Iuliu Maniu – Erou al Unirii, martir al poporului

„Eu Iuliu Maniu, îmi închin sufletul atotputernicului Dumnezeu și întregul meu devotament îl dau mult încercatului meu neam românesc, iar dragostea mea o dăruiesc fraților, nepoților și prietenilor mei”.

Astfel își începe Iuliu Maniu testamentul său, un testament stropit cu sânge și care evocă personalitatea sa puternică. Maniu este descris de către cei care l-au cunoscut drept un creștin serios, care punea învățăturile Biblie înainte de orice. Acest lucru s-a vazut mai cu seamă în activitatea sa politică, prin care “a căutat  binele colectiv înaintea celui personal”, fiind deseori ridiculizat pentru credința sa și devotamentul față de poporul român. Drumul lui în viață nu a fost ușor și de multe ori a avut de suportat acuzația de tradător, însă acest lucru nu l-a oprit din misiunea sa, pe care o va duce la bun sfârșit la data de 1 iulie 1918, la Alba Iulia. Chiar și după Marea Unire, a continuat să fie prezent în politica românească și să joace un rol important. Destinul său însă a fost unul care ar putea fi descris ca nedrept.

Regimul comunist venit la putere, îl va aresta pe Maniu în urma înscenării de la Tămădău și îl va declara trădător “de neam și patrie”. Va fi condamnat la ani grei de temniță, murind în anul 1953, la închisoarea de la Sighetul Marmației, una dintre cele mai grele temnițe din România comunistă.

Iuliu Maniu, s-a născut în anul 1873, pe data de 8 ianuarie, în localitatea Șimleul Silvaniei, pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar. Parte a unei familii de intelectuali și cu un statut important în societatea dublei monarhii, a moștenit de la părinții săi atât dorința de eliberare și unire a Transilvaniei cu patria mamă, cât și misiunea de-a continua acest proces, fiind urmașul unor nume importante, precum Simion Bărnuțiu care a fost un actor central al revoluției de la 1848.

Studiile primare le va urma la Blaj iar apoi cele secundare  la Zalău, la liceul reformat. Studenția și-o va petrece pe băncile Universităților din Cluj, Viena și Budapesta, susținându-și doctoratul în 1896, în domeniul juridic. Acest lucru și-a pus amprenta asupra activității sale, fiind un bun orator, care mereu captiva audiența și reușea să o convingă de cele spuse. Se spune că odată, într-o discuție, marele om politic Ion Brătianu ar fi spus despre Maniu că “el este mai întâi jurist și apoi  politician”.

Activitatea sa politică a început încă de la vârsta de 18 ani, când a intrat în rândurile Partidului Național Român (PNR) din Transilvania. Tot în această perioadă a fost membru al mai multor asociații, al căror scop era recunoașterea drepturilor minorităților din statul austro-ungar. Ca și membru al acestora a participat la numeroase congrese unde a militat în favoarea unirii naționale a poporului român. În perioada anilor 1890, el a început pentru prima dată să iasă în evidență, în urma asocierii sale cu “Mișcarea Memorandistă”. Memorandiștii erau un grup de personalități române din Transilvania, care în anul 1892 au semnat un memorandum – de aici și numele lor –  adresat autorităților imperiale de la Viena și Budapesta, în care cereau o serie de drepturi pentru cetățenii români din Imperiu și modificarea statutului de “națiune tolerată”, denumire prin care românii din Transilvania erau lipsiți de ori fel de drepturi. În urma condamnării memorandiștilor la ani grei de temniță, toți cei care au sprijinit această mișcare, printre care și Maniu, au intrat în vizorul administrației maghiare.

