De ce nu celebrez „mândria” gay

Dacă i-ați întreba pe detractorii mei, v-ar spune că motivul pentru care nu celebrez „mândria” gay este că sunt bigot. Un hater. Homofob. Transfob. Și înțeleg perspectiva lor.

La urma urmei, indiferent de cât de creștin pretind că sunt, dacă spun unui cuplu homosexual că nu cred că sunt cu adevărat căsătoriți în ochii lui Dumnezeu, asta pare a fi un fel de ură față de ei. Dacă-i spun unei femei care se identifică a fi bărbat că eu cred că ea este tot femeie, se percepe ca fiind ură față de ea.

Din perspectiva lor înțeleg cât de necreștină poate părea poziția mea, cât de subiectivă, bigotă și primitivă.

Până la urmă, ei vor replica rapid că există părinți homosexuali care sunt mai devotați copiilor lor decât unii părinți heterosexuali. Există bărbați și femei transgender care sunt amabili, blânzi și grijulii. Există oameni în întregul spectru LGBT care îi ajută pe sărăci, care au grijă de cei opresați, care îi iubesc pe cei ignorați, care sunt șefi remarcabili sau angajați, prieteni sau vecini.

De ce nu ar trebui să celebrăm „mândria” gay (sau LGBT)? Trei motive majore.

Personal, am trei mari motive și nici unul dintre ele nu are nimic de-a face cu ura sau frica.

În primul rând, nu accept categoriile LGBT ca fiind categorii fixe și definite, demne de o recunoaștere specială. Spus altfel, de ce ar trebui să existe o lună specială pentru a sărbători oamenii pe baza preferințelor lor sexuale și atracțiilor romantice? Sau pe baza percepțiilor lor privind identitatea de gen?

Simplu fapt că de la G (gay) s-au adăugat LG și LGB, LGBT, LGBTQ, LGBTQI și LGBTQIP (și așa mai departe), indică faptul că aceste categorii sunt greu de fixat, identificat.

Sau privind litera B (referire la bisexuali), de ce ar trebui să celebrez pe cineva care este atras atât de bărbați, cât și de femei? De ce să-i includ într-o categorie specială (cum sunt hispanicii, asiaticii sau negrii)?

Dacă se întâmplă ca acea persoană să fie un pompier curajos, îl voi celebra pentru asta. Dacă se întâmplă să fie un supraviețuitor al cancerului cu o poveste uimitoare, îi voi celebra pentru asta.

Ei sunt ființe umane ca noi toți și dacă merită onoare sau aprecieri, le voi oferi asta cu plăcere. Dar nu voi sărbători bisexualitatea lor. De ce ar trebui? Și asta duce la al doilea motiv.

De ce să celebrăm ce este contrar creației lui Dumnezeu?

Dacă sunt convins că practica homosexuală este contrară creației lui Dumnezeu, de ce ar trebui să o celebrez?

Dacă personal cunosc persoane ale căror atracții de același sex sunt rezultatul abuzului sexual și al violului din copilărie, de ce să celebrez aceste atracții? Dacă sunt convins, în mod ideal, că un copil ar trebui să aibă o mămică și un tătic (mai degrabă decât două mame sau doi tați), de ce ar trebui să celebrez un cadru familial care privează în mod intenționat acest copil de mama și de tatăl lui?

Celebrăm cumva mândria părinților singuri? Nu. Le spunem acelor părinți singuri că „Trebuie să fie tare greu să îți creșteți copilul singur, dar suntem alături de tine să te ajutăm”. Există o mare diferență.

Și de ce ar trebui să celebrez identitatea transgender? Ce este aici pentru a o celebra?

De ce ar trebui să celebrez când unui copil i se administrează blocanți hormonali? De ce ar trebui să celebrez o fată de 17 ani căreia îi sunt îndepărtați sânii? De ce să celebrez un regim cu hormoni pentru toată viața? De ce să celebrez ceva care provoacă atât de mult suferință oamenilor, chiar și după „tranziție”?

Dacă mi-ai cere să fiu alături de cei care se identifică transgender și să le ofer sprijin, compasiune și speranță, aș spune „contează pe mine”. Dacă mi-ai spune să iau atitudine împotriva hărțuirii și maltratării lor, aș spune din nou „contează pe mine”. Dar dacă îmi ceri să celebrez identitatea lor transgender (și toate provocările care vin odată cu asta), voi fi obligat să refuz politicos.

O agendă distructivă

În al treilea rând, nu celebrez „mândria” LGBT pentru că există o agendă atașată ei.

Cu alte cuvinte, nu este vorba doar despre o apreciere a persoanelor LGBT ca persoane sau de recunoașterea realizărilor lor doar de dragul succesului lor. În schimb, celebrarea „mândriei” LGBT înseamnă să recunoaștem și să adoptăm o agendă culturală mai largă.

După cum am explicat în 2011, „legitimarea homosexualității ca o alternativă perfect normală la heterosexualitate impune, de asemenea, că orice opoziție față de comportamentul homosexual va fi delegitimizată. Iar agenda gay implică aceste trei platforme:

1. Întrucât homosexualitatea a fost considerată odată o tulburare patologică, de acum înainte cei care nu vor susține homosexualitatea vor fi considerați homofobi, probabil ei înșiși suferind de o tulburare patologică.

2. Întrucât comportamentul sexual homosexual a fost considerat odată greșit din punct de vedere imoral, de acum înainte condamnarea publică sau chiar criticarea publică a acestui comportament va fi considerată greșită moral.

3. Întrucât identificare ca transgender a fost odată considerată anormală de către societate, promovând marginalizarea, de acum înainte cei care nu acceptă mișcarea transgender vor fi considerați anormali și vor fi marginalizați”.

Rețineți, am scris asta în 2011. (De fapt, înainte de 2011, dar aceste comentarii nu au fost publicate până în 2011).

Din nou, din perspectiva LGBT, „mândria” LGBT înseamnă să afirmi public asta. Este despre a spune „Suntem la fel de buni și la fel de înzestrați și la fel de normali ca toți ceilalți și mai degrabă decât să ne fie rușine de identitatea noastră LGBT, suntem mândri de ea. Zilele de tratare injustă s-au terminat. Asta înseamnă mândria LGBT”.

Din nou, înțeleg aceste sentimente și dacă ar fi o chestiune de compasiune față de ei ca oameni, aș mărșălui alături de ei.

Dar nu este vorba doar despre asta. Este vorba de crearea de noi categorii și de introducerea lor forțată în societate. Este despre a celebra ceva ce nu ar trebui celebrat. Este vorba despre o agendă mai largă.

Pentru aceste motive eu nu celebrez „mândria” homosexualilor, chiar dacă par un bigot în ochii comunității LGBT și ai aliaților lor. Asta mă întristează, dar nu mă determină să-mi schimb convingerile.

Astfel că iunie rămâne doar o simplă lună în calendarul meu. Nu este marcată ca luna „mândriei” LGBT.

Articol scris de Michael Brown, Doctor în Filozofie și autor

Tribuna.US