La aniversarea Titanicului, să ne amintim de cruda agonie și spiritul lor nobil în ultimele ore de viață

În dimineața zilei de 15 aprilie 1912, supraviețuitorii de pe Titanic au fost scoși din apele înghețate ale Atlanticului de Nord de nava Carpathia.

În noaptea precedentă, la ora 23:40, ora de la bordul navei, vaporul lovise razant, dar fatal, un aisberg care a străpuns șase din cele 16 compartimente ale sale – cu două mai mult decât numărul la care putea rezista cea mai mare navă construită vreodată, analizează TheFederalist.

Căpitanul Edward Smith, un om cu experiență de patru decenii pe mare, a urcat imediat pe punte și apoi a coborât în cală împreună cu arhitectul navei, Thomas Andrews, pentru a stabili amploarea pagubelor. La 5 minute după miezul nopții, pasagerii erau deja aduși pe punte și bărcile de salvare pregătite din ordinul lui Smith.

Douăzeci de minute mai târziu, Andrews i-a dat vestea teribilă: „nava de nescufundat“ urma să dispară în adâncuri.

Ceea ce a urmat este o poveste despre cele mai onorabile și cele mai abjecte caracteristici ale umanității. Virtuți rare, cum ar fi datoria, onoarea, altruismul și respectul cavaleresc, au fost pe deplin afișate, dar la fel și natura firească, bestială a omului: egoismul, pofta și abandonul datoriei.

Mândria, ignoranța și un pic mai mult decât obișnuita stupiditate au mers mână în mână atât cu reacțiile rare, cât și cu cele des întâlnite în acea noapte oribilă. Ceea ce a separat cele două tipuri de reacții a fost ceva diferit: curajul.

În acele ultime ore la bordul Titanicului, confuzia a domnit atât deasupra, cât și dedesubtul punților, cu mulți factori implicați. Noaptea era groaznic de rece. Nava nu avea un interfon comun, comunicarea între membrii echipajului și cu pasagerii fiind haotică.

Diferitele clase de pasageri aveau un număr diferit de stewarzi – mai puțini fiind alocați mulțimii de la clasa a III-a – și trasee cu lungimi și înălțimi diferite pentru a ajunge pe punte, cei mai bogați fiind mai aproape de ruta de salvare.

Singurul exercițiu de pregătire în caz de pericol programat până atunci fusese anulat. Legislația americană cerea ca pasagerii clasei a treia – mulți dintre ei imigranți care nu vorbeau engleza – să fie ținuți separat pentru controalele de imigrație și de boli, odată ajunși în țară.

Un mare număr dintre acei imigranți mai săraci erau educați cultural să aștepte și să facă ceea ce li se spune. Și în ultimul rând, mulți din toate clasele credeau că o navă ca aceasta pur și simplu nu se va scufunda.

În timp ce unii membri ai echipajului au blocat ușile pentru a împiedica mulțimile de pasageri de la clasa a III-a să se înghesuie în bărci, ignorând strigătele femeilor și ale copiilor, alții, precum asistentul John Edward Hart, au făcut mai multe drumuri până la punțile inferioare pentru a-i însoți către bărcile de salvare.

„Apoi au fost oamenii pe care colonelul [Archibald] Gracie, [ofițerul secund Charles] Lightoller și alții i-au văzut că urcă de jos, chiar înainte de final“, scria cronicarul Walter Lord în cartea sa din 1955, „O noapte de neuitat“.

Până la acel moment, Gracie era sigur că femeile ieșiseră toate – erau atât de greu de găsit când se umpleau ultimele bărci. Acum, a fost îngrozit când a văzut că zeci dintre ele apar brusc. Statisticile sugerează cine erau – lista victimelor Titanicului a inclus patru din cele 143 de femei de la clasa întâi (trei prin alegerea lor) … 15 din cele 93 de femei de la clasa a doua … și 81 din cele 179 de femei de la clasa a treia.

Ca să nu mai vorbim de copii. Cu excepția lui Lorraine Allison, toți cei 29 de copii de la clasa I și a II-a au fost salvați, dar doar 23 din cei 76 de copii de la clasa a treia.

Pr. Thomas Byles, pe care Papa Pius al X-lea îl va declara mai târziu martir al bisericii, a ajutat cât de mulți pasageri de la clasa a treia a putut să urce în bărcile ce coborau la apă, refuzând de mai multe ori să se salveze pe sine, și a stat la bord să spună rugăciuni, să asculte mărturisiri și să ofere absolvirea finală credincioșilor rămași după ce toate bărcile de salvare au plecat.

