Într-un îndepărtat noiembrie al anului 1947, în sala de judecată saturată de ură, înfruntând un tribunal militar ai cărui membri erau vechii com
Într-un îndepărtat noiembrie al anului 1947, în sala de judecată saturată de ură, înfruntând un tribunal militar ai cărui membri erau vechii complici ai dictaturii lui Ion Antonescu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi colegii lor de lot îşi primeau sentinţele. Duşmanii poporului erau, în Regatul României devenit deja republică populară, inamicii ce trebuie exterminaţi. Cuvintele şi memoria lor erau împinse în uitare şi dispreţ. Comunismul triumfa acolo unde carlismul şi regimul militar eşuaseră. Singurătatea libertăţii era, în noiembrie 1947, una absolută şi tragică, scrie Ioan Stanomir pentru LaPunkt.
În cele din urmă, în aceste luni care urmaseră înscenării de la Tămădău, Iuliu Maniu îşi atingea împlinirea destinului său. Era ca şi cum toate luptele de până atunci îl pregătiseră pentru seninătatea demnă cu care răspundea judecătorilor săi. Cel care fusese vocea Transilvaniei la 1918, la Alba- Iulia, era, în această Românie înspăimântată şi tentată de complicitate, vocea celor care nu puteau renunţa la crezul libertăţii.
Căci acest crez al libertăţii, al libertăţii care nu se poate negocia şi care nu se poate ceda, al libertăţii care înseamnă însăşi condiţia demnităţii umane, a fost crezul lui Iuliu Maniu. Criticat, ridiculizat, detestat, Iuliu Maniu a mers mai departe cu tenacitatea pe care doar tăria unei asumări etice ţi-o poate conferi.
Şi poate de aceea, în opoziţie fiind, în luptă cu autocraţia şi cu totalitarismul, Iuliu Maniu nu a renunţat niciodată la implacabila fermitate a politeţii sale. Oratoria şi textele sale sunt definite de sobrietate şi de claritate. Efectul baroc al stilului este absent în ele. Cuvintele sale au un singur ţel, acela de a retrezi în cei care le ascultă acest instinct al libertăţii. Curajul lui Iuliu Maniu nu este curajul jucat şi laş al intelectualilor ce aderă la tiranie, în clipa supremei încercări. El vine din curajul de granit al celor care, de la “ Supplex” încoace, au afirmat demnitatea românilor din Transilvania şi dreptul lor la speranţă.
Iuliu Maniu a incercat, în anii de după 1944, singurătatea libertăţii. Ura şi persecuţiile atingeau o intensitate demonică. Stalinismul românesc descoperea gustul diabolizării duşmanului. Iar Iuliu Maniu era primul şi cel mai însemnat dintre aceşti duşmani- un duşman cu atât mai redutabil cu cât el nu abandona ordinea domniei legii şi tactica memorandistă a rezistenţei. În jurul lui Iuliu Maniu cei care, pragmatici fiind, alegeau supravieţuirea, alegeau calea unor Tătărăscu sau Groza. Complicitatea era privită ca o formă acceptabilă de strategie a adaptării cu orice preţ. De la elogiul Voievodului Culturii intelectualiii români treceau, dialectic, la elogiul Generalissimului Stalin. Colaboraţionismul devenea parte din cotidianul României comunizate.
În acel noiembrie al îndepărtatului 1947, solitudinea libertăţii se simţea în sala ce adăpostea procesul- spectacol. Un vuiet al urii proletare ajungea pânâ la Iuliu Maniu, ca un ocean de împrecaţii şi de resentiment. În paginile “Scânteii” şi ale “ României libere” moartea era singura pedeapsă cerută, pe ton ultimativ. Timbrul tânărului Silviu Brucan, ( cel ce va fi, peste decenii, profetul interogat cu atenţie respectuoasă de Lucian Mândruţă) se distingea ca o chemare la vigilenţă revoluţionară.
Iuliu Maniu avea să fie zidit de viu, până la moarte, în penitenciarele RPR. Singurătatea libertăţii avea să îl urmeze, pe acest drum ce ducea la moartea atroce de la Sighet. În delirul dialectic al Republicii Populare vocea libertăţii părea amuţită. Dar, dincolo de tiranie şi împotriva ei, această libertate persecutată şi întemniţată dura, ca parte a duratei demnităţii înşeşi. A spera atunci când pare că nu mai este speranţă : din pântecele de infern al RPR glasul lui Iuliu Maniu răsuna, cu aceeaşi implacabilă, vizionară, fermitate, ca un semn al omenescului care nu se pleacă şi care nu abdică.
Tribuna.US
COMMENTS