La un pas de Premiul Nobel: Ștefan Procopiu (1890-1972)

În istoria ştiinţei şi culturii româneşti, ilustrul fizician, profesor și inventator Ştefan Procopiu, membru titular al Academiei Române (din anul 1955), se înscrie ca unul dintre oamenii cu care România se poate mândri prin aportul său adus la dezvoltarea fizicii şi tezaurului de cunoştinţe ale lumii. Format în şcoala românească, capabil să preia ceea ce este bun de la alţii şi să fie om de ştiinţă în Franţa şi în ţara sa, Ştefan Procopiu a continuat la Iaşi deschiderile ştiinţifice ale şcolii ieşