Gheorghe Calciu-Dumitreasa 21 de ani de temnițe comuniste

Când a ieșit din închisoare era profund religios, s-a înscris la teologie și a ajuns profesor la seminarul teologic. Predicile pe care le ținea erau

Când a ieșit din închisoare era profund religios, s-a înscris la teologie și a ajuns profesor la seminarul teologic. Predicile pe care le ținea erau ascultate nu numai de studenții săi, ci și de studenți de la științele exacte. În 1977, a fost dat afară din postul său de profesor, supravegheat, amenințat, șantajat ca să se liniștească. Nu s-a liniștit. Ajutat de un grup de credincioși ce se reuniseră pentru a-l apăra și a scrie Patriarhului, Calciu n-a cedat. A fost din nou arestat la 10 martie 1979, condamnat la zece ani închisoare, comutați în șapte ani și jumătate, și supus unui regim de exterminare în închisoarea de la Aiud. – Virgil Ierunca

Este nedrept a vorbi despre închisorile comuniste fără a evoca figura parintelui Gheorghe Calciu – Dumitreasa, unul dintre cei care au suferit peste 21 de ani de temniță, un om care a avut curaj să spună adevărul după ce a ieșit din prima detenție riscând o a doua arestare și întemnițare. Prima dată a executat 16 ani de închisoare, dintre care un an domiciliu forțat în Bărăgan, ca „dușman al poporului”, iar a doua oară 5 ani. Indiscutabil, parintele Gheorghe Calciu reprezintă un caz aparte pentru că a trecut inclusiv prin iadul „reeducării” de la Pitești (cea mai oribilă experiență penitenciară din tot lagărul comunist) și a făcut închisoare nu doar sub Gheorghe Gheorghiu – Dej, dar și, mai târziu, sub Ceaușescu (care-l considera dușmanul lui personal) pentru că s-a opus public dărâmării bisericilor și a cerut scoaterea propagandei ateiste din școli.

Născut la 24 noiembrie 1925 la Mahmudia, o așezare din Delta Dunării situată pe Brațul Sfântu Gheorghe, cel mai mic dintre cei 11 copii ai unei familii de oameni simpli, a fost singurul trimis la școală și, după cum mărturisea într-un interviu acordat monahului Moise de la Mănăstirea Oașa, n-a ieșit din sat până când a intrat la Liceul „Principele Carol” din Tulcea. Hotărât să studieze medicina pentru a–și ajuta semenii în mod concret, sub imboldul idealurilor creștine și naționaliste primite în Frățiile de Cruce în care intrase în liceu, s-a înscris în 1946 la Facultatea de Medicină din București.

Gheorghe Calciu a fost ridicat de autorități în anul 1948 pentru activitate legionară. Despre contextul în care a fost arestat, părintele Calciu își amintea peste ani: „Era în mai 1948. Eu, ca student medicinist, stăteam la cămin, în București, și a venit la mine un prieten din liceu, Iorgulescu, șeful Frățiilor de Cruce din Tulcea. Fusese convocat în capitală și n-avea unde să stea. L-am ținut la mine la cămin, dar s-a întâmplat ca tocmai atunci să vină arestările din 15 mai. Și sigur că după ce l-au arestat pe Iorgulescu, l-au întrebat unde a stat și celelalte…Așa că la 21 mai am fost arestat și eu”. A fost condamnat la 8 ani închisoare, iar între 1949-1951 studentul medicinist ajunge la penitenciarul Pitești unde se desfășura procesul de „reeducare”. A fost începutul coșmarului pentru pașnicul tânăr din Mahmudia, descris ca fiind întotdeauna calm și zâmbitor.

Un fost coleg de detenție de la Pitești, Dan Lucinescu, menționează în volumul „Jertfa”: „Este bine în această situație să existe o exemplificare, aleasă nu întâmplător la cel ce mai târziu a ajuns preotul Calciu. Când respectivul, în urma unor crunte presiuni fizice, a fost îndemnat să lovească un coleg de-al lui, a căzut în genunchi în poziție de rugăciune și din ochii suferinzi, de căprioară rănită, începură să-i curgă lacrimi, iar din răni sânge”.

În iadul reeducării, monstruozitatea era condusă de celebrul Țurcanu, căruia îi știau cu toții de frică, de la cel mai neînsemnat deținut la gardianul cel mai rău. „Când se răstea Țurcanu la cineva, tremurau și ei. Și mai era un lucru: mulți dintre colaboratorii lui au căzut mai târziu în dizgrație. Mi-aduc aminte de Caziuc, Dumnezeu să-l ierte, că a fost pus la un moment dat șef al comitetului de demascare din camera noastră. Și s-a comportat ca un adevărat șef de comitet. Peste puțină vreme însă, au descoperit că ascunsese o parte din activitatea lui legionară din trecut. Și a venit Țurcanu care l-a bătut până l-a lăsat aproape mort”, mărturisea părintele Calciu.

În vremea torturilor la „reeducare”, părintele a cedat sufletește în sensul că și-a pierdut credința, nu mai putea să se roage, nu găsea nici o explicație pentru aceste suferințe atroce: „Tot sufletul meu se răzvrătea împotriva acestor situații. Dar peste toate încercările de a te acomoda, de a scăpa de nebunie, era teroarea. Orice ai fi făcut, de teroare nu scăpai”. Refacerea sa nu a fost dintr-o dată. A suferit așa timp de doi ani. I se spunea „îngerul căzut cu ochi albaștri”. Avusese momente când a vrut să se sinucidă, îi scrisese unui coleg de celulă pe un săpun să se arunce amândoi cu fața în jos pe scări pentru a muri, dar planul a fost dat peste cap, din fericire un gardian descoperind săpunul cu mesajul sinucigaș.

Revenirea la credință s-a produs o dată cu înscenarea procesului „reeducării” de la Gherla, din 1956. „În momentul în care ei au spus că reeducarea este opera legionarilor, am spus «Nu!. Tot ce au încercat să mai facă apoi a fost zadarnic, am rămas pe poziția mea. Și la proces, tot așa, am fost pe poziția mea”. În proces, Gheorghe Calciu se apără opunându-se culpabilizării deținuților, pe motiv că adevărații vinovați sunt cei din conducerea Securității și a Ministerului de Interne (Alexandru Nicolschi. Teodor Sepeanu și alții).

După acest proces, a stat în arestul Securității până când a fost finalizată grota Casimca de la Jilava, unde a fost dus în iulie1958, moment care marchează o etapă cutremurătoare a vieții părintelui Calciu, vizând exterminarea. „Casimca era o secție specială a Jilavei. Jilava era o închisoare la șapte metri sub pământ, deasupra căreia pasc vacile și oile. Aici, în pământ, într-o hrubă în formă de semicilindru, erau cinci celule lipite de perete, fără lumină naturală, fără aer. Toată aerisirea se făcea prin trei găuri care erau jos, la ușă. Asta era Casimca. Acolo am fost băgați 16 oameni. În decurs de doi ani, aproape jumătate dintre noi au murit. A fost o secție de exterminare, cu regim dur, bătaie, înfometare și persecuție specială! (…) Acolo a fost unire, credință adâncă și rugăciune, s-a rezistat. Securitatea ne-a împărțit în așa fel încât în fiecare celulă să fie un om destructiv, fie moral, fie fizic. La noi l-au băgat pe Costache Oprișan, care-și scuipa plămânii – nu fac o figură de stil – realmente în fiecare dimineață scuipa cheaguri de sânge și bucăți de plămâni! În a doua celulă erau doi nebuni, în a treia la fel, unul cu instabilitate psihică. În celula cu doi nebuni, au murit toți! Noi am rezistat fiindcă ne-am grupat toți în jurul lui Constantin Oprișan, care a fost un om deosebit, un adevărat sfânt!”. Marcel Petrișor, colegul său de celulă, a destăinuit un gest emoționant de solidaritate: Gheorghe Calciu și-a tăiat venele scurgând sânge în gamelă, pentru ca, după decantarea hematiilor să-i dea să bea limfa lui Costache Oprișan, care pierduse mult sânge.