Lady Lucy Duff-Gordon și secretara ei, Laura Mabel Francatelli, au refuzat două bărci pentru femei și copii, alegând să aștepte o a treia, care a fost de acord să-l ia și pe soțul ei, Sir Cosmo Duff-Gordon. Soțul ei a fost aspru criticat în presă pentru că ar fi dat mită marinarilor, astfel încât aceștia să nu revină cu ambarcațiunea care încă avea locuri disponibile la supraviețuitorii disperați, ajunși în scurt timp în apele întunecate.

În timp ce unii dintre cei care se aflau încă pe punte s-au luptat și s-au agățat de orice șansă, sărind în apă și aproape răsturnând unele dintre bărcile de salvare, deși alte bărci au rămas prostește cu locuri goale, unii bărbați au ales să-și urce cu stoicism familiile în bărci și apoi să stea deoparte, asigurându-și soțiile înlăcrimate că vor veni și ei.

„E doar o formalitate să pui mai întâi femeile și copiii“, i-a strigat Lucien Smith tinerei sale soții, Eloise, care plângea, în timp ce se urca în barcă. Cei doi erau proaspăt căsătoriți, reveneau în State după luna de miere. „Nava este bine echipată și toți de pe ea vor fi salvați.“

„Du-te, Lottie!“ i-a strigat Harvey Collyer soției sale cu ochii în lacrimi, Charlotte. Își vânduseră magazinul alimentar din Anglia și își propuseseră să înceapă o nouă viață în Idaho, unde intenționau să cumpere o fermă cu economiile lor. „Pentru Dumnezeu, fii curajoasă și pleacă! Voi veni și eu cu altă barcă!“

Benjamin Guggenheim și-a îmbarcat amanta franțuzoaică, Léontine Ausabart, și pe camerista ei, Emma Sägesser, și a consolat-o pe nemțoaica speriată,  promițând: „Ne vom revedea curând! Este doar o reparație. Mâine Titanicul va pluti din nou.“

Locotenent-Colonelul Jacob Astor – cel mai bogat bărbat de la bord și atracția principală a știrilor care au urmat într-o vreme în care nu existau vedetele de la Hollywood și din sport, când aristocrația americană predomina imaginația – și-a ajutat soția bolnavă, îngrijitoarea și asistenta ei să urce într-o barcă ce avea locuri disponibile, dar Lightoller, un ofițer erou care a interpretat prostește ordinul căpitanului de a ajuta prima dată femeile și copiii ca însemnând excluderea bărbaților, nu i-a permis să li se alăture.

„Atunci spune-mi numărul acestei bărci, ca să o găsesc după aceea“, i-a spus Astor ofițerului, astfel încât soția sa să fie liniștită auzind cuvintele sale.

Astor, Collyer, Guggenheim și Smith, toți știau când și-au urcat soțiile în bărci că nu își vor mai vedea familiile, dar le-au mângâiat și au știut că văduvele lor vor înțelege că sacrificiile lor pentru celelalte femei și copii nu erau abandonuri egoiste. În timp ce nava se scufunda iar pasagerii disperați se agitau pentru bărcile rămase, Astor, împreună cu valetul său loial Victor Robbins, a aprins o țigară cu autorul Jacques Futrelle, care a pierit cu ei în mare.

„La început lucrurile nu arătau așa de rău“, a declarat pentru New York Times James Etches, supraviețuitor și steward, după ce a ajuns la mal, „dar când l-am văzut pe domnul Guggenheim la aproximativ trei sferturi de oră după ciocnire, a existat o mare emoție.“

Ceea ce m-a surprins a fost că atât domnul Guggenheim, cât și secretarul său erau îmbrăcați în ținuta de seară. Își scoseră în mod deliberat puloverele și, din câte îmi amintesc, nu purtau deloc centuri de salvare.

‘De ce sunteți așa?’ am întrebat. 

‘Ne-am îmbrăcat în cele mai bune haine’, a răspuns domnul Guggenheim, ‘și suntem pregătiți să murim ca adevărați gentlemeni’.

Etches a transmis un mesaj pe care Guggenheim i l-a dat pentru soția sa. „În caz că mi se întâmplă ceva“, spusese el, „spune-i soției mele din New York că am făcut tot posibilul să-mi îndeplinesc datoria“.

