Insulina, invenție românească

Descoperirea insulinei este considerată una dintre cele mai mari reușite medicale din toate timpurile. Este de notorietate că insulina continuă să salveze milioane de vieți în întreaga lume, persoane afectate de necruțătorul diabet.

Înainte de descoperirea insulinei, diabetul era o afecţiune fatală. Diabetul zaharat ca tulburare medicală a fost recunoscut acum sute de ani. Este o boală periculoasă și tratamentul este imperativ pentru a preveni complicațiile pe termen lung. Cu cât un pacient poate accesa mai devreme tratamentul, cu atât mai bine. Singurele tratamente disponibile la acea vreme erau postul şi dietele cu restricţii calorice (adesea numite „diete de înfometare”), dar nimic nu era cu adevărat eficient pentru a menţine niveluri adecvate de glucoză în sânge şi pentru a menţine în viaţă mai mult de câteva luni persoanele cu o formă severă de diabet, cunoscută astăzi sub numele de „diabet de tip 1”. La începutul secolului al XX-lea, un diagnostic de diabet de tip 1 era o sentință la moarte pentru mulți. Acest diagnostic a afectat în mod disproporționat copiii și adulții tineri. Dietele bazate pe înfometare au fost folosite pentru a întârzia simptomele diabetului care puneau viața în pericol, dar moartea pacientului era aproape inevitabilă.

Insulina este hormonul secretat de celulele beta Langerhans din pancreas, și îi permite organismului să utilizeze glucoza și să o transforme în energie.

După masă, tractul digestiv descompune carbohidrații și îi transformă în glucoză. Glucoza este apoi absorbită în fluxul sangvin prin intermediul mucoasei intestinului subțire. Apoi insulina determină celulele din organism să absoarbă zahărul și să-l transforme în energie. Insulina este cea care menține echilibrul glicemiei. Când nivelul glucozei din fluxul sangvin este prea mare, insulina semnalizează acest lucru organismului pentru a stoca excesul în ficat. Glucoza stocată nu va fi eliberată până când nivelul glicemiei scade, cum ar fi între mese sau când organismul are nevoie de un plus de energie.

Omul de știință român, medic, fiziolog, profesor, Nicolae Constantin Paulescu (1869-1931), este cel care a descoperit insulina, pe care a numit-o inițial pancreină. S-a născut în București, în 1869, fiu al negustorului Costache Paulescu și al Mariei Paulescu. A fost elev al Gimnaziului „Mihai Bravul”, actualmente Liceul „Mihai Viteazul”, pe care l-a absolvit în 1888. A dezvoltat un interes aparte pentru fizică și chimie. A studiat Medicina la Paris din 1888, nouă ani mai târziu, în 1897, reușind să obțină titlul de Doctor în Medicină (cu teza „Cercetări asupra structurii splinei”) și începând apoi să profeseze la „Notre Dame du Perpétuel-Secours”. Trei ani mai târziu revine în România, unde înființează Catedra de Fiziologie a Facultății de Medicină, pe care o conduce pentru tot restul vieții.

În descoperirea insulinei s-au implicat mai mulţi oameni de ştiinţă, dar rezultatele finale au fost atribuite muncii de cercetare depuse din 1920 până în 1922 în Canada de echipa formată din medicii Frederick Grant Banting (Canada), John James Rickard MacLeod (Regatul Unit), Charles Herbert Best (SUA) şi James Bertram Collip (Canada). Dintre aceştia, Banting şi Macleod au primit în 1923 Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină pentru descoperirea insulinei. Alegerea celor doi a fost subiectul a numeroase controverse încă din momentul anunţării premiului, după cum se precizează chiar pe site-ul oficial al Premiilor Nobel, nobelprize.org.

În timp ce studiile de peste ocean erau în desfăşurare, profesorul român Paulescu descoperise deja pancreina (numită ulterior insulină), în 1916, şi testase pe câini respectivul extras pancreatic. A continuat cercetările şi a prezentat la Archives Internationales de Physiologie din Liege, Belgia, la 22 iunie 1921, o lucrare amplă pe această temă – Recherche sur le role du pancreas dans l’assimilation nutritive (Cercetări asupra rolului pancreasului în asimilarea nutritivă).

În 1922, Nicolae Paulescu a obținut de la Ministerul Industriei și Comerțului din România brevetul de invenție nr. 6255, intitulat „Pancreina și procedeul său de fabricare”. Abia peste 50 de ani a fost recunoscută prioritatea lui Paulescu în descoperirea insulinei față de medicii canadieni Frederick Grant Banting și John James Rickard Macleod, care au anunțat descoperirea insulinei în decembrie 1921 (și pentru care au luat Premiul Nobel pentru medicină pe 1923).

Marele eveniment a avut loc pe 23 iulie 1921, când în cadrul sesiunii Societății de Biologie, Nicolae Paulescu a expus în patru comunicări rezultatele muncii sale de cercetare. El a găsit în interiorul pancreasului un produs activ antidiabetic, pe care el l-a numit pancreină, substanță ce este cunoscută ca fiind insulina. Descoperirea ce ar fi trebuit să aducă faimă cercetătorului român a fost publicată în august 1921 în publicația de specialitate „Archives Internationales de Physiologie”, revistă care apărea simultan în Franță și Belgia.

În brevetul de invenție nr. 6255, act oficial de mare valoare, se preciza: „Dau acest nume substanței active descoperite de mine în extractul de pancreas. Această substanță are proprietatea remarcabilă ca, atunci când este injectată unui animal diabetic, să producă o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a hiperglicemiei…” și „Pentru ca pancreina să fie întrebuințată cu folos în tratamentul diabetului la om, ea trebuie să fie preparată în mari cantități, ceea ce necesitează un mare capital. Revendic invențiunea produsului organic pancreanina care, injectată în sânge, produce o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a simptomelor diabetului”.

