simplul fapt că școlile publice primesc finanțare ar da dreptul părinților ca și școlile confesionale să primească finanțare, ci – și corectați-mă dacă greșesc – că, odată ce statul începe să finanțeze școlile private, nu are dreptul să excludă școlile confesionale private.

Bindas a confirmat.

Ipoteza lui Roberts

Christopher Taub, procurorul general adjunct al statului Maine, a susținut că statul a decis că educația publică ar trebui să fie neutră din punct de vedere religios și că reclamanții doreau, de fapt, un ajutor diferit de cel prevăzut în programul de asistență pentru școlarizare – o educație la pachet cu religia.

Taub a precizat că programul a fost conceput pentru a oferi „echivalentul aproximativ“ al educației publice, la care judecătorul Samuel Alito a reacționat: „Deci, când spui educație publică, te referi de fapt la o educație laică“.

Judecătorul șef, John Roberts, a prezentat apoi o ipoteză: Școala A funcționează după principiile religiei A și doctrina ei îi învață pe elevi să practice caritatea și într-ajutorarea celor din jur, fără nicio cerință de a-i propaga convingerile religioase. Această școală arată exact ca o școală publică, a detaliat Roberts, dar este „deținută de o entitate religioasă“.

Prin comparație, a spus Roberts: „Religia B are și ea o școală, dar doctrina ei implică educarea copiilor în acea credință, și fiecare materie este infuzată cu perspectivele lor religioase“.

Școala A ar primi finanțare în Maine, în timp ce școala B nu? a întrebat Roberts.

Taub nu a reușit să dea un răspuns, la început fiind de acord cu acel scenariu de finanțare, înainte ca Roberts să adauge: „Am spus că aceasta este cea mai elementară încălcare a clauzelor religioase din Primul Amendament, ca guvernul să facă distincție între religii pe baza doctrinei lor.“

Roberts a menționat, de asemenea, cât de dificil ar fi să se determine cât de religioasă este fiecare școală. Dacă o școală ar fi doar 50% sectantă, sau ar avea doar o slujbă la capelă în fiecare zi sau ar oferi un singur curs cu perspectivă religioasă?

Nedumerit, Taub a răspuns că „acestea sunt ipoteze pe care Departamentul Educației ar trebui să le analizeze“.

„Se aprobă?“

La scurt timp după aceea, judecătorul Amy Coney Barrett a analizat modul în care Departamentul de Educație din Maine va determina care școli sunt „sectante“ și care nu.

„Cum ar putea decide asta?“ a întrebat Barrett. „Pentru că am înțeles că atunci când decideți dacă o școală non-religioasă primește sau nu finanțare, nu se face o astfel de analiză cu privire la convingerile școlii. Atâta timp cât nu sunt sectante, se dă aprobare?“

Când Barrett a întrebat dacă există cerințe specifice privind programa, Taub a răspuns că Departamentul de Educație din Maine va „studia subiectul“, dar că școlile nu-și trimit programa către instituția sa.

Deci, „rămâne să se țină cont doar de ceea ce puteți găsi pe site-ul lor?“ a întrebat Barrett.

Taub a răspuns afirmativ.

Prezentând punctele de vedere ale administrației Biden, procurorul general adjunct Malcolm Stewart a susținut că statul Maine are un „interes legitim anti-establishment“.

Acel comentariu a părut să ridice câteva sprâncene în rândul judecătorilor conservatori.

Stewart a reiterat declarația lui Kagan referitor la „flexibilitate“ în ceea ce privește analiza practicării religiei.

El a spus că, deși, de exemplu, legislativele de stat își pot începe sesiunile cu o scurtă rugăciune, nu li se cere să facă acest lucru. Și dacă un stat determină ulterior că a fost o alegere greșită, poate întrerupe practica.

Aceasta a fost probabil o referire la faptul că statul Maine a permis anterior școlilor confesionale să primească subvenții, așa cum a evidențiat Gorsuch, spunând „că înainte de… 1980, Maine a permis școlilor confesionale locale să facă parte din acest program și că și-a schimbat normele doar din cauza unei opinii greșite privind precedentele Establishment Clause.“

Citește și Părinții sunt responsabili de educația pe care o primesc copiii lor

„Destul de ofensator“

Stewart a susținut că rolul procesului Carson v. Makin era acela de a determina ce trebuie să finanțeze guvernul, „nu un caz despre restricțiile impuse de guvern asupra religiei sau refuzul acordării subvențiilor unor persoane pe motivul practicării religiei în afara programului“.

Gorsuch a intervenit, precizând că raționamentul că părinții își pot trimite în continuare copiii la instruire religioasă, după școală sau în weekend „ar fi destul de ofensatoare pentru cei cu convingeri religioase, nu?“ El a adăugat: „Nu trebuie să alegi între a beneficia de un ajutor de stat și credința ta, nu?“

Gorsuch a menționat că programul de subvenții pentru școlarizare din Maine părea să favorizeze religiile pentru care școlile private seculare sunt un substitut adecvat al educației religioase, comparativ cu cele pentru care acele școli nu sunt.

Stewart a recunoscut că într-adevăr, programul îi afectează în mod diferit pe unii părinți cu convingeri religioase, dar nu era o discriminare în baza religiei părinților.

La aceasta, Kavanaugh a replicat:

„Asta înseamnă o delimitare destul de fină în lumea reală, cred. Este o discriminare împotriva școlilor diferite din cauza religiei și a oamenilor care preferă acele școli, preferă școlile confesionale în locul celor laice. … Cred că lecția unora dintre cazuri este că discriminarea tuturor religiilor față de [instituțiile] seculare este ea însăși un fel de discriminare despre care instanța a spus că este inacceptabilă potrivit Constituției.“

Un aspect problematic, abordat în pledoaria sa finală, a fost afirmația lui Bindas că determinarea dacă o școală este sectantă se baza pe decizia unui organism de reglementare care analizează dacă o școală este suficient de religioasă sau laică pentru ca familiile să poată utiliza acolo banii primiți ca subvenție.

O astfel de putere centralizată și un astfel de potențial de discriminare anti-religioasă în mâinile unui birocrat ne-ales, ar trebui să provoace fiori tuturor celor care caută să-și practice credința așa cum consideră de cuviință.

Dacă un stat alege să instituie un program care oferă subvenții de școlarizare părinților ce locuiesc în zone în care nu există școli publice, părinții care doresc să-și practice credința trimițându-și copiii la o școală confesională ar trebui să poată participa la acel program. Și ar trebui să poată face acest lucru în egală măsură cu părinții care sunt mulțumiți să-și trimită copiii la o școală laică.

Traducere și adaptare
Tribuna.US