. Una dintre cele mai ilustre personalități stiințifice ale României începutului de secol XX, Ioan Cantacuzino (1863-1934), academician, medic, mic
.
Una dintre cele mai ilustre personalități stiințifice ale României începutului de secol XX, Ioan Cantacuzino (1863-1934), academician, medic, microbiolog, profesor universitar, fondator al școlii de imunologie și patologie experimentală, a intrat în istorie ca inventatorul vaccinului antiholeric.
Născut în 25 noiembrie 1863 la București, a aparținut unei vechi familii domnești. A fost unul dintre descendenții împăratului bizantin Ioan al IV-lea Cantacuzino, știut fiind că în secolele care au urmat, Cantacuzinii au dat nenumărați domnitori și mari dregători în Țările Române, iar o parte dintre membrii familiei au avut ranguri nobiliare și în alte state din Europa de Est. Tatăl, Ion Cantacuzino, era jurist și fost ministru sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Doamna Maria (născută Mavros), mama savantului, era fiica generalului Mavros, secretarul și ajutorul lui Kisseleff.
Ioan Cantacuzino (cunoscut și ca Ion Cantacuzino) a făcut primii ani de școala acasă, cu profesori particulari. Urmează apoi atât studiile liceale, cât și cele superioare la Paris. Facultatea de Medicină nu a fost prima sa opțiune. A studiat mai intâi literele, filosofia si stiințele naturale. Destinul i-a îndreptat însă pașii spre Facultatea de Medicină, unde s-a înscris în 1887. În al doilea an de studii medicale și-a dat externatul și a fost numit mai întâi extern al unui spital. Prietenii săi din acea perioadă povesteau că, chiar dacă de foarte multe ori se culca târziu din pricina studiilor și își începea activitatea dimineața devreme, la orele 5:00 sau 6:00, făcea totul cu mare pasiune. Pentru fizicul lui robust îi erau suficiente numai câteva ore de somn. În anul 1895, obține titlul de Doctor în medicină cu teza „Cercetări asupra modului de distrugere a vibrionului holeric în organism”. După terminarea studiilor, lucrează la Institutul Pasteur din Paris între anii 1896-1901, ca asistent al lui Ilia Mecinikov (1845-1916), savant rus care a primit în 1908 Nobelul pentru medicină, descendent al cărturarurului Nicolae Milescu (Spătaru). Cantacuzino a fost impresionat de opera marelui biolog rus, iar studiul imunității a rămas principalul său domeniu de cercetare pentru întreaga viață.
În toamna anului 1901, Cantacuzino a revenit în țară ca profesor titular la catedra de Medicină Experimentală de la Facultatea de Medicină din București. În același an, a înființat laboratorul de medicină experimentală la parterul și subsolul Institutului „Victor Babeș”, care tocmai fusese construit. Aici, avea să se constituie ceea ce s-a numit „Școala lui Cantacuzino”. În calitate de director general al Serviciului Sanitar din Romania (1908 – 1910), Cantacuzino a înființat primele laboratoare regionale de bacteriologie si igienă în principalele orașe din țară. În 1910, a elaborat legea sanitară care-i poartă numele. Își propunea atunci să reorganizeze serviciul sanitar din Romania și să introducă igiena în industrie, pentru lucrătorii din fabrici si uzine.
În ce privește activitatea științifică, Ion Cantacuzino a desfășurat o prodigioasă muncă de cercetare referitoare la vibrionul holeric și vaccinarea antiholerică, imunizarea activă împotriva dizenteriei și febrei tifoide, etiologia și patologia scarlatinei. Începând cu anul 1896, publică lucrări de specialitate despre sistemele și funcțiile fagocitare în regnul animal și despre rolul fenomenelor electrofiziologice în mecanismele imunitare. În anul 1913, trupele române s-au contaminat cu holeră, iar răspunderea pentru stăvilirea epidemiei i-a revenit profesorului Cantacuzino. În acest caz, acesta a trimis o echipă de medici în Bulgaria, în zona afectată, de unde au fost aduse tulpini de vibrioni holerici. Cu ajutorul acestora, Ion Cantacuzino a dat naştere remediului împotriva holerei. Aplicarea acestei vaccinări antiholerice s-a bucurat de un real succes, trupele române fiind salvate de o epidemie care putea oricând să se extindă. În campania din 1913 a condus prima vaccinare antiholerică masivă în focarele infecţioase, cunoscută în ştiinţă ca „Marea experienţă românească”, care a salvat multe mii de vieţi, şi a iniţiat măsurile de combatere a epidemiei de holeră. Pentru vastele campanii antiepidemice organizate în timpul razboaielor balcanice din 1911-1913 și în Primul Război Mondial, I. Cantacuzino a devenit faimos si peste hotare. În 1914, a plecat in misiune in Serbia, pentru studiul tifosului exantematic. Prin metodele perfecționate de Cantacuzino au fost combătute epidemiile de febră tifoidă, tifos exantematic și de holeră.
Metoda de vaccinare antiholerica pusă la punct de Cantacuzino, numită chiar „Metoda Cantacuzino”, se întrebuințează și astăzi în țările în care mai există holeră. Datorită lui Cantacuzino, România a fost a doua țară, după Franța, care a introdus, în 1926, vaccinul BCG, având germeni cu virulență atenuată, pentru vaccinarea profilactică a nou-născuților împotriva tuberculozei. Vocația de bun organizator a lui Cantacuzino s-a demonstrat încă o dată în 1921, atunci când a înființat „Institutul de Seruri si Vaccinuri”, care i-a purtat de la început numele, instituție destinată producției de seruri si vaccinuri, cercetării, activității de sănătate publică și formării de cadre medicale.
Cu toate că este cunoscut în special pentru descoperirea vaccinului antiholeric, activitatea sa profesională a fost mult mai vastă. În primul rând, inventatorul român trebuie apreciat pentru activitatea sa didactică, calitatea de profesor aducându-i o mare recunoştinţă din partea studenţilor săi, fiind considerat unul dintre cei mai mari dascăli pe care i-a avut universitatea românească. Tot meritul lui Cantacuzino este şi schimbarea legii sanitare din 1910, care îi poartă numele şi care prevede ca medicii să fie selecţionaţi prin concurs şi numiţi definitiv numai după un anumit stagiu în locul pe care îl ocupau. Tot prin această lege, retribuţia salariaţilor a fost mărită, au fost prevăzute pensiile şi a fost introdusă igiena în industrie. Era cunoscut ca un maniac al curăţeniei, făcând personal vizite la locuinţele bolnavilor mizeri în vederea îmbunătăţirii condiţiilor sanitare şi igienice.
Mai merită menționat și că la sfârșitul Primului Război Mondial Cantacuzino a semnat, ca prim-delegat, Tratatul de la Trianon din 1920. Chiar daca a rămas infirm în urma unui accident, profesorul a muncit până la sfârșitul vieții. Ion Cantacuzinio a murit la 14 ianuaire 1934, iar mormântul său se află în clădirea institului pe care l-a creat si condus.
Ion Cantacuzino s-a bucurat de strălucite titluri de-a lungul anilor. A fost membru titular al Academiei Române din anul 1925, membru în Comitetul de Igienă al Ligii Națiunilor, al Societăților de Biologie, de Patologie Exotică și Academiei de Științe din Paris. Numeroase universități i-au acordat titlul de „Doctor honoris causa”: Lyon (1922), Bruxelles (1924), Montpellier (1930), Atena (1932) și Bordeaux (1934).
În semn de prețuire, Banca Națională a României a pus în circulație, la 25 noiembrie 2013, în atenția colecționarilor, un set de două monede de argint, pentru sărbătorirea a 150 de ani de la nașterea savanților Ion Cantacuzino și Gheorghe Marinescu. Fiecare monedă are valoarea nominală de 10 lei. Monedele sunt rotunde, au cantul zimțat, au diametrul de 37 mm, iar greutatea de 31,103 g. Titlul aliajului este de 999‰. Întregul tiraj de câte 500 de exemplare al setului de monede a fost emis de calitate „proof”.
Dorin Nădrău
Tribuna.US
COMMENTS