Ileana Doina Budimir, deţinut politic de la naştere, este expresia demnităţii româneşti

La 10 februarie 1954 se năştea, în spitalul închisorii Văcăreşti, Ileana Doina Opriş, fiica Ilenei Samoilă-Opriş – condamnată pentru vina de a-şi fi spijinit fratele, Ion Samoilă, unul dintre temerarii paraşutați de aviaţia militară SUA cu misiuni de luptă anticomunistă în România ocupată de sovietici, în perspectiva unui conflict care se preconiza între URSS și blocul NATO.

Elena Opriş (născută Samoilă, la 16.07.1926) fusese arestată împreună cu soţul său, Traian Opriş, în septembrie 1953, sub acuzaţia de „omisiune de denunţ”. Fişa de încarcerare a Ilenei Samoilă precizează: „a avut cunoştinţă de fratele ei care a venit din Franţa şi nu l-a denunţat, el făcând parte din serviciul de spionaj american”. Elena Samoilă-Opriş a fost eliberată la 25 mai 1957. Ileana Doina Opriş s-a născut în detenţie, petrecând doar primele 16 luni alături de mama sa, în condiţiile terifiante ale puşcăriilor politice comuniste. Tatăl ei, Traian Opriș, nici măcar nu știuse de venirea cumnatului său în țară, necunoscându-l niciodată, și cu toate acestea a fost condamnat, primind și el o pedeapsă mare. De asemenea, toate familiile și rudele apropiate ale celor parașutați au fost arestate și condamnate, indiferent că știuseră sau nu de venirea parașutiștilor.

Fenomenul copiilor noscuți în detenție – căci au fost foarte multe femei deținut politic care au născut în închisoare în acei ani – este încă foarte puțin cunoscut în România și peste hotare, constituind o temă de cercetare pentru istoricii cercetători ai terorii comuniste.

În anul 2018, cu ajutorul distinsei jurnaliste Cristina Stancu, am reușit să aducem în ediția de week-end a ziarului Adevărul povestea incredibilă a acestui copil, a mamei sale și unchiului său, parașutat de americani în România ocupată de sovietici.

Redăm mai jos articolul integral din Adevărul:

„Filolog de profesie, acum pensionară şi bunică, Ileana Budimir are o poveste de viaţă teribilă, începută în urmă cu 64 de ani, în închisoarea Văcăreşti. Era locul unde Elena Samoilă-Opriş, mama sa, ispăşea o condamnare pentru vina de a nu-şi fi denunţat fratele paraşutat de aviaţia militară SUA cu misiuni de luptă anticomunistă în România ocupată de sovietici.

În septembrie 1953, la vârsta de 26 de ani, Elena Opriş (născută Samoilă), căreia toţi cunoscuţii îi ziceau Ileana, gravidă în patru luni şi jumătate, a fost arestată împreună cu soţul său, Traian Opriş – care nici măcar nu-şi cunoscuse cumnatul – sub acuzaţia de „omisiune de denunţ”.

Potrivit fişei de încarcerare, Ileana Samoilă „a avut cunoştinţă de fratele ei care a venit din Franţa şi nu l-a denunţat, el făcând parte din serviciul de spionaj american“. Fiica ei, micuţa Ileana, venea pe lume într-una dinte cele mai crunte ierni, în temniţa închisorii Văcăreşti, acolo unde copila avea să rămână până la vârsta de un an şi patru luni, cât timp a fost alăptată, de două ori pe zi. În toată această perioadă Ileana nu şi-a văzut nici măcar o dată fiica desfăşată, ca să vadă dacă e întreagă. Un fel de tortură psihică, prelungită alţi doi ani cât femeia a mai rămas închisă după ce copila a părăsit închisoarea perioadă în care nu a mai avut nicio veste despre ea. Mama şi fiica s-au regăsit mai apoi, într-o întâlnire tulburătoare şi o existenţă comună plină de neajunsuri şi prigoniri, despre care Ileana Budimir vorbeşte, astăzi, la trei ani de la trecerea în nefiinţă a mamei sale, într-un interviu acordat „Weekend Adevărul“.

„Weekend Adevărul”: Aţi venit pe lume în condiţii deloc uşoare, chiar potrivnice unui nou născut şi unei tinere gravide, în temnţia unei închisori comuniste. Ce ştiţi despre acele momente?