Însă acest lucru nu l-a descurajat, ci, dimpotrivă, i-a alimentat dorința de-a lupta pentru cauza națiunii sale. În 1897, la vârsta de 24 de ani, Maniu este ales în funcția de conducere a PNR, devenind astfel un reprezentant al românilor din Transilvania. Din 1898 până în 1915, va activa ca și jurist al Mitropoliei de la Blaj, dezvoltându-și astfel relații care îl vor ajuta printre altele la sprijinirea Marii Uniri din 1918. În 1905, este ales vicepreședinte al Partidului Național Român, candidând în 1906 pentru un loc în parlamentul de la Budapesta, reușind să câștige. Acest pas a reprezentat începutul etapei “marelui om politic Maniu” așa cum va fi el amintit mai târziu. De acum încolo, așa cum el însuși va scrie mai târziu în memoriile sale, “nu a mai știut ce înseamnă somnul până când poporul român nu a fost reunit în granițele sale ancestrale”. Sarcina acestuia nu a fost ușoară. Timp de 6 ani, până în pragul Primului Război Mondial, a continuat să apere cauza română în fața membrilor parlamentului de la Budapesta, fiind de multe ori ținta înjuriilor și a batjocorilor, venite din partea deputaților maghiari, aceștia din urmă reușind cu succes să împiedice realegerea lui ca și parlamentar. Maniu însă nu a renunțat la idealurile sale și la dorința de-a vedea poporul român unit în granițele sale ancestrale, iar viitorul avea să dezvăluie nu numai că dorința sa se va îndeplini, dar și faptul că el va juca un rol central în evenimentele ce urmau să se desfășoare.

Pe data de 28 iunie 1914, la Sarajevo, arhiducele Franz Ferdinand, urmașul la tron al coroanei Austro-Ungare, este asasinat de către sârbul Gavrilo Princip. Incidentul acesta a reprezentat scânteia care “a aprins în flăcări continentul european”. În numai două luni, într-un efect de domino, marile puteri ale bătrânului continent au declarat război, creând două sisteme de alianțe care au catalizat lumea în jurul lor, respetiv Puterile Centrale și Antanta. Austro-Ungaria, membră a Antantei și aliată cu Germania, avea să lupte împotriva Rusiei, Franței, Marii Britanii și aliatele acestora. Pentru românii de ambele părți ale Carpaților, primii doi ani ai conflictului au reprezentat o perioadă de dileme și frământări. Pe de-o parte, Regele Ferdinand, de sânge german, dorea o alianță cu puterile Centrale. Pe de cealaltă parte, majoritatea covârșitoare a populației române și a politicienilor din Vechiul Regat vedeau în Antanta soluția la acest impas. Din această cauză, până în 1916, România a adoptat neutralitatea.

În același timp, în Transilvania și în restul monarhiei danubiene, o altă dilemă se profila la orizont. Din cauza incompetenței armatei austro-ungare, minoritățile naționale din imperiu, printre care și românii, se vedeau obligați să lupte de partea Vienei și a Budapestei, împotriva conaționalilor lor. Maniu și mulți alții s-au sustras de la acest lucru, încercând pe cât posibil să evite frontul din Transilvania. Din fericire pentru el, a fost trimes în Italia, unde a luptat până în 1918. În acest an, pe 30 octombrie, înființează la Viena, Comitetul Național al Românilor Transilvăneni, al cărui lider va fi. În contextul destrămării Austro-Ungariei, comitetul condus de Maniu a încurajat sentimentele pro-unire ale românilor din Transilvania. Comitetul va continua să acționeze în acest sens, în ciuda protestelor liderilor maghiari. În 15 noiembrie, va apărea “Manifestul adresat popoarelor lumii”, în care semnatarii acestuia își vor declara dorința de unire cu patria mamă. Două săptămâni mai târziu, pe 1 decembrie 1918, s-au organizat lucrările Marii Adunări Naționale (la care va participa și Maniu), în urma cărora, participanții, în majoritate covârșitoare, au votat pentru unire, lucru acceptat de către guvernul de la București.

