La un pas de Premiul Nobel: Lucian Blaga (1895 – 1961)

Poet, dramaturg, filosof și eseist, Lucian Blaga a creat o operă ce se bucura de o largă recunoaștere în cadrul culturii române. Pentru incontestabila sa genialitate, a fost propus pentru Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 1956, printre alții de romanista Rosa del Conte și de istoricul literar Basil Munteanu, ideea aparținându-i, se pare, lui Mircea Eliade.

Fără îndoială, câştigarea premiului ar fi constituit consacrarea definitivă a lui Lucian Blaga, dar ar fi însemnat şi o mare izbândă pentru literatura română aflată, în anii 1950, în nefasta perioadă a realismului socialist.

Premiul a fost atribuit însă, la o foarte mică diferență de voturi, poetului spaniol Juan Ramon Jimenez (1881-1968), aflat în exil în urma războiului civil din Spania.

Vestea propunerii lui Blaga a fost transmisă, după unele surse, de posturile de radio B.B.C. și Ankara. Cauzele ratării unei prețioase izbânde, însemnând câștigarea celebrului trofeu, nu au fost nici până astăzi deslușite complet de către cercetători, astfel că înșiruirea unor mărturii și considerente, uneori divergente, se justifică din plin.

În „Memoriul de activitate”, care face parte din dosarul de pensionare al lui Lucian Blaga, dosar oferit Muzeului Literaturii Române de fiica poetului, filosoful menționează, la finalul documentului: „Pentru activitatea mea literară și filosofică am fost propus, nu știu din a cui inițiativă, la premiul Nobel în 1956, după cum au anunțat diverse posturi de radio din străinătate. În această chestiune nu am avut nici un amestec personal, deoarece de la 23 August 1944 încoace am întrerupt orice corespondență cu străinătatea.

Precizarea e doar în prima parte adevărată, anume că nu a avut „nici un amestec personal” în chestiunea premiului, cealaltă afirmație, că de la 23 August 1944 ar fi întrerupt orice corespondență cu străinătatea, se vădește a fi mai puțin exactă, dacă ar fi să ținem cont, de exemplu, doar de corespondența cunoscută cu Bazil Munteanu, care se prelungește până 15 octombrie 1947.

O referință pertinentă ne oferă romanul „Luntrea lui Caron“ în care găsim un dialog între Axente Creangă (alias Lucian Blaga) şi doamna Ana Rareş, care-i aduce poetului marea veste: ,,N-ai auzit nimic? Se poate? Aseară am ascultat întâmplător postul de Radio Zϋrich. Se citeau comentariile corespondentului de la Stockholm. Corespondentul vorbea despre candidaţii la Premiul Nobel de literatură pe anul acesta. Şi la un moment dat se spunea că în cercurile Academiei de la Stockholm se vorbeşte foarte serios de şansele unui poet român: Axente Creangă!(…) Corespondentul mai da informaţia că ar fi sprijinit îndeosebi din partea ţărilor latine. Mai amintea printre candidaţi vreo patru nume. Nu le-am reţinut. Un spaniol. Doi francezi (…). Bănuiesc că este vorba despre o iniţiativă a străinătăţii, iar nu de la noi. Căci, după cum eşti tratat de ai noştri, nu cred că ai fost propus pentru această cea mai înaltă distincţie internaţională chiar de la Bucureşti!”.

O confirmă şi Mihail Ralea care susţine „că un grup de intelectuali români din Franţa şi Italia” l-au propus Comitetului Nobel, trimiţând şi „câteva antologii” cu poezii semnate de Lucian Blaga, împreună cu traducerea în germană a dramei „Meşterul Manole”.

