Iosif Vulcan – precursor al unității

Considerat ca una dintre cele mai reprezentative figuri culturale ale Ardealului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Iosif Vulcan se remarcă în istoria literaturii române prin cei cincizeci de ani în care i-au apărut în mod neîntrerupt cărțile, dar mai ales prin cele patru decenii încheiate în care a editat revista „Familia”, un adevărat buletin literar al epocii.

Evocarea personalității acestui neistovit fiu al Bihorului mi-a fost sugerată luând aminte la cuvintele ce par a se potrivi și astăzi rostite în stilu-i inegalabil de Octavian Goga: „Ei bine, în dorința noastră de a ne atașa cât mai grabnic civilizației din apus, trebuie să imităm exemplul.

Oricât de umil în simplitatea sa rustică, oricât de izolat de complicațiile înfrigurate ale actualității, noi trebuie să ne regăsim trecutul. Trebuie să-l scoatem din negura unde s-a distanțat, să-l poftim la masa noastră, să ascultăm înțelepciunile bătrânești ale acestui oaspete venerabil și să descifrăm din ele impulsurile prezentului. O asemenea rectificare de conștiință nu se impune numai ca un act de pietate, ci ca o măsură de fortificare a structurii noastre de gândire. Trebuie să vedem limpede ce-am fost și ce suntem. Operația aceasta de reintegrare în trecut a generației actuale trebuie să se facă fără amânare. Trebuie să se reînvie de după paravanul uitării imaginea clară a vieții noastre de acum câteva decenii”.

Pentru a reconstitui viața celui care a avut un rol incontestabil însemnat în evoluția noastră culturala, câteva repere biografice se impun cu necesitate a fi precizate. Iosif Vulcan s-a născut la 31 martie 1841 în localitatea Holod din județul Bihor și a murit la 8 septembrie 1907 la Oradea. Aparține familiei episcopului greco-catolic Samuil Vulcan. Părinții săi au fost Nicolae Vulcan, preot la Holod între 1831-1844, apoi, preot și arhidiacon la Satu Mare, și Victoria Vulcan, născută Irinyi (varianta maghiarizată a numelui românesc Irimie). Și-a făcut studiile la Leta Mare (1847-1851) și la Oradea, la liceul Ordinului Premonstratens (1851-1859). După absolvire a liceului, urmează cursurile universității din Budapesta.

Își începe activitatea literară încă de pe când era elev de liceu, scoțând, la Oradea, împreună cu G. Ardelean, revista „Umoristul”, publicație devenită din 1861 „Gura Satului”. Ulterior, sediul revistei a fost mutat la Arad și Gherla, până în anul 1880, când și-a încetat apariția. Iosif Vulcan a colaborat la „Concordia” și la „Aurora Română”, foaie beletristică ce apărea de două ori pe lună la Pesta. Începe să scrie versuri, tot în perioada budapestană.

Anul 1865 marchează punctul culminant al publicisticii sale: scoate la Budapesta revista „Familia” care va atrage un mare număr de colaboratori, din întreaga Transilvanie, precum și din Principatele Unite. „Familia” a fost înființată după modelul contemporan al revistelor germane, fiind recunoscută ca o publicație săptămânală ce reprezenta nu doar un manual de educație conferind o plăcută lectură, ci și un adevărat îndreptar necesar unei societăți începătoare și un certificat al reînnoirii naționale. Practic, nu a existat niciun scriitor român al acelor ani care să nu fi primit invitația de a publica de la neobositul animator. De primă importanță este împrejurarea că la „Familia” și-a făcut debutul Mihai Eminescu, iar Iosif Vulcan a fost cel care l-a convins să-și schimbe numele din „Eminovici” în „Eminescu”.

Concomitent, desfășoară o asiduuă activitate literară. Astfel, în 1866, tipărește primul său volum de poezii și traduce romane de Alexandre Dumas și Ponson du Terrail. Anul 1869 înseamnă publicarea primului volum din „Panteonul Român”, cu portretul și biografia regelui Carol al României, precum și tipărirea unui volum de nuvele.