Ileana Budimir: Da, m-am născut în închisoare… Era în februarie 1954, o iarnă cumplită. Mama fusese adusă de la Jilava, la Văcăreşti. O izolaseră undeva, într-o celulă, singură. Nu ştiu exact de ce. Cu câteva zile înainte ca mama să nască, aripa în care era închisă a luat foc. Deţinutele de drept comun, care aveau un cu totul alt regim în închisoare, puteau umbla libere pe coridoare, nu aveau restricţii mari, aşa cum avea un deţinut politic, au făcut un foc să se încălzească, undeva într-un subsol, şi de aici a izbucnit incendiul. Închisoarea a luat foc. Au fost nişte momente îngrozitoare. Le-au deschis, totuşi, uşi, geamuri şi fiecare s-a descurcat cum a putut. Mama mi-a povestit o scenă teribilă, în care una dintre deţinute, în încercarea de a se salva, şi-a băgat capul printre gratii şi n-a mai putut să-l scoată. Mama, care era în luna a noua de sarcină, cu nici o săptămână înainte să nască, a sărit de la o înălţime de şase – şapte metri, într-un morman de zăpadă şi a rămas acolo câteva ore, săraca, până când personalul închisorii, care s-a ocupat mai întâi de stingerea focului şi salvarea celor în pericol să se asfixieze, şi-a adus aminte s-o ia de acolo.

O încercare grea chiar şi pentru un om vânjos. În fotografii, mama dumneavoastră pare o femeie fragilă, cum a rezistat impactului?

Mama a fost extrem de rezistentă. Avea 26 de ani când a fost arestată şi a stat în spatele gratiilor până la aproape 30 de ani. A făcut toată închisoarea cu aceleaşi haine… În septembrie 1953, când au arestat-o, era în patru luni şi jumătate. Când a venit Miliţia s-o cheme să dea o declaraţie, era într-o rochie de vară şi nişte sandale, pentru că era o zi foarte caldă. A ieşit pe uşă şi a reuşit să-şi ia din cuiul de pe hol şi balozaidul. Ştia cam ce urma să păţească şi s-a gândit că s-ar putea să nu se mai întoarcă prea repede acasă. Toată închisoarea a făcut-o în rochia aia şi balozaidul acela din care a rupt, în anii ăia, mai multe bucăţi, ca să se gospodărească şi ea cum s-a putut. Nu i-au dat nimic să pună pe ea, nici măcar iarna. Dar, cum spuneam, era o femeie foarte rezistentă, mi-o amintesc când, mai târziu, se spăla cu apă rece şi o făcea chiar cu drag.

Greul nici nu venise, pentru că a urmat naşterea. A fost la fel de curajoasă şi atunci?

După ce s-a terminat povestea cu incendiul, au închis-o iar singură într-o celulă. Aşa au prins-o durerile facerii. S-a chinuit 72 de ore ca să mă nască. N-a venit nimeni s-o ajute. Se uitau doar din când în când pe vizetă. În intervalele în care contracţiile o mai lăsau, lua vătraiul şi curăţa gheaţa de pe pereţi. Cu asta îşi mai omora timpul. Când chiar a simţit că naşte, a început să urle, să bată cu pumnii în uşă. Medicul închisorii nu a reuşit să vină atunci la Văcăreşti, din cauza nămeţilor… Era chiar foarte dificil de ajuns, căci se circula prin tuneluri de zăpadă. Mamei i-au trimis o ţigancă de la drept comun care era moaşă, singura care a ajutat-o. După ce m-a născut a venit şi o gardiancă. În discuţiile noastre de mai târziu, mama nu prea îi pomenea decât pe cei care au fost buni, omenoşi cu ea. Despre cei care s-au purtat mizerabil, nu amintea, mă refer la gardieni. Despre gardianca aceasta, o olteancă, mi-a povestit că m-a luat în braţe şi i-a zis: «Unde e, fă, răsăritul să-nchin fata?». Apoi, m-au luat imediat de lângă ea, aşa încât mama n-a apucat nici să mă vadă.

Cât timp aţi stat în închisoare împreună cu mama?

Un an şi patru luni. Dar nu împreună cu ea. Era acolo un fel de creşă, unde erau ţinuţi copiii născuţi în închisoare. Mă aduceau la alăptat, o dată, de două ori pe zi, nu ştiu, dar nu-i permiteau să mă înfeşe sau desfeşe. Nu ştia nici măcar dacă am toate degetele, dacă sunt normală. Era un mod de a chinui un om, pentru că erau nişte nemernici sadici. O lăsau să se gândească la copilul ei, fără să-l aibă aproape. La un moment dat, a făcut o mastită, o infecţie şi a urmat o perioadă în care m-a alăptat o ţigancă de la drept comun, care la rândul ei avea copil.