„Asta este tot ce a spus“, a declarat Etches presei după ce a transmis mesajul. „Nu a fost timp pentru mai multe.“

Ida Strauss, în vârstă de 63 de ani, a refuzat să-și părăsească soțul, rep. Isidor Strauss, așezându-se în schimb pe un scaun lângă el. „Trăim împreună de mulți ani. Unde mergi tu, merg si eu.“

Ofițerii de comunicare au rămas la posturile lor mult timp după ce apelurile lor inutile de ajutor au devenit tot mai bruiate, plecând doar în ultimele momente.

„Acum fiecare om e pe cont propriu“, le-a spus căpitanul Smith ofițerilor de radio și echipajului chiar la final. „Ei bine, băieți, faceți tot ce puteți pentru femei și copii și aveți grijă de voi înșivă.“ Conform unei istorisiri confirmate de unii, dar contestată de alții, el a mers apoi pe punte pentru a-și întâlni Creatorul.

Unul dintre cei doi lideri ai orchestrei de pe Titanic, Wallace Hartley, care s-a scufundat odată cu nava, a ascultat de ordinele căpitanului de a-și păstra calmul cât mai bine și a organizat muzicienii să cânte valsuri și alte melodii ușoare pentru pasagerii din ce în ce mai panicați, până când nu și-au mai putut ține instrumentele pe punțile tot mai înclinate.

„În ziua de azi“, scrie Lord, „nimeni nu poate face aceste mici gesturi cavalerești, dar ei au făcut-o în noaptea aceea. A dispărut și atitudinea aceea de ‘noblețea obligă’.“

Printre cei câțiva care au supraviețuit săriturii în apa înghețată, Lightoller, colonelul Archibald Gracie și adolescentul Jack Thayer au ajuns pe o barcă răsturnată, încercând împreună cu alți câțiva din valuri să o țină pe linia de plutire pe buzunarul mic de apă rămas între puntea ajunsă cu capul în jos și neant.

„Ține-te de ceea ce ai, bătrâne“, a strigat Gracie unui suflet care a încercat să se urce după ce barca ce abia plutea a ajuns la capacitatea maximă. „Dacă se urcă încă unul dintre voi ne scufundăm cu toții“.

„Cu o voce puternică“, povestește Lord, „înotătorul a răspuns ‘Bine, băieți. Noroc și Dumnezeu să vă binecuvânteze’.“

„Ultima voce pe care am auzit-o, a povestit Lady Duff-Gordon mai târziu, „a fost a unui bărbat care striga: ‘Doamne! Dumnezeul meu!’“

„Dar, împreună cu prejudecățile“, scrie Lord despre anii tumultuoși de după scufundarea Titanicului, „s-au pierdut și unele instincte mai nobile. Bărbații vor continua să fie curajoși, dar niciodată la fel ca atunci.“

Dar el greșește zicând asta. Curajul nu este un sentiment permanent, este o alegere și este o alegere făcută de unii bărbați și femei, în timp ce alții au ales lașitatea. Dar el are dreptate să observe că acele impulsuri nobile ce au prins viață în ultimele momente fatidice ale navei s-au născut dintr-un sentiment al onoarei și al credinței în Dumnezeu pe care societatea noastră nu reușește adesea să ni-l insufle.

Lașitatea nu este, nici ea, o caracteristică permanentă – este și ea o alegere, și încă una cu care ne confruntăm la un nivel mai mic în majoritatea zilelor, iar într-o zi vom avea o confruntare serioasă. De multe ori nu va fi la fel de clar ca în acele minute frenetice, dar alteori va fi și trebuie să fim mereu pregătiți.

Deși Titanic a ajuns pe fundul mării cu 109 ani în urmă, pe 15 aprilie, moștenirea de lașitate și vitejie a pasagerilor și echipajelor sale rămân pentru noi o dovadă atât a caracterului abject, cât și a spiritului nobil pe care muritorii de rând îl pot avea.

Să ne amintim de acei bărbați și femei care au fost înaintea noastră: lecțiile privind modul în care au trăit și au murit ajung la noi prin vocile celor care au supraviețuit și sunt la fel de reale pentru cei care trăiesc acum, ca și cei pe care morții i-au părăsit în acea groaznică dimineață, singuri în întuneric.

Străduiți-vă să vă umpleți de curajul lor, purtându-l ca pe o armură în încercările cu care vă veți confrunta – în această viață și la sfârșitul ei.

Tribuna.US