Ioan Moraru, (co)laureat al Premiului Nobel

.

O poziție aparte în rândul românilor care s-au bucurat de conferirea Premiului Nobel o ocupă Ioan Moraru 1927-1989), reputat medic care a fost director al Institutului Medico-Legal „Mina Minovici“, director al Institutului „Victor Babeş“ din Bucureşti, și vicepreşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale şi ministru adjunct la Sănătate. Peste hotare, a fost reprezentantul României la Organizaţia Mondială a Sănătăţii ca membru şi vicepreşedinte al comitetului executiv. A fost savantul român care a creat laboratoarele de genetică, biologie celulară şi imunologie şi a modernizat medicina românească.

Ioan Moraru a fost și membru al organizaţiei „International Physicians for the prevention of Nuclear War“ („Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear”), organizație care studia repercusiunile unei deflagraţii nucleare în contextul Războiului Rece, căreia Comitetul Norvegian i-a acordat, în 1985, Premiul Nobel pentru Pace. La Oslo, premiul a fost decernat celor trei conducători ai organizației, Mihail Kuzin (URSS), Ioan Moraru (România) și Bernard Lown (SUA). În România, evenimentul a fost abia pomenit, iar numele celor trei laureați a fost ignorat cu desavârșire. Cei trei se cunoscuseră la Geneva, la Organizația Mondială a Sănătății (World Health Organization), unde Lown fusese președinte, iar Kuzin și Moraru vicepreședinți. Asta se petrecea prin anii ’60. După o colaborare excelentă și după ce li s-a terminat mandatul, cei trei au rămas prieteni.

Caius Dragomir, director, la acea vreme, al Institutului Naţional “Victor Babeş” (INVB) din Bucureşti, afirmă că Moraru a luat un premiu colectiv, în numele membrilor IPPNW şi nu un premiu în nume propriu: „Ioan Moraru făcea parte din consiliul director al organizaţiei internaţionale, care era compus din 22 de membri şi a primit o distincţie colectivă. Din câte ştiu de la el, pentru că eram prieteni apropiaţi, mi-a spus că nu a putut să plece la Oslo pentru decernarea Nobelului, deoarece Ceauşescu nu i-a dat voie” (Antena3.ro). Faptul că Nicolae Ceaușescu aspira la obținerea unui nou titlului de laureat al Premiului Nobel pentru Pace, a făcut ca regimul să nu fie de acord ca Ioan Moraru să iasă din țară pentru a participa la festivitatea de decernare. Prezența sa la festivitate este controvesată. După unele surse, profitând de faptul că avea un contract de cercetare în domeniul geneticii cancerului cu un institut suedez Moraru a invocat participarea la acea cercetare din care statul român încasa valută substanțială. Merită a fi amintit că, pentru plecarea la Oslo, a fost decisiv ajutat de serviciul pașapoarte din București. Avionul a decolat cu cinci ore întârziere din București, iar Ioan Moraru a ajuns la Oslo cu 25 de minute înaintea începerii decernării premiilor. Nu a avut timp să se schimbe și din acest motiv purta hainele de călătorie în locul ținutei oficiale (J.N. din 9 oct. 2023).

Biografia sa este una impresionantă și se cuvine evidențiată. Ioan Moraru s-a născut în Ardeal, la Dârlos, lângă Mediaș, la 5 septembrie 1927, anul în care a murit Victor Babeș. Este, probabil, una dintre coincidențele istoriei civilizației: Moraru, care peste ani va prelua conducerea Institutului “Victor Babeș”, s-a simțit toată viața discipolul marelui savant. A fost absolvent al Facultății de Medicină din Cluj, doctor în științe medicale (din 1957) și doctor docent (din 1968). A activat succesiv la catedrele de fiziopatologie, medicină legală și morfopatologie, parcurgând toate etapele ierarhice, de la preparator până la profesor șef de catedră. Anterior participării la decernarea Premiuluii Nobel, a fost secretar general (1964-1966) și apoi ministru adjunct la Ministerul Sănătăți (1966-1969). Moraru a avut și meritul că a descris pentru prima oară receptorul Fc pentru IgA pe timocitele umane din myastenia gravis.

Activitatea sa științifică se concretizează în tratate și monografii și peste 300 de lucrări publicate în reviste din țară și străinătate. Este autorul unei „Introduceri în genetica moleculară” (în colaborare cu Ștefan Antohi, 1964), iar sub redacția sa apar tratatele de „Medicină legală” (1967), „Anatomia patologică” (1980), „Dicționar de imunologie” (împreună cu E. Păunescu, 1981), „Imunopatologie” (1984) și colaborează la volumul „Methods in Enzymology” (New York, 1983). Lucrând peste 3 decenii în domeniul anatomiei patologice în laboratoarele Catedrei de anatomie patologică a Institutului de Medicină din Moscova, la secția de anatomie patologică a IML București și apoi la Institutul „Victor Babeș” din București, a studiat o variată cazuistică legată de boala membranelor hialine, docimazia histologică pulmonară la nou-născut, pneumopatia intrauterină, meningita hipertoxică, leziunile vasculare cerebrale în intoxicația cu alcool metilic, tanatogeneza prin fibroblastoză și miocardită primitivă la copii, metastazele cancerului pulmonar, metastazele în glandele endocrine, carcinomul mamar, mecanismul de producere al leziunilor hepatice, hepatitele toxice și cirozele experimentale nutriționale și altele.

Remarcabilul succes, puțin cunoscut în țară al lui Ioan Moraru, a servit drept material de presă inedit în România postrevoluţionară, începând cu publicaţia tipărită „România liberă“ (un articol publicat la 11 ianuarie 1990, semnat „Un grup de cercetători de la Institutul Victor Babeș, București”). A fost ulterior răspândit de televiziuni de ştiri şi numeroase site-uri.

Istoria unei asemenea vieți nu se putea desăvârși decât tot printr-o coincidență: Ioan Moraru, indezirabil pentru că a îndrăznit să primească la Oslo “premiul ce i se cuvenea lui Ceaușescu”, s-a stins din viață, la 62 ani, la 19 decembrie 1989, cu doar trei zile înaintea prăbușirii dictatorului. Cum evenimentele se precipitau, înțeleptul, grav bolnav, însă la curent cu cele ce se petreceau la Timișoara, a apucat să-și încurajeze urmașii că vor veni vremuri mai bune (“Nu voi trăi eliberarea, dar trăiesc acum începutul ei”). A fost înmormântat pe 22 decembrie 1989, de ziua Revoluţiei, în prezenţa familiei şi a câtorva apropiaţi, în satul natal, unde Şcoala de Arte şi Meserii îi poartă numele, iar bustul său străjuieşte comuna încă din 1993.

În fine, trebuie subliniată o distincție remarcabilă: Ioan Moraru a fost singurul laureat român al Premiului Nobel care a studiat, a trăit și a muncit în România.

Dorin Nădrău
Tribuna.US