Romanul menționat mai conține şi alte informații valoroase în cercetarea cazului. Astfel, constatăm că Blaga face imediat o legătură între vestea adusă de Ana Rareş şi vizita pe care i-o făcuseră ,,oamenii partidului“ poetului la Alba Iulia, unde era director la Biblioteca Bathyaneum: ,,Guvernul ţării, aşa-mi spuneam, a putut afla, pe cale diplomatică, despre cele ce se petreceau la Academia de la Stockholm. Îmi părea dintr-o dată foarte probabil că conducerea partidului, aflând despre ce se discuta la academia care de zeci de ani decerna premiile, considerate drept cea mai mare distincţie ce poate fi acordată unui om al spiritului, s-a grăbit să ia contact cu mine pentru ca eventuala mea încoronare cu laurii de la Miază-Noapte să nu mă găsească cufundat cu desăvârşire în anonimatul artificial, în care eram ţinut de-atâţia ani din şi prin bunăvoinţa noului regim. Pentru conducerea partidului întâlnirea a fost poate şi un prilej de tatonare în vederea unei tranzacţii. Nu mi s-a făcut oare o aluzie în acest sens? – Într-o atmosferă de teroare generală fusesem scos, în cursul anilor, din literatură, din teatru, de la Academia Română, de la Universitate, ca să fiu trimis la o muncă intelectuală de jos (…) Ajuns în oraş, pe strada principală, mă întâlnesc cu prietenul Basil Gruia, avocatul. El se repede spre mine: Am auzit! Am auzit! Te felicit cu toată căldura!”.

image description

Volumul „Lucian Blaga printre contemporani” include un interviu dat, în 1987, de criticul şi istoricul literar Şerban Cioculescu lui I.Oprişan, în care este adusă în discuţie dosarul Blaga pentru premiul Nobel, ce ar fi fost transmis Academiei Suedeze.„Vreau să vă fac o mărturisire asupra unui lucru, pe care nu l-am mai comunicat nimănui. Eu am scris Academiei Suedeze şi am rugat să mi se trimită în copii eventualele documente aflate la dosarul Blaga pentru premiul Nobel. Mi s-a răspuns că nu există nici un dosar Blaga în arhiva Premiilor Nobel”, spune Oprişan, la care Cioculescu răspunde: „Deci nu-i adevărat. Da.”„Am impresia că e o legendă creată. S-a zis că ar fi fost propus de prietenii lui de peste hotare”, continuă Oprişan, iar Cioculescu concluzionează: „Nu. Eu te cred pe dumneata, pentru că dumneata ştii cât pun eu preţ pe document şi pe probe palpabile. N-am nici o probă palpabilă. Dar, fireşte, că merita acest lucru”.

Trebuie luate în seamă și susținerile celor mai apropiați poetului. Astfel, o relatare a Corneliei Blaga privind propunerea pentru Nobel este elocventă:

„Basil a plecat cu referatul la Stockholm, având certitudinea că toţi cei din comisie vor vota pentru acordarea premiului lui Lucian.” Cu alte cuvinte, aflăm că însuşi Lucian Blaga avea cunoştinţă de faptul că fusese propus pentru Premiul Nobel. Mai mult, chiar citise Referatul înaintat înaltei comisii de la Stockholm, lucru confirmat de chiar fiica sa, Dorli, în lucrarea „Lucian Blaga.

Corespondenţă de familie“ în care scrie: ,,În toamna 1956, Blaga a fost propus pentru Premiul Nobel. Statul român nu şi-a dat însă asentimentul”.

Renumitul istoric literar Ovidiu Drimba, unul dintre asistenții lui Lucian Blaga la catedra de filozofia culturii la Universitatea „regele Ferdinand I” din Cluj susţine că Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, în acea vreme, a fost trimis de către guvernul din Bucureşti la Stockholm ca să arate acolo în cercurile autorizate că guvernul român n-ar privi cu simpatie asemenea distincţie acordată lui Blaga. „De aceea a şi fost abandonată pentru moment această idee”, relatează într-o notă informativă prezentată Securităţii, un critic literar timişorean. Iar Zaharia Stancu ar fi răspuns la întrebarea (incomodă) a unor studenţi: „Nu am avut nici o dovadă reală, dacă era realitate sau simple zvonuri care circulă în Occident şi în România. Anume, că un grup de emigranţi români trăind în Franţa sau în altă ţară, ar fi făcut o hârtie prin care propusese ca acest premiu să fie acordat lui Blaga”.

În fine, Edgar Papu, unul dintre cei mai importanți comparatiști români postbelici, opinează, în „Galaxia Blaga-Brâncuşi”, că „Marele nenoroc al lui Blaga a fost că a scris într-o limbă care nu era de circulaţie internaţională. Dacă limba ar fi fost o limbă cunoscută, Blaga ar fi fost recunoscut chiar în plan universal, tot atât de mare ca Brâncuşi”.

Dorin Nădrău
Tribuna.US