Israelul la 75 de ani este amenințat, dar puternic

Foto: jewishatlanta.org

Israelul nu mai poate considera relația sa cu SUA ca ceva de la sine înțeleasă, dar s-ar putea să nu fie nevoie să o facă, scrie Walter Russell Mead, cercetător în domeniul strategiei de stat la Institutul Hudson și profesor de afaceri externe și științe umaniste la Colegiul Bard din New York, pentru The Wall Street Journal.

Au trecut 75 de ani de când comunitatea evreiască din Palestina britanică a respins un apel de ultimă oră al administrației Truman și și-a declarat independența, în timp ce ultimele forțe britanice părăseau acest teritoriu aflat în conflict. Nu a fost cel mai propice moment. Cu o zi înainte, blocul de așezări agricole evreiești Gush Etzion, situat strategic, a căzut în mâinile atacatorilor arabi în urma unui asediu amar.

Fără să țină cont de apelurile lui Truman și de avertismentele liderilor militari occidentali, care îi avertizau că se vor confrunta cu o înfrângere sigură, evreii din Palestina au votat pentru independență. Ei au câștigat Războiul de Independență, în mare parte datorită unui aflux de arme din blocul sovietic din Cehoslovacia, dar 75 de ani mai târziu, întrebările privind viitorul său încă se mai învârt în jurul statului evreu.

În ultimele săptămâni am asistat la atacuri cu rachete din Gaza, la rapoarte conform cărora Rusia va livra avioane de luptă avansate Iranului și la readmiterea Siriei în Liga Arabă. În urmă cu câteva luni, israelienii speculau cu privire la probabilitatea ca Arabia Saudită să se alăture Acordurilor Abraham. Astăzi, ei se străduiesc să înțeleagă ramificațiile dezghețului saudit-iranian mediat de China.

Dar cea mai importantă întrebare cu care se confruntă israelienii astăzi este viitorul relației lor cu SUA. Nu există nimic scris în stele care să garanteze permanența acesteia. În primii 25 de ani de independență a Israelului, președinții americani au fost mai interesați să cultive liderii arabi și să blocheze programul nuclear israelian decât să se alinieze cu Ierusalimul. Abia după ce Richard Nixon a ajuns la concluzia că o înfrângere israeliană în Războiul de Yom Kippur din 1973 ar împuternici Uniunea Sovietică în tot Orientul Mijlociu, Washingtonul a trecut la o relație strategică.

Această relație a supraviețuit căderii Uniunii Sovietice. Washingtonul a văzut Ierusalimul ca pe un partener necesar pentru a ține sub control Iranul și, după 11 septembrie 2001, în războiul împotriva terorismului. Dar, pe măsură ce acesta din urmă se retrage în oglinda retrovizoare și noi provocări din partea Rusiei și Chinei se profilează în Ucraina și Taiwan, prioritățile Americii s-ar putea schimba.

Ceea ce va determina orice schimbare nu vor fi activiștii BDS care fac presiuni pentru boicotare, dezinvestire și sancțiuni și care observă „Săptămâna Apartheidului Israelian” în campusurile universitare. Nu vor fi nici activitățile așa-numitului lobby israelian. Aceste forțe oferă muzica de atmosferă pentru relația și, la limită și în anumite chestiuni foarte specifice, au un efect. Dar adevăratele forțe se află în altă parte.

Politica americană față de Israel depinde mai puțin de cifrele din sondaje, ci de modul în care un anumit președinte american vede interesele americane la nivel mondial și de locul pe care Israelul și Orientul Mijlociu îl ocupă în politica externă globală a administrației. În ultima jumătate de secol, președinții americani au crezut, în general, că Orientul Mijlociu, datorită rezervelor sale de petrol, reprezintă o prioritate importantă în strategia de angajament global a Americii și că o relație strânsă cu Israelul întărește în mod echilibrat poziția Americii în regiune și dincolo de ea.

Astăzi, însă, mulți americani, în special democrați progresiști, cred că interesele SUA în fața schimbărilor climatice necesită o schimbare rapidă la nivel global de la combustibilii fosili. Mulți alții, în special din rândul republicanilor favorabili lui Trump, se întreabă dacă SUA ar trebui să rămână angajate la nivel global. Viitorul relației SUA-Israel depinde de modul în care vor fi rezolvate aceste două dezbateri.

Cât de mult contează Orientul Mijlociu dacă lumea se îndepărtează de combustibilii fosili? În secolul al XVIII-lea, profitabila industrie a zahărului din Caraibe a fost un punct de interes major al competiției franco-britanice, iar în 1763 Franța a fost dispusă să cedeze Canada Marii Britanii în schimbul returnării unei mâini de mici insule din Caraibe. Cincizeci de ani mai târziu, Caraibele erau un loc strategic retras. Dacă se întâmplă ceva similar în Orientul Mijlociu, nu ar trebui ca SUA să se debaraseze treptat de responsabilitățile sale acolo?

În mod similar, dacă perspectivele izolaționiste ale progresiștilor democrați sau ale populiștilor republicani vor domina agenda, este posibil ca relațiile dintre SUA și Israel să se răcească. Chiar dacă petrolul rămâne o marfă importantă la nivel mondial, SUA nu mai au nevoie de țițeiul din Orientul Mijlociu. De ce, se întreabă neo-izolaționiștii, ar trebui ca America să cheltuiască bani și să riște un război pentru a proteja petrolul destinat Europei, Indiei, Chinei și Japoniei?

Navigarea unei retrageri americane ar fi dificilă, dar nu catastrofală pentru Israel. Alți potențiali parteneri așteaptă în culise. India lui Narendra Modi ar îmbrățișa cu entuziasm o relație tehnologică și militară mai strânsă cu statul evreu. China, Rusia și chiar Turcia ar vedea beneficii serioase într-o relație strategică cu Ierusalimul.

Dar probabilitatea unei retrageri americane totale din Orientul Mijlociu este supraestimată. Tranziția energetică va dura probabil mai mult și va fi mai puțin totală decât speră ecologiștii. Iar concurența geopolitică globală este mai probabil să susțină sprijinul american pentru limitarea influenței chineze în Orientul Mijlociu decât să promoveze un sentiment izolaționist la nivel național.

În orice caz, Israelul este astăzi cu mult mai puternic, mai bogat și mai influent decât era în 1948. Istoria nu oferă garanții, iar problemele rămân, dar cetățenii acestui stat extraordinar au toate motivele să privească înainte cu speranță.

Tribuna.US