Iosif Vulcan a crezut cu multă tărie în nevoia unei mișcări teatrale în Ardeal, văzând în ea posibilitatea unei redeșteptări naționale, dar și o cale prin care să deruteze ochiul vigilent al autorităților asupritoare. În acest scop, a înființat „Societatea fondului de teatru” și a lucrat zeci de ani ca să-și înfăptuiască visul de a vedea în Ardeal o trupă românească. Era satisfăcut că adunările anuale ale societății lui se desfășurau în paralel cu ale „Asociațiunii”, fiind important pentru el că acestea erau sub binecuvântarea capilor bisericești ai ambelor confesiuni și că în astfel de ocazii roiau fruntași din toate părțile, în această perioadă suspendându-se micile certuri provinciale și totul luând un aspect solemn și grav.

În 1872-1873, a tipărit la Pesta trei volume de nuvele, iar în 1875 a publicat, tot la Pesta, în patru volume, „Sclavul amorului”. A scris, de asemenea, romanele „Fata popii”, „Barbu Strâmbu în Europa” și „Măritată fără bărbat”.

În anul 1879, a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1891 devine membru al acestei prestigioase instituții.

În 1879, Iosif Vulcan s-a mutat la Oradea, unde va continua să scoată revista „Familia” și suplimentul popular al acesteia intitulat „Șezătoarea”, care apărea încă din 1877. Prolifică a fost, din punct de vedere al creației sale literare, și perioada 1890-1900.

O analiză a operei sale literare ne dezvăluie câteva concluzii care o pun în valoare. Referitor la poezie, exegeții constată că Iosif Vulcan versifica cu multă ușurință, dar fără profunzime, adoptând stilul celor pe care îi admira (Alecsandri, Bolintineanu) sau al unor modele folclorice. Un exemplu este poezia care trădează o mișcătoare devoțiune pentru Alecsandri:

„Ca și un creștin smerit ce vine
La vreun altar a se-nchina,
Așa m-apropiu eu de tine
Voind s-admir mărirea ta.

Și cum creștinul își găsește
Acolo mângâieri cerești,
Așa renasc eu sufletește:
Cu lira ta mă-ntinerești”.

Proza lui I. Vulcan include scene specifice vieții urbane sau rurale ale Ardealului, fiind adesea moralizatoare, alteori povestiri cu vădite accente transilvane, istorisiri vesele și întotdeauna pilduitoare.

În privința teatrului, a creat comedii destul de reușite dar fără o autentică valoare literară, avându-l ca model tot pe Vasile Alecsandri („Mireasă pentru mireasă”, „Ruga de la Chizătău”, „Sărăcie lucie”, „Gărgăunii dragostei”), dar și o interesantă tragedie istorică, „Ștefan Vodă cel tânăr” (1893), jucată pe scena naționalului bucureștean.

Un adevăr se mai cere menționat, anume acela că, într-o perioadă când cărturărimea din Ardeal se complăcea într-o vizibilă mândrie locală, când majoritatea fruntașilor politici transilvăneni mai credeau în iluzia atavică a milosteniei de la Viena, când mulți dintre ei erau pe cale să-și facă intrarea în parlamentul de la Budapesta, I. Vulcan bătea drumul Bucureștilor: pe la Academie, pe culoarele Teatrului Național, pe la diferite serbări culturale. De acolo, nu se întorcea doar încărcat cu producții literare ce apăreau apoi în gazetele sale, ci și cu ceea ce înregistra urmărind creșterea continuă a noului stat, organism care angaja interesul tuturora, promovând acasă un noian de orientări noi. Astfel, revista „Familia” a devenit pentru Ardeal un indubitabil monitor al ideii naționale.

Poet, prozator, dramaturg și ilustru publicist, Iosif Vulcan a fost întreaga sa viață un înfocat susținător și prețuit animator al mișcării culturale românești din Transilvania, impresionând prin crezul său intelectual în puterea căruia a ținut până la bătrânețe condeiul în mână, revista „Familia” fiind neîndoielnic biletul de intrare definitivă în istoria literaturii române.

Dorin Nădrău
Tribuna.US