Ce s-a întâmplat după ce v-au luat autorităţile din închisoare?

După un an şi patru luni, au făcut ceea ce făceau cu toate deţinutele care năşteau în detenţie, pe care încercau să le convingă să trimită copiii la un orfelinat. E adevărat că, din partea mamei, toate rudele erau arestate şi prea multe soluţii nu existau, dar din partea tatălui meu, care era şi el arestat, mai aveam nişte rude, în libertate, la Oradea. Mama s-a ţinut tare şi n-a acceptat sub nicio formă varianta orfelinatului. Le-a dat adresa unuia din fraţii tatălui, care avea şi el doi băieţi mai măricei. Unchiul a venit şi m-a luat…

Când aţi reîntâlnit-o pe mama dumneavoastră? Vă mai amintiţi acel moment?

Da, da, mi-l amintesc. Mama a ieşit din închisoare când eu aveam trei ani şi jumătate. Sigur că a fost ceva emoţionant. Oricum, mie rudele din partea tatălui nu-mi ascunseseră niciodată, chiar dacă eram foarte mică, că părinţii mei sunt în închisoare. Am ştiut de la început totul. Cred că speram că o să vină după mine… Mama, săraca, care la ieşirea din închisoare cântărea vreo 45 de kg, a cumpărat o păpuşă din Gara de Nord şi a început să-i întrebe pe cei care aveau după ei copii câţi ani au micuţii aceia, ca să-şi dea seama cam cât aş putea să fiu eu de mare, la trei ani şi ceva, deşi, de fapt, ea nici nu era sigură dacă eu mai trăiesc, pentru că în tot acest timp, de doi ani, cât a mai rămas închisă după plecarea mea, nu a primit nicio informaţie despre mine. Acolo, în închisoare, ea nu avea dreptul nici la scrisori, nici la vorbitor, la nimic… A ajuns la Oradea, la poarta unchiului meu şi primul om pe care l-a văzut am fost chiar eu. A stat mama şi s-a gândit că aş putea fi fata ei, deşi lua în calcul şi posibilitatea ca soţia unchiului meu, cumnata sa, să fi avut şi ea o fetiţă. Eu, când am văzut-o, am întrebat-o: «Tu cine eşti?». Şi ea mi-a răspuns: «Sunt mămica ta». S-a aşezat săraca în genunchi în faţa mea, iar eu am luat-o de gât şi am pupat-o. I-am spus: «Să nu mai pleci, că eşti tare, tare frumoasă!».

Celelalte rude au ieşit si ele din închisoare odată cu mama dumneavoastră?

Bunica a ieşit mai târziu faţă de mama, care a reuşit să iasă mai repede tot făcând memorii peste memorii. Apoi, a scris memorii şi pentru bunica. A ieşit şi ea prin 1960, după 6-7 ani de închisoare. La început, am locuit împtrună, la Oradea, apoi, din 1962, a ieşit şi tata din închioare. Nu s-au mai înţeles. Mama a divorţat, apoi ne-am mutat de la Oradea, la Galaţi. Asta pentru că o foarte bună prietenă a mamei, din închisoare, gălăţeancă stabilită la Oradea, i-a spus că are o soră la Galaţi, dar aici a avut parte, săraca, numai de necazuri. A fost dată afară de la serviciu, luată de mânecă de şefii de cadre şi trimisă în stradă, în timp ce i se striga: «N-avem nevoie de bandiţi şi de oameni ca dumneata, afară!». Ea lucrase, înainte de a fi trimisă în închisoare ca dactilografă, dar a ajuns să muncească undeva la sortat de fasole, într-o hală, pe ger. Era însă deosebit de optimistă. O femeie pozitivă, care nu dispera. Era foarte echilibrată psihic, în ciuda necazurior şi problemelor. Un om extraordinar de tare, de puternic.

Pe dumneavoastră, personal, v-au marcat neajunsurile prin care aţi trecut?

Vai de capul meu, cât frig, câtă foame am îndurat…

Aţi avut de suferit şi din cauza faptului că părinţii dumneavoastră au fost deţinuţi politici?

