După 50 de ani: Convenția încotro?

Convenţie este un cuvânt mare! Înseamnă de obicei un acord între naţiuni şi instituţii sau o adunare mare a unor oameni mari care au interese comune, dar este şi un mod de a organiza activităţi. Nu ştiu dacă la prima Convenţie a Bisericilor Penticostale din America de Nord, credincioşii adunaţi la Detroit au folosit acest cuvânt pretenţios. Posibil că nu era încă în vocabularul lor. Dar un lucru e clar: ceea ce a început mic este acum, după 50 de ani, mare. E Jubileu Penticostal în America – SUA şi Canda. Este acum o adevărată Convenţie! S-or fi gândit ei, primii participanţi, că acel mic eveniment va rezista 50 de ani şi va crește exponenţial? 50 de ani este o perioadă lungă de timp şi probabil că nimeni n-a făcut pronosticuri. Sincer, mi-ar fi plăcut să particip la acea primă Convenţie, dar realitatea este că nici măcar nu eram născut atunci.

M-am gândit serios la catalistul care i-a adus pe acei primii oameni împreună. Ce au avut acei români creștini credincioși care au evadat din spatelei cortinei de fier şi s-au transplantat într-o nouă ţară, unde nu ne-aparat curgea lapte şi miere, dar cel puţin oferea o abudență de lapte, miere şi libertate?

Ce au avut ei, primii Convenționiști? Cred că în primul rând, au avut Dor. Dor de ţară, dor de cei dragi, dor de limbă, dorul de a se închina în prezenţa lui Dumnezeu împreună. Le-a fost dor să fie cu ai lor. Dar cred că au avut şi Frică. Frică de necunoscut, singurătate, de izolare, frică de această căldare multiculturală care topeşte identităţi şi culturi. Ce o să facă ei cu familiile lor, cu copiii lor, cu bisericile lor? Au venit împreună pentru a-şi risipi frica, pentru a auzi ceva care să le dea speranţă, să le mărească credinţa. Probabil că au sosit cu frică şi au plecat cu speranţă.

Aceşti creștini au avut şi Viziune. Au înţeles că trăind în izolare şi parohialism îşi vor pierde identitatea. Că relaţiile vor produce unitate, iar unitatea e o marcă a maturităţii. Au realizat că singuri nu vor rezista, că împreună vor putea face lucruri mai mari.

În final, cred că ei, primii Convenționiști, au avut un Spirit Sărbătoresc. Au înţeles că Scriptura e plină de sărbători şi evenimente. Au înţeles că pâinea frântă la masa părtăşiei este mai gustoasă, iar cântarea cântată cu alţii e mai duioasă. Au priceput că o sărbătoare de acest gen produce emoţii şi sentimente unice, creează amintiri de neuitat şi consemnează istorie. Au simţim în inima lor că sentimentele şi amintirile produc apartenență şi identitate.

Probabil că au fost şi alte motive cata-lizatoare, dar e clar, de 50 de ani creștinii penticostali continuă să vină împreună la sărbătoarea anuală a Bisericilor penticostale care a ajuns, aşa cum se ştie foarte bine, cel mai mare eveniment anual românesc din diaspora.

Prima Convenţie la care am participat a fost în 1996 în Phoenix. Îmi amintesc emoţiile acelui eveniment, uimirea de a vedea mii de credincioşi împreună, surpriza locului excelent în care convenţia a avut loc. De atunci revin de fiecare dată cu emoţie, cu aşteptări şi cu amintiri.

Acum la Jubileu, e normal să ne întrebăm Ce beneficii a adus Convenţia comunităţii noastre penticostale?

Personal, pastor coordinator a două din aceste convenţii (2004, 2011) cred că Convenţia a avut multe contribuţii, dar cele mai evidente pentru mine sunt trei. Prima este Consolidarea Identităţii noastre creștine penticostale prin părtăşie, relaţionare şi afirmare. Ne-a consolidat nu doar identitatea naţională, ci şi pe cea spirituală. Identitatea produce Unitatea. A doua mare contribuţie este crearea unui Climat de Excelență. Am început să înţelegem că Dumnezeu merită ce e mai bun şi este clar că de la an la an organizarea este mai bună, muzica este de mai mare calitate, predicarea este la înălţime şi închinarea este înălţătoare. A creat şi acea emulaţie – competiţie pozitivă – între Biserici, păstori, lideri, conducând astfel la ridicarea ștachetei organizatorice şi spirituale la Convenţie şi apoi la nivel local. În final, convenţia inspiră un Sens al Scopului şi Misiunii. La fiecare Convenţie realizăm că noi ca şi comunitate Româno-Americană, n-am ajuns la întâmplare aici, nu am fost binecuvântaţi cu resurse, talente şi potenţial doar pentru uz intern, ci că avem un scop, o Misiune dincolo de graniţele propriei culturi.

otuşi, la 50 de ani, trebuie, de asemenea, să ne întrebăm Va mai rezista Convenția? Pentru câţi ani vom avea Convenţia? Merită să mai mergem la Convenţie? În timp ce eu mă duc cu bucurie la Convenţie, oare copiii mei vor continua să participe? Sincer, e greu de răspuns. Ce va afecta viitorul Convenţiei? Costurile exorbitante? Lipsa de interes a credincioşilor sau a păstorilor? Precedente istorice? O comunitate în tranziţie culturală şi generaţională? Nu deţin toate răspunsurile şi nici nu vreau să fac pronosticuri gratuite. Dar cred că acest eveniment va continua peste ani dacă vom crea Dor, Nevoie de Apartenenţă, Viziune şi Celebrare.

Şi cum vom realiza aceste lucruri în genereatia aceasta? Personal cred că sunt câteva lucruri imperative. Primul este Cultivarea Spiritualităţii – convenţia trebuie să ofere o experienţă spirituală intensă, şi nu politică bisericească evidentă. Al doilea, Convenţia trebuie să fie Relevantă şi acest lucru este posibil prin creativitate. Să nu uităm că noi slujim unui Dumnezeu Creator. El face lucruri frumoase şi atractive. Noi doar trebuie să-L imităm pe El.

Al treilea, Organizarea dinamică a Convenţiei. Servicii interminabile şi plictisitoare ucid spiritul de sărbătoare şi obosesc atât trupul cât şi sufletul. Convenţia trebuie să fie o experienţă unică, dinamică, explozivă. Aceasta va crea dorul de Convenţie. Al patrulea, un Scop clar al Convenţiei care va crea un sens de Misiune şi influenţă.

În final, Un Plan de Succesiune va ajuta convenţia să ajungă la Centenar, dacă Domnul nu vine încă. Succesiunea se va produce inevitabil. Dar este un lucru să îmbătrânim şi să fim forţaţi să o predăm, şi alt lucru să planificăm o tranziţie generaţională care are implicaţii culturale, lingvistice, teologice şi ecclesiale.

La Jubileu, sărbătorim bunătatea lui Dumnezeu timp de 50 de ani, dar în acelaşi timp, privim prin credinţă în viitor, anticipând credincioşia lui Dumnezeu. E clar, Convenţia depinde de Dumnezeu…, dar şi de noi. Şi pentru că depinde şi de noi întrebarea este Ce vom face cu Convenţia? După 50 de ani, Convenţia Încotro?

Rev. Florin Cîmpean

Biserica ”Philadelphia” Chicago, IL

Articol apărut în ediția tipărită nr. 312/2018