În 1919, în februarie, în urma morții lui Gheorghe Pop de Băsești, Maniu este ales președinte al PNR. Partidul său va obține un număr important de voturi în alegerile din acel an și va intra într-o coaliție de guvernare cu alte partide, care vor alcătui “Blocul Parlamentar”. Mai târziu, ca urmare a alegerii unui nou guvern condus de generalul (devenit ulterior mareșal) Averescu, Maniu va deveni protagonistul unui conflict între Partidul Național Țărănesc (care a fuzionat cu PNR, în anul 1926) și Partidul Național Liberal, condus de familia Brătienilor. Acest conflict a fost studiat îndelung de către specialiști și trebuie spus că Maniu, în parte datorită influenței comuniștilor, a fost perceput drept un adversar al ordinii publice, “gata mereu să acuze, monarhia și aliații acesteia”. În realitate însă, el nu se împotrivea Monarhiei în sine, ci Monarhiei influențate de Brătieni, aceasta fiind văzută de multe ori doar ca “un braț ajutător al liberalilor”. Într-un anumit sens, Maniu era în dezacord cu Brătienii, care prin acțiunile întreprinse, încercau mereu să aibă puterea și să țină monarhia de partea lor. În plus, aceștia aveau în vedere cu prioritate Vechiul Regat, principalele lor preocupări fiind legate de modernizarea și progresul Munteniei și Moldovei. Spre deosebire de ei, Maniu vedea ca prioritate integrarea românilor din Transilvania, discriminați până acum de puterea maghiară, în viața socială, economică și politică a noului stat român. Viziunea celor din Vechiul Regat asupra guvernării statului se confrunta cu cea a românior de peste Carpați. În ceea ce-l privește, Maniu a căutat mereu să asigure un echilibru în relația cu monarhia, susținându-l pe Carol al II-lea (care nu era văzut bine de liberali), dar fiind în opoziție cu dorința acestuia de-a avea mai multă putere politică. Caracterul său a fost descris de contemporani drept unul “stoic, puternic și împotrivitor la schimbările timpului”. Alții însă l-au descris drept un oportunist și un “politician desăvârșit”, care a profitat de orice ocazie pentru a acumula capital de imagine. Însă, trebuie spus că unele dintre deciziile sale au coincis cu evenimente care nu au putut fi prevăzute, precum “Marea Criză” economică de la începutul anilor 1930. În încercarea de-a contracara consecințele acestui fenomen asupra lumii rurale, Partidul Național Țărănesc a încercat o serie de reforme care însă, după un succes inițal, s-au lovit de nemulțumirea populației române. Tot în această perioadă, după ce a favorizat întoarcerea lui Carol al II-lea pe tronul țării, Maniu intră în conflict cu regele, datorită tendințelor autoritare ale acestuia și a refuzului de-a renunța la relația cu Elena Lupescu, lucru care punea Casa Regală a României, într-o lumină proastă. Această situație a culminat cu dictatura regală din 1938, prin care toate partidele politice, în afara unuia singur, Frontul Renașterii Naționale, erau controlat de rege însuși, Maniu fiind izolat pe scena politică.

Ultima perioadă din viața lui Maniu a fost caracterizată de începutul celui de-al doilea război mondial și situația dificilă prin care România trecea. Pe plan politic, Carol al II-lea a fost silit să abdice, Mihai I ajungând pe tron. În urma verii de coșmar a anului 1940, după o scurtă perioadă de dictatură legionară, puterea ajunge în mâinile mareșalului Antonescu. Pe plan istoric, România este forțată să cedeze Basarabia Uniunii Sovietice, Cadrilaterul Bulgariei și nordul Transilvaniei, Ungariei Hortiste. În plus, țara noastră se va alătura invaziei U.R.S.S-ului, începută la 22 iunie 1941. În urma înfrângerii armatelor Axei, la Stalingrad, în 1943, Armata Roșie trece în ofensivă. La 23 August 1944, România întoarce armele și trece de partea aliaților, intrând astfel în sfera de influență a U.R.S.S. Ca urmare, viața politică română încetează, unicul partid fiind Partidul Comunist Român. Mihai I este forțat să abdice, iar ceilalți oponenți politici ai comuniștilor, lichidați. Maniu se va număra și el printre aceștia, fiind prins și condamnat la moarte ca “trădător de neam și patrie”. Totuși, în ciuda suferințelor prin care a trecut, nu a plecat niciodată capul, rămânând mereu sfidător și stoic. Condamnat pe viață, se va stinge în anul 1953, în închisoarea de la Sighet.

Iuliu Maniu va rămâne mereu o personalitate marcantă a istoriei române. Încă din tinerețe, a căutat mereu binele poporului său, mai presus de binele personal. Lider înnăscut, dovedit prin abilitățile sale de conducere și un puternic spirit oratoric, acesta nu trecea neobservat. Nu se sfia să-și susțină punctul de vedere, fie în fața autorităților maghiare și a contemporanilor lui, fie în fața acuzatorilor comuniști. Meritele sale sunt recunoscute și peste hotare, chiar și în America, după cum ne spune profesorul universitar Vasile Pușcaș: ,,Românii americani, adesea cu gândul la rădăcinile etnice și locurile lor de origine, au văzut în Iuliu Maniu întruchiparea celui mai curat și sincer patriotism, dragostea necondiționată față de Țară. La rândul lui, Maniu i-a privit pe românii americani ca pe niște căutători de drumuri noi care să ducă la prosperitate, democrație, civilizație înaintată”.

 Vlad Emanuel Pătrășescu