Joe Biden și-a stabilit inamicul: Noi, americanii

Suspiciunea liderilor politici care erodează de ani de zile coeziunea națională americană este egalată doar de aparenta lor disponibilitate de a spune și de a face lucruri care o justifică, analizează Gerard Baker într-un articol WSJ.

Prin urmare, atunci când vicepreședintele Kamala Harris sugerează, așa cum a făcut săptămâna trecută, un fel de echivalență între revolta de anul trecut de la Capitoliu, pe de o parte, și Pearl Harbor și 9/11, pe de altă parte, am putea să ne îndoim de ceea ce spune și să punem afirmațiile ei în seama unei combinații caracteristice de ignoranță istorică, exces de retorică ieftină și zel hiperpartizan.

În condițiile în care dificultățile politice ale administrației Biden se intensifică și urmează o sesiune de alegeri, creionarea opoziției interne drept un inamic sedițios poate fi ultima și cea mai mare speranță a lor de a salva ceva.

Dar există și o altă posibilitate, mai intrigantă. Ce se întâmplă dacă ea și administrația pentru care lucrează chiar cred propria narațiune – că sunt angajați într-o luptă existențială secretă împotriva forțelor întunericului care se află printre noi. Că acele forțe sunt la fel de amenințătoare pentru modul de viață american precum au fost puterile Axei și teroriștii islamiști?

Ce se întâmplă dacă liderii militari care s-au lăsat impregnați de canonul de gândire progresistă al epocii moderne ajung să considere ideologia supremației albilor, radicalismul autohton de extremă dreapta și revanșismul adepților Trump drept principalul pericol, vădit și actual, la adresa securității naționale?

A pune această întrebare nu înseamnă neapărat că ne batem joc sau contestăm chiar ideea că în SUA există o segregare internă profundă sau că negăm faptul că anumite persoane resping elementele de bază ale convenției necesare pentru a împiedica dezintegrarea brutală a democrației.

Citește și Cum să-i explici copilului tău de ce nu ar trebui să fie niciodată democrat

Dar este legitim să ne întrebăm ce înseamnă acest lucru în ceea ce privește concepția de ansamblu a administrației pe tema securității naționale. Cum afectează această percepție, a unei nevoi de a se concentra asupra amenințărilor domestice, obiectivele strategiei globale a Americii? Nimeni nu spune că este imposibil să lupți în același timp și cu pericolele interne și cu provocările externe.

Însă actuala administrație pretinde că pericolul din partea inamicilor domestici cu care se confruntă este mai mare decât a fost oricând în ultimii 150 de ani. Cea mai importantă întrebare: cum percepe restul lumii, în special adversarii Americii, mesajul transmis de Biden-Harris și ce planuri fac ei în consecință?

Răspunsul este deprimant de evident.

Domnul Biden pare să considere că triumful asupra dușmanilor săi autohtoni este, în sine, principala condiție pentru a asigura succesul intereselor Americii în lume. La Summit-ul său pentru Democrație de luna trecută, la care au participat liderii a 100 de țări, el a numit lupta „provocarea definitorie a timpurilor noastre“ și a declarat că democrația este în declin și în SUA.

În cele din urmă s-ar putea dovedi că are dreptate. Oricum, putem spune că America va avea dificultăți în a-și urmări interesele dacă este afectată de o politică internă profund dezbinătoare.

Dar, în același timp, dictatorii nu sunt ușor de convins cu apeluri la raliere în vederea reînnoirii democratice. Pe ei îi impresionează mai mult politica reală a diplomației și a luării deciziilor strategice și, deocamdată, profită de șansele pe care le au.

În Europa, Orientul Mijlociu și Asia, primii pași ai administrației Biden par să reflecte – atât în ochii prietenilor, cât și ai potențialilor inamici – distragerea atenției de la pericolul domestic.

Diplomații din țările acestor regiuni vorbesc – în public, și chiar mai accentuat în privat – despre o lume în care America s-a retras pe tușă.

Traducere și adaptare
Tribuna.US