La acceptarea Premiului Nobel pentru descoperirea insulinei, Frederick Banting l-a menționat și pe Paulescu în discursul de mulțumire.
În opinia unor cercetători însă, lucrările lui Paulescu au fost citate în primul articol publicat și semnat de Banting și Best în februarie 1922, iar prin această menționare se dorea să prevină discutarea ulterioară a acestui episod, Banting având întotdeauna reacții impredictibile, unele violente, nu numai verbale, ci și fizice.

Se mai susține că Premiul Nobel din 1923 a fost cel mai criticat Premiu Nobel din toate câte s-au acordat. Întrucât premiul acesta poate fi acordat și la trei cercetători, iar Paulescu ar fi trebuit să fie unul dintre ei.

Este indubitabil că Nicolae Paulescu a fost cel care a descoperit insulina (pancreina) și că, neluând în seamă faptul el și-a prezentat rezultatele cercetării într-o publicație științifică franceză (august 1921), cu șase luni înainte de apariția lucrării lui Banting și Best (februarie 1922), Fundația Nobel i-a făcut savantului român o mare nedreptate.

Această istorie a marcat profund viața lui Nicolae Paulescu. O recunoaștere publică, venită din cercurile științifice, a acestei injustiții, s-a lăsat mult așteptată.

În 1971, fiziologul scoţian Ian Murray a iniţiat o campanie pentru a redresa situaţia, astfel încât lui Paulescu i-au fost recunoscute meritele post-mortem de către vicepreședintele Fundației Nobel de la acea vreme în ceea ce privește descoperirea insulinei.

„Insuficientă recunoaştere i-a fost acordată lui Paulescu, distinsul savant român care, în perioada în care echipa din Toronto abia îşi începea cercetarea, reuşise deja să extragă hormonul antidiabetic al pancreasului şi să-i demonstreze eficienţa în reducerea hiperglicemiei la câini diabetici”, scria Ian Murray, profesor de fiziologie la Anderson College of Medicine din Glasgow, Scoţia, vicepreşedinte al Asociaţiei Britanice de Diabet şi membru fondator al Federaţiei Internaţionale de Diabet, într-un articol pentru un număr din 1971 al revistei Journal of the History of Medicine and Allied Sciences.

Sunt câteva zeci de autori din numeroase țări care s-au referit și au susținut prioritatea lui Paulescu în descoperirea insulinei, ca hormon antidiabetic. A contat mult faptul că introducerea în practică a acestei descoperiri a fost făcută la Toronto de cei patru membri ai grupului implicat în această poveste (MacLeod, Banting, Best și Collip). Dintre aceștia, Collip a obținut extractul pancreatic folosit în tratamentul primilor pacienți tratați în 1922-1923. Collip a fost cel mai rezonabil partener, spre deosebire de Best, care până la moartea lui, în 1978, a susținut că descoperirea insulinei a fost făcută de Banting și Best!

Ținând seamă de meritele științifice incontestabile ale lui Nicolae Paulescu, Academia Română, cel mai înalt for științific și cultural din România, l-a ales membru post-mortem (13 noiembrie 1990).

Merită remarcat faptul că Nicolae Paulescu Paulescu a renunțat la numirea ca profesor la o catedră de medicină internă de la clinicile din Paris. Această propunere i s-a făcut chiar de titularul acesteia, profesorul Lacereaux, unul dintre cei mai mari medici ai secolului trecut.

Totodată profesorul Lacereaux a stăruit acest profesor ca elevul său, Paulescu, să-i fie atât continuator la catedră, cât și ginere. Totuși, profesorul Paulescu a preferat să se întoarcă în țară după primul război mondial, în România Mare și unită, animat de dorința organizării Facultății de Medicină din București. Aici a înfruntat toate lipsurile și greutăților inerente oricărui început. A reușit să înființeze un laborator modern utilat la catedra de fiziologie, al cărei profesor devenise. A avut de luptat până la sfârșitul vieții și cu mentalitatea unor răuvoitori interesați numai de propriile afaceri.

Pacienții doctorului Paulescu au fost predominant „săracii”, cărora le-a dăruit și toată agoniseala vieții sale.

La catedra de Fiziologie profesorul Paulescu a predat cursuri despre noțiunea de Dumnezeu și suflet în Fiziologie. Fiecare din cele 12 articole din „Simbolul credinței” (Crezul) a constituit o lecție bine documentată ștințific pentru dovedirea existenței sufletului și a lui Dumnezeu în fiziologie. În 1944, asistentul său, D.V. Trifu, a editat acest tratat de Fiziologie.

Cu multă durere și revoltă în suflet doctorul Nicolae Paulescu a înaintat un protest Comisiei de decernare a premiului Nobel pentru descoperirea insulinei, premiu ce a fost atribuit pe nedrept celor doi cercetători canadieni! Spicuim din acest protest următoarele:

„Eu am crezut că pe altarul științei va prima adevărul… Astfel unii mi-au furat, în timp ce alții caută să-mi înăbușe protestele. Și aceasta se petrece în sânul familiei oamenilor de știință!… Altădată credeam și propovăduiam că un savant poate lucra în toată securitatea, fiindcă eram convins că data aplicațiilor sale îl pun la adăpost de orice nedreptate… Din nenorocire… m-am înșelat.

Nu sunt stăpânit de orgoliu… dar nici nu pot să suport alt viciu, care este FURTUL proprietății științifice a altuia… Ar fi dezastruos dacă asemenea procedee s-ar introduce în știință – care trebuie să rămână curată și nepătată, ca adevărul pe care îl reprezintă”.

Dorin Nădrău
Tribuna.US