George Emil Palade, primul laureat român al Premiului Nobel

Omul de știință George Emil Palade (1912-2008), medic, specialist în domeniul biologiei celulare, a fost primul român căruia i s-a decernat Premiul Nobel pentru fiziologie și medicină în anul 1974, distincție celebră conferită pentru contribuţiile la înţelegerea structurii şi organizării funcţionale a celulei, după ce a descoperit ribozomii şi a descris sistemul şi funcţiile membranelor intracelulare. Istoria vieții sale este una captivantă și este demnă de evocat.

Biografia sa relevă că s-a născut la Iaşi, la 19 noiembrie 1912, tatăl său fiind Emil Palade, profesor de filosofie, iar mama, Constanţa Cantemir Palade, învăţătoare. Mediul familial l-a ajutat să capete un mare respect pentru cărţi, şcoală şi educaţie. Și-a început pregătirea școlară la Școala nr. 33 „Mihail Kogălniceanu din Iași, unde a învățat timp de trei ani, între 1919-1922. Clădirea școlii este înregistrată ca monument istoric, pe perete, lângă intrare, având amplasată o placă memorială cu următorul text: „În această școală, între 1919 – 1922, și-a început drumul spre știință GEORGE EMIL PALADE, medic de origine română, născut la Iași, pe stradela Sărărie, la 19.XI.1912. Descoperirile sale reprezintă eforturile susținute în domeniul cercetării fundamentale în biologie și medicină, eforturi apreciate de Comunitatea științifică internațională, prin acordarea în 1974 a Premiului Nobel, ceea ce conferă un prestigiu strălucit științei și culturii românești.”

În anul 1923, familia sa se mută la Buzău, unde George Emil îşi continuă educaţia, înscriindu-se Liceul „Alexandru Hașdeu“. La cursurile liceului, pe care l-a absolvit pe când acesta avea numele fiului, „Bogdan Petriceicu Hașdeu”, impresiona prin „capacitatea de concentrare, prin memoria ieșită din comun, prin seriozitate și putere de muncă”, după cum observă Radu Șerban Palade, nepot de frate al savantului.

Cu toate că tatăl său a sperat ca el să urmeze, ca şi părintele său, filosofia în mediul universitar, a preferat să urmeze un domeniu specific de care se simţea atras, şi cu sprijinul altor membri ai familiei. Astfel, în anul 1930, a fost admis la Facultatea de Medicină a Universității din București şi, încă din primii ani de studenţie, a manifestat un interes aparte pentru ştiinţele biomedicale, fără a fi atras de medicina clinică, ascultându-i şi convorbind cu Francisc Rainer şi Andre Boivin, profesori de anatomie şi biochimie.

Urmându-şi pasiunea, încă din acei ani, a început să lucreze ca asistent la laboratorul de anatomie. „Eram curios să-l cunosc şi să mă dumiresc. Am cunoscut un tânăr zvelt, frumos, demn, măsurat în tot ceea ce făcea, cu un păr negru, bogat şi cu ochii pătrunzători. Era foarte deschis, cu mult umor, îi plăceau şotiile camaradeşti“, mărturisea Ion (Cuti) Juvara, cel care avea să devină legendarul chirurg şi prieten al savantului.

George Emil Palade a fost şi un student excepţional, care a luat nota 10 la toate examenele date la Medicină, de la admitere şi până la licenţa de absolvire, în anul 1936. A mers, apoi, la Catedra de Anatomie condusă de profesorul Francisc Rainer şi a devenit, pe rând, preparator, asistent şi şef de lucrări, dar, concomitent, a urmat formarea medicală, devenind extern şi intern prin concurs.

În anul 1939, Palade a avut o misiune importantă: să-l trateze pe marele poet Tudor Arghezi. Boala acestuia, o sciatică extrem de dureroasă, refractară la tratament, părea atât de enigmatică, încât medicii s-au gândit chiar să propună în nomenclatoare o entitate morbidă nouă, „Boala lui Arghezi“, aşa cum, înainte cu un deceniu, intenţionaseră să dea formei clinice extrem de particularizate a febrei tifoide „Boala lui Take Ionescu“.

Printre medicii chemaţi la căpătâiul poetului, se află şi tânărul George Emil Palade. Deşi nu reuşeşte să-i găsească poetului remediul, Palade ia hotărârea să oprească administrarea morfinei, cu sprijinul puternic al Paraschivei Arghezi, soția poetului. După ce s-a recuperat, în urma unei injecţii făcute de doctorul Dimitrie Grigoriu-Argeş, Arghezi a scris piesa „Seringa“, în care i-a ironizat pe toţi medicii pe care i-a întâlnit. George Emil Palade a fost şi el ţinta ironiilor. Totuşi, un amănunt i-a scăpat poetului în „Seringa“: savantul era şi persoana de legătură dintre Arghezi şi magnatul Nicolae Malaxa, care-l susţinea financiar.

În anul 1940, a obținut titlul de doctor în medicină cu o teză asupra unor probleme de structuri histologice, „Tubul urinifer al delfinului“, pentru realizarea căreia a fost organizată chiar o expediţie în Marea Neagră, pentru studiul pe viu al delfinului. După obţinerea doctoratului a fost, pentru scurtă vreme, asistent la Medicină Internă, sub îndrumarea prof. Nicolae Gheorghe Lupu, perioadă în care omul de ştiinţă a trăit un puternic sentiment de neadaptare.

În 1941, Palade i-a îngrijit pe aviatorii răniţi în război. Activitatea clinică a lui George Emil Palade, de medic în relaţie directă cu pacienţii, a fost, mai degrabă, şubredă, nu mai puţin lipsită de importanţă, căci viitorul savant român a îngrijit răniţii din batalioanele de aviaţie de la Băneasa, în cel de-al Doilea Război Mondial. Avea gradul de locotenent. Pesemne că această experienţă l-a făcut să evite contactul direct cu suferinţa umană, fiindcă aici s-a încheiat activitatea clinică a medicului Palade şi, după război, a pornit în căutarea originilor bolii, pentru a le putea trata înainte ca acestea să nimicească omul.

Între anii 1942-1945, în anii războiului, Palade a activat în Corpul Medical al Armatei Române.

După război, personalităţi medicale excepţionale, precum Grigore T. Popa şi Dimitrie Bagdasar, l-au îndemnat să plece câţiva ani în străinătate, în Marea Britanie sau SUA, pentru a se dezvolta şi a ajunge un veritabil om de ştiinţă. După ce aceştia i-au dat scrisori de recomandare, singurul răspuns primit a fost din partea americanului Robert Chambers de la New York University.

În anul 1946, s-a căsătorit cu fiica industriașului Nicolae Malaxa, Irina (Lulu) Malaxa, cu care a avut doi copii: Georgia și Philip. În acelaşi an, Palade pleca, însoţit de familia sa, spre Statele Unite, la bordul unui vas de marfă recondiţionat în vremea războiului.

În Statele Unite ale Americii, a fost angajat pe post de cercetător la Universitatea Rockefeller din New York. Acolo l-a întâlnit pe Albert Claude, omul de știință care i-a devenit mentor.

Claude lucra la Rockefeller Institute for Medical Research și l-a invitat pe Palade să lucreze împreună cu el în departamentul de patologie celulară. George Palade a realizat importanța excepțională a microscopiei electronice și a biochimiei în studiile de citologie. Cum nu era biochimist, a inițiat o colaborare cu Philip Siekevitz. Împreună au combinat metodele de fracționare a celulei cu microscopie electronică, producând componenți celulari care erau omogeni morfologic. Analiza biochimică a fracțiunilor mitocondriale izolate a stabilit definitiv rolul acestor organite subcelulare ca un component major producător de energie.

Elementul esenţial al cercetărilor lui Palade a fost explicația mecanismului celular al producției de proteine. A pus în evidență particule intracitoplasmatice bogate în ARN, la nivelul cărora se realizează biosinteza proteinelor, numite ribozomi sau corpusculii lui Palade. Împreună cu Keith Porter a editat revista „The Journal of Cell Biology” („Revista de Biologie Celulară”), una dintre cele mai importante publicații științifice din domeniul biologiei celulare. În anul 1961, George Emil Palade a fost ales membru al Academiei de Științe a SUA.

El a vizitat în mai multe rânduri ţara natală, căci scrisorile de la fraţi, nepoţi, părinţi nu-l puteau ţine departe prea mult timp. Prima dată a venit în ţară în decembrie 1965, într-o delegaţie a Academiei SUA, pentru a facilita relaţiile şi schimburile de cadre între cele două academii. În anul 1969, în timpul altei vizite în România, savantul a făcut un raport consistent, adresat preşedintelui Nicolae Ceauşescu, prin care îndemna autorităţile comuniste să lase cercetătorii să plece în străinătate. În acel raport, Palade îi spunea dictatorului „Lăsaţi cercetătorii să plece în străinătate!” şi, oricât de ironic ar părea, la 1 noiembrie 1971, chiar s-a întâlnit cu şeful statului şi a reuşit să-l convingă să-i lase pe soţii Maya şi Nicolae Simionescu în SUA.

Pe cei care ţineau în mâini destinele Românei i-a caracterizat scurt, după Revoluţie: „Erau în mod evident interesaţi de valoarea propagandistică a relaţiei cu mine“.

În 1974, George Emil Palade primeşte cea mai înaltă confirmare:premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină. În 1975, Academia Română îl alege membru de onoare. După moartea primei sale soţii, în 1970, cercetătorul de origine română s-a recăsătorit în SUA cu Marilyn Gist Farquhar, şi ea cercetator în domeniul biologiei celulare, cei doi neavând copii. În anul 1973, s-a transferat de la Institutul Rockefeller la Universitatea Yale.

În 1974 dr. Palade a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, împreună cu Albert Claude și Christian de Duve „pentru descoperiri privind organizarea funcțională a celulei ce au avut un rol esențial în dezvoltarea biologiei celulare moderne”.

La 12 decembrie 1974, în prezentarea făcută de Palade la ceremonia conferirii oficiale a premiului Nobel, omul de ştiinţă a vorbit despre „Aspecte intracelulare în procesul de secreție a proteinelor”, un text care avea să fie publicat în anul 1992 de Fundația Premiului Nobel.

Neîndoielnic, un extras din autobiografia doctorului Palade, publicată în documentele Fundației Premiului Nobel, merită citat:

„În anii 1960, am continuat să lucrez în domeniul procesului de secreție intracelulară, folosind în paralel sau succesiv ambele moduri de abordare a problemei. Primul mod folosește exclusiv metoda fracționării celulare și a fost dezvoltată în colaborare cu colegii Philip Siekevitz, Lewis Greene, Colvin Redman, David Sabatini și Yutaka Tashiro; această abordare a dus la caracterizarea granulelor de zimogen și la descoperirea segregării produșilor de secreție în spațiul cisternelor din reticulul endoplasmatic (RE). Al doilea mod de abordare a utilizat în principal metode de radioautografie și a implicat experiențe pe animale ‘intacte’, cu secțiuni din pancreas. Acestea au fost efectuate în colaborare cu Lucien Caro și îndeosebi cu James Jamieson. Această serie de experiențe a dus în bună parte la ideile actuale privind sinteza și procesarea intracelulară a proteinelor pentru exportul în afara celulei. O prezentare critică, de ansamblu, a acestui mod de abordare se găsește în textul cuvântării mele ținută la ceremonia de acordare a premiului Nobel”.

În anul 1975, Palade a fost ales membru de onoare al Academiei Române, iar la 12 martie 1986, președintele Statelor Unite Ronald Reagan i-a conferit Medalia Națională pentru Știință pentru „descoperirea fundamentală” a unei serii esențiale de structuri complexe cu înaltă organizare prezente în toate celulele biologice.

În anul 1989 a fost ales membru de onoare al Academiei româno-americane de arte și științe la Universitatea din California, iar din anul 1990 a lucrat la Universitatea din San Diego, California.

În anul 2007, președintele României, Traian Băsescu, l-a decorat cu Ordinul național „Steaua României”.

George Emil Palade a fost întotdeauna un mare pasionat de istorie şi de latină, cea din urmă ajutându-l să creeze termeni şi denumiri pentru biologia celulară. A fost un eminent om de ştiinţă dar şi o personalitate cu o bunătate rarisimă.

George Emil Palade a trecut la Domnul la 7 octombrie 2008, la San Diego, California, la vârsta de 96 de ani, apoi după incinerare, cenuşa i-a fost împrăştiată, de copiii săi, în Masivul Bucegi, de pe Vârful cu Dor.

La 19 noiembrie 2012, la 100 de ani de la nașterea savantului, pentru cinstirea personalității lui George Emil Palade, Banca Națională a României a pus în circulație o monedă aniversară de argint.

În fine, este fascinantă scurta caracterizare a unuia dintre cei trei laureați Nobel pentru Medicină din 1974, belgianul Christian de Duve, care, la vâsta de 95 de ani, îi descria calitățile lui George Emil Palade astfel: „Multidisciplinar, spre deosebire de mulţi dintre contemporanii lui, Palade nu s-a limitat la o singură disciplină, morfologie, biochimie sau alta. A insistat să le combine pe toate, în aşa fel încât să obţină o imagine de ansamblu a organizării structurale şi funcţionale a celulei. Perfecţionist. Asta e a doua calitate a lui Palade. În toată munca lui, a insistat asupra rigorii şi calităţii, nu doar în ceea ce-l privea pe el însuşi, ci şi pe colaboratorii săi. Pentru el, ştiinţa era, de asemenea, artă. Şi, nu în ultimul rând, Palade era şarmant. Era un gentleman de şcoală veche, cu o etichetă şi cu o carismă de excepţie. Radia autoritate, dar fără nicio urmă de aroganţă“ (Sursa: Historia, „Fabuloasa poveste a primului Nobel românesc”).

Dorin Nădrău
Tribuna.US