La şcoală, eram marginalizată de anumiţi profesori. Stăteam acolo, în ultima bancă, dar pe mine asta nu m-a deranjat foarte tare, fiincă aveam educaţia mamei şi nu mă sinchiseam de atâta lucru. Nu mă sinchiseam nici că n-aveam cu ce să mă îmbrac. Hainele se spălau azi, iar mâine le puneai pe tine. Nu mă sinchiseam că eram prost încălţată, ieftin, în comparaţie cu ceilalţi copii din şcoală, bine îmbrăcaţi, care aveau de toate acasă. Eram însă călcată şi îngrijită, n-ai fi zis, la prima vedere, că trăiesc, aşa, într-o sărăcie lucie. Acasă n-avea nimic, nici mobilă măcar! La un moment-dat, prin clasa a treia, s-au nimerit pe la mine două fetiţe care au rămas aşa de uimite că n-avem de niciunele, că a doua zi, la şcoală, le-au povestit asta şi altor colege, care m-au chemat să mă judece. Unele, chiar nu credeau că noi avem casa goală, că dormim pe jos, dar asta era! M-au întrebat: «Cum adică n-ai niciun fel de mobilă, n-ai nimic în casă? E adevărat?». «Da, e adevărat!», am zis eu. «Păi cum?», au continuat ele. «Cum? Au ars toate!». Asta le-am răspuns, pentru că asta mi-a venit atunci în minte, şi le-am întors spatele. Mai târziu, când îmi doream să dau la Drept, dar nu mi s-a permis, am avut aceeaşi senzaţie.

Cum v-aţi mai revenit din sărăcia aceea cruntă?

La un moment dat, mama s-a dus să se angajeze pe un post de dactilografă. A venit şefa de cadre, a dat-o afară. Săraca mama, n-avea niciun ban în buzunar. A ieşit pe uşă şi a stat, aşa, uitându-se în gol. În urma ei, o doamnă care, mai târziu, i-a devenit colegă, a văzut-o atât de tulburată şi i s-a adresat: «Spuneţi-mi, aveţi bani?». Şi i-a întins o sumă. Mama i-a zis: «Nu, dacă îmi daţi, daţi-mi doar trei lei şi vi-i aduc înapoi». Mama era fumătoare. S-a dus, săraca, s-a aşezat pe o bancă, pe bulevard, în Galaţi, şi a fumat un pachet de ţigări gândindu-se ce să facă, mai ales că nici bunica n-avea pensie. A luat în calcul inclusiv să se arunce în Dunăre, cu mine şi cu maică-sa. Au bântuit-o, într-adevăr, câteva gânduri negre, după care s-a scuturat şi şi-a zis: «Ia stai, domnule! Unde se duce omul când are probleme? La Comitetul de Partid». A intrat acolo şi l-a găsit pe secretarul de partid, care întâmplător, a şi primit-o. Mama i-a povestistit despre ea şi i-a explicat: «Acum sunt pusă în situaţia să mă omor cu mama şi copilul, că nu mă angajează nimeni». Ăla, a pus mâna pe telefon şi a sunat la directorul întreprinderii care o respinsese: «Tovarăşe, cumva întreprinderea asta ai moştenit-o de la părinţii dumitale?! Uitaţi, am o tovarăşă aici… Cine e şefa de cadre care şi-a permis s-o dea afară?». S-a întors mama la întrepridere şi au angajat-o. Se vorbea însă pe la colţuri că are pile la partid… Ne-a fost un pic mai bine după aceea. Mama a trăit până la 89 de ani. A murit acum trei ani. Avea o minte perfectă când s-a stins. Avea voce bună, cânta, recita poezii, pentru că ştia foarte multe. A fost un om tenace, lângă care nu puteai să intri în depresie, pentru că, în primul rând ţi-ar fi fost ruşine, căci te aflai lângă cineva care chiar a avut probleme şi nu-ţi permiteai să te mai vaiţi.

M-au întrebat: «Cum adică n-ai niciun fel de mobilă, n-ai nimic în casă? E adevărat?». «Da, e adevărat!», am zis eu. «Păi cum?», au continuat ele. «Cum? Au ars toate!». Asta le-am răspuns, pentru că asta mi-a venit atunci în minte, şi le-am întors spatele.

„Rudele mele au făcut, însumat, 70 de ani de puşcărie”.

Mama dumneavoastră v-a vorbit despre fratele ei, Ion Samoilă, omul de numele căruia se leagă arestarea şi condamnarea familiei?

Da. Ştiu că fratele ei fugise în Austria. Acolo era cu cineva, cu o doamnă, nu ştiu sigur dacă erau căsătoriţi, dar au avut o fetiţă pe care au numit-o tot Ileana, ca pe mine, verişoara mea, despre care noi nu ştim absolut nimic. Avea serviciu, lucra. Nu ştiu cum l-au racolat sau determinat, că unchiul a ajuns la o şcoală de spionaj. La început, în Germania, după care, în Franţa. Din câte mi-a povestit mama, i s-a dat o alternativă care nu era de acceptat, să meargă undeva în America de Sud. A doua variantă era să fie paraşutat pe teritoriul României, au fost mai multe grupuri de paraşutişti în perioada aceea care au aterizat aici. El făcea parte din „Grupul Jacques“, în tandem cu Golea, un medic de meserie, tot român, probabil şi el fugit din ţară, ca unchiul. Foarte interesant e că printre şefii acelei şcolii de spionaj se afla domnul Neagu Djuvara, pe care l-am găsit menţonat în documente, cu care eu am încercat să vorbesc înainte de a împlini dumnealui suta de ani. Îşi aducea foarte bine aminte cine a fost Ion Samoilă. I-am spus că sunt nepoata lui, că m-am născut în închisoare şi a zis că trebuie să ne vedem, că avem foarte multe de povestit. Pe mine mă interesa, de fapt, ce au urmărit prin paraşutarea unchiului meu şi a celorlalţi trimişi în România şi dacă au vrut să-i ducă, de fapt, la moarte. Voiam să ştiu dacă la vremea aceaa, în 1952, chiar mai credeau că pot scăpa ţara de ruşi…Prea târziu din punctul meu de vedere! M-a amânat de câteva ori şi, în cele din urmă, nu ne-am mai întâlnit. Mi-a spus: «De fapt, ce am avea de vorbit ? Că n-aş vrea să declar altceva decât acum 20 de ani». Mi-au rămas cuvintele acestea pe creier.

Ce a însemnat misiunea fratelui mamei dumneavoastră pe tertoriul României?

Nici măcar n-a fost o misiune dusă până la capăt, pentru că au fost, cel mai probabil, sabotaţi de la plecare, căci în centrul respectiv de spionaj, era şi un rus, despre care s-a aflat mai târziu că i-ar fi trădat. Unchiul meu a fost paraşutat undeva în zona Făgăraşului, într-o zonă foarte apropiată de satul în care s-a născut, foarte aproape de Agnita, la vreo 50 de km de Sibiu, într-o pădure. A fost preluat de un sas, om căsătorit, care avea copii şi o gospodărie foarte frumoasă. Ştia că vor veni. Îi aştepta. Era un om de legătură. Au stat o vreme într-un beci amenajat special pentru ei de acest sas. De precizat că atunci când a aterizat, au constatat că aparatura de transmisie era defectă. Au încercat să găsească piese ca s-o repare, dar nu au reuşit. Colegul unchiului meu a venit la Bucureşti ca să găsească o soluţie. Între timp gazda unchiului, care probabil încerca să scape de ei, conştientizând pericolul la care se expunea, s-a întâlnit cu o fostă iubită a unchiului, o fată din Braşov, Mioara. A adus-o acolo sperând că a o să-l ia la ea. Sasul acesta era, într-adevăr, în mare pericol. Mai târziu, chiar avea să fie condamnat la moarte. Am plâns în hohote de mila lui când am citit dosarul. Cel puţin, în cazul unchiului, ştiam că şi-a asumat un risc, dar acest biet om a murit doar pentru faptul că i-a găzduit. Soţia a făcut şi ea puşcărie. Unchiul, care aştepta să se întoarcă colegul lui de la Bucureşti ca să repare aparatura nu a mai scăpat de această Mioara, care a început să-l ducă prin Braşov. Doar că ea era urmărită, ca şi fratele ei, pentru că erau legionari, mişcare cu care şi unchiul simpatizase înainte să plece din ţară. Şi, urmărind-o pe ea, l-au prins şi pe unchiul meu.

„Unchiul a fost condamnat la moarte şi executat”

Atunci au început problemele pentru părinţii dumneavoastră?

Totul a fost un fiasco. Unchiul a fost arestat în 1952, la un an după ce aterizase. Atunci au început necazurile pentru mama şi pentru toată familia ei. Toţi la un loc, veri, verişoare, cumnate, bunica şi toate neamurile au făcut împreună, însumat, peste 70 de ani de închisoare, deşi unele rude habar n-aveau de unchiul. Tata, de exemplu, nu-l văzuse în viaţa lui pe Ion Samoilă şi a făcut aproape 10 ani de puşcărie, doar pentru că era însurat cu mama. E, poate, cel mai clar exemplu. Unchiul a fost condamnat la moarte şi executat pe 30 octombrie 1953, împuşcat ca un câine… Asta aş fi vrut eu să aflu şi n-am aflat: dacă ei au fost trimişi la moarte sigură”.

Fundatia “Ion Gavrila Ogoranu”