De la Casimca Jilavei, a fost mutat la Aiud, unde a stat tot timpul la Zarcă, cea mai grea formă de temniță. A fost eliberat în 1963, însă dus în Bărăgan, cu domiciliu forțat. Într-o scurtă evocare trimisă din America, părintele Calciu consemna: „În mai 1963, am fost eliberat din închisoarea Aiud după cincisprezece ani de detenție și adus direct la Viișoara, lângă comuna Mărculești – Slobozia, un sat de exilați bănățeni, cu casele zidite din lut, cu curți frumoase, pomi roditori în grădini și străzi largi, bine îngrijite, deși, când ploua, pământul se muia și se făcea o mocirlă care ajungea până la genunchi. Acolo fusese un câmp de mazăre, un câmp imens de Bărăgan. Bănățenii arestați și deșertați pe acel câmp s-au văzut sub cerul liber, fără niciun adăpost, cu copii, cu bătrâni, cu bolnavi și fără niciun fel de posibilitate de a supraviețui. Erau păziți de ostași ca nu cumva să intre în pădurea din apropiere și să dispară. O situație de neînchipuit, fără acoperiș, fără closete, fără nimic altceva decât ceea ce putuseră să ia din casă în momentul când mașinile Securității i-au ridicat și i-au dus în Bărăgan. Și-au săpat bordeie în pământ pe care nu au avut cu ce să le acopere. Întindeau saci deasupra, cearceafuri, fiecare ce avea, fixând colțurile cu bolovani de pământ. Au venit ploile mari, s-au umplut gropile cu apă, unii bătrâni și chiar copii au murit înecați. Atunci li s-a dat voie să meargă în pădure, să adune crengi pentru foc și chiar să taie lemne pentru a-și acoperi bordeiele. Au fost obligați să meargă la o gospodărie de stat să lucreze la canalele de irigație, la vii, la construcția de grajduri etc., ceea ce a fost o mare binecuvântare, pentru că inginerul-șef le dădea în schimbul muncii câte un car de paie de orez ca să-și acopere mai bine bordeiele. Anul următor, au început să-și construiască din pământ casele, le acopereau cu paie de orez care luceau în bătaia soarelui și așa a apărut un sat de exilați, cu un aer rustic și tradițional, amintind parcă de satele românești din preajma năvălirilor barbare. În 1963, când am fost eliberat, deja o parte dintre bănățeni primiseră dreptul de a se întoarce în satele lor, și casele lor din Viișoara rămăseseră pustii”.

Gheorghe Calciu a urmat Facultatea de Filologie și Teologie, fiind investit cu harul preoției. A devenit profesor la Seminarul Teologic din București, predând disciplinele „Limba franceză” și „Studiul Noului Testament”. N-a fost slăbit de comuniști, aceștia căutând cu disperare să-l facă să tacă. Teza de doctorat, tot din cauza lor, nu și-o va putea susține, deși studiile le terminase de multă vreme. La marele cutremur din 4 martie 1977, o aripă a internatului seminarului se prăbușește. Chemat de seminariști, vine în toiul nopții de acasă, fiind singurul profesor care, alături de câțiva elevi, lucrează cu mâinile goale toată noaptea în încercarea de a salva de sub dărâmături pe cei patru seminariști îngropați sub moloz.

Ca profesor la Seminarul Teologic, s-a opus cu vehemență ateismului. În Postul Sfintelor Paști din anul 1978, ține la biserica Radu Vodă un ciclu de 7 prelegeri, intitulate „Șapte cuvinte către tineri”, predici care s-au bucurat de o largă audiență în rândul studenților de la numeroase facultăți din România. Într-un interviu acordat după 1989, în care a fost întrebat dacă nu i-a fost teamă să țină acele predici după tragica sa experiență la „reeducare”, părintele a răspuns: „Tocmai pentru că trecusem prin reeducare, tocmai pentru că știam foarte bine ce înseamnă materialismul, voiam să le dau acestor tineri de la seminar o rezistență, un capăt de funie după care ei să se conducă și să iasă la un liman… Nu le ziceam lucruri noi, ceea ce făceam eu era să le spun într-un mod nou lucrurile pe care le cunoșteau deja. Să ajung la inima lor”.

Ia atitudine public față de dărâmarea bisericii Enei din București, pe locul căreia se planificase construirea unei crâșme. Pe tot parcursul acestei perioade primește zilnic telefoane de amenințare menite să îl descumpănească și să îi terorizeze familia. Atât predicile ținute, cât și protestul față de demolarea bisericii Enei, îl aduc din nou în vizorul Securității. În 1979, este arestat, judecat și condamnat abuziv la peste 10 ani de închisoare. I se confiscă averea, astfel încât soția și copilul rămân fără frigider, aragaz și alte bunuri de strictă folosință. Prin executarea pedepsei se urmărea o nouă „reeducare”. A fost mai întâi internat la secția de psihiatrie a penitenciarului Jilava, după care, ulterior, a fost transferat la penitenciarul Aiud unde a avut colegi de cameră condamnați pentru omor. Cea mai mare perioadă a detenției, în care a fost bătut, umilit și ținut nemâncat, a petrecut-o totuși în izolare. Un raport al șefului de contrainformații al închisorii din timpul izolării menționează: „A rezultat din supravegherea în această perioadă că în majoritatea timpului făcea rugăciuni, privind ore în șir într-un punct fix, precum și faptul că nu mănâncă în zilele de miercuri și vineri. Deși în camera de detenție era frig, deținutul nu a solicitat să i se dea obiectele de îmbrăcăminte primite în pachet, afirmând că el nu cere nimic de la nimeni și că va rezista <<prin voința lui Dumnezeu>>”.

Cum e și firesc, Occidentul aflase despre rezistența disidentului Calciu – Dumitreasa, care primise numele de cod „Cucu”. Ceaușescu l-ar fi vrut anihilat, dar se temea de reacția internațională. Niciun plan de compromitere a părintelui nu reușise, nici măcar ideea de a-l declara homosexual. În ajutorul său s-au ridicat mari intelectuali din exil: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Monica Lovinescu. „Și mai tragică este soarta părintelui Gheorghe Calciu – Dumitreasa care continuă să fie ținut în închisoare fiindcă, cu integritate și eroism, refuză să semneze o scrisoare de regrete și o cerere de iertare adresată șefului statului. În închisoare, părintele a declarat greva foamei, întreruptă cu forța, fiind alimentat pe căi arificiale” (Noel Bernard, Directorul Serviciului Românesc Radio Europa Liberă în apărarea unor opozanți ai regimului Ceaușescu).

După cinci ani și jumătate, la 20 august 1984, urmare a presiunilor internaționale venite din partea unor lideri ai lumii, ca Margaret Thatcher, Ronald Reagan, Papa Ioan Paul al II-lea, părintele Calciu a fost eliberat. După ce a ieșit, nu a fost primit nicăieri să lucreze. A făcut chiar și o cerere să fie primit „măturător în Dealul Patriarhiei”, dar solicitarea i-a fost respinsă. În urma acestei cereri, s-a întrunit consistoriul și preotul Gheorghe Calciu a fost caterisit, adică i s-a luat dreptul de a sluji ca preot. Părintele și-a dat seama că închisoarea continuă și dincolo de zidurile penitenciarului. Zilnic, nu mai puțin de 36 de securiști și milițieni îl filau pe preotul pe care regimul comunist nu reușea să-l controleze. La scurt timp, Ambasada Franței l-a anunțat că trebuie să părăsească țara. I s-a dat pașaport pentru Statele Unite și a plecat cu familia (soția și fiul).

Anul 1985, an în care părintele Gheorghe Calciu se stabilește Statele Unite ale Americii, marchează începutul exilului. Între sfârșitul anului 1985 și 1988, a locuit cu familia la Cleveland. „Părintele Gheorghe Calciu – Dumitreasa a venit în exil ca o rază de lumină și speranță în anii grei dinaintea prăbușirii comunismului ceaușist.

Om bun și blând de al natură, cu darul iertării și cu duhul preoției de la Dumnezeu, părintele a fost primit cu inimă deschisă de cei mai mulți români din America”, afirmă Prof. Dr. Nicholas Dima, fost redactor la „Vocea Americii”. Trebuie menționat că în Statele Unite religiile, bisericile și cultele sunt libere, dar statul nu le sprijină financiar. Astfel, găsirea unei parohii și a unui post de preot poate decurge încet și anevoios. Timp de 2-3 ani după sosirea sa în America părintele nu a avut parohie și nu i-a fost ușor din punct de vedere financiar, fiind nevoit să lucreze în construcții, ca muncitor necalificat. În acea perioadă el a inițiat o mică organizație, „Coaliția pentru Credință și Libertate” și în numele ei a activat și a vizitat diferite comunități românești. În anul 1989, s-a mutat cu familia la Washington D.C., un punct de cotitură în evoluția sa fiind preluarea parohiei românești „Sfânta Cruce” din Alexandria, Virginia. A continuat să muncească și în construcții până când a reușit să-și cumpere o casă, situată la circa 20-30 de km de biserica parohială. La biserica „Sfânta Cruce” a fost primit cu multă dragoste de enoriași, aceștia oferindu-i un post permanent în inima Americii unde s-a putut stabili definitiv cu familia sa. De-a lungul păstoririi parohiei, numărul credincioșilor a crescut impresionant, numeroase persoane de alte confesiuni convertindu-se la ortodoxie, grație dragostei și harului părintelui.

În Statele Unie, și-a continuat lupta și eforturile pentru apărarea intereselor românilor, fiind autorul ideii „Romfest” și unul dintre fondatorii evenimentului bienal al cărui Comitet Internațional îl conducea. Mai trebuie subliniat că a fost primit la Casa Albă de doi președinți: Ronald Reagan și George W. Bush.

Părintele călătorea aproape anual în România. Bolnav de cancer al pancreasului și operat la Spitalul Militar din București, a fost vizitat, printre alții de părintele arhimandrit Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă, de Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului și de Patriarhul Bisericii Ortodoxe din România Teoctist. S-a stins în Statele Unite, în ziua de 21 noiembrie 2006, slujba de înmormântare fiind oficiată de Episcopul Vicar Irineu Duvlea. În țară, a fost prohodit în biserica Radu Vodă (de unde fusese alungat în 1979) de însuși Patriarhul Teoctist, alături de alți ierarhi și foști elevi ajunși acum preoți. Conform dorinței sale, a fost înmormântat în România, în cimitirul Mănăstirii Petru Vodă din județul Neamț.

Opera pe care a lăsat-o părintele Calciu este una de mare profunzime, în ordinea cronologică a editării sale, cuprinzând: „Șapte cuvinte către tineri” (1996), „Christ is calling you. A course in catacomb pastorship” (1997), „Rugăciune și lumină mistică. Eseuri și meditații religioase” (1998), „Război întru cuvânt. Cuvintele către tineri și alte mărturii” (2001), „Homo americanus. O radiografie ortodoxă” (2002), „Testamentul părintelui Calciu. Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic și șapte evocări” (2007), „Suferința ca binecuvântare” (2007), „Mărturisitorul prigonit. Predici, eseuri și meditații religioase” (2007), „Viața părintelui Gheorghe Calciu, după mărturiile sale și ale altora” (2007), „Fiți jerfelnici! De la cuvintele către tineri la mărturiile testamentare” (2012), „Cuvintele către tineri” (2015).

Într-o perioadă potrivnică adevărului și credinței în Hristos, în care toți tremurau de frică, părintele Gheorghe Calciu a întruchipat imaginea preotului ideal. A suferit mult și până la capăt. În acest fel, a dat curaj și a sădit nădejde în sufletele tuturor: „Această înclinare, aș zice aproape mistică, am avut-o încă din copilărie. Am fost educat într-o familie foarte religioasă, am stat în tinda și în interiorul bisericii, am fost tot timpul în preajma unui preot. Adică am avut o înclinație religioasă de la început și sigur că m-am integrat cu multă bucurie în acest curent spiritual religios și în mistica creștină din închisoare. Când am venit noi, cei mai tineri, la Pitești, ne-am întâlnit acolo cu cei mai în vârstă care avuseseră deja o experiență religioasă extraordinară. Printre ei erau oameni ca Valeriu Gafencu, căruia nu degeaba, credeți-mă, i s-a spus «Sfântul închisorilor»”.

Dorin Nădrău
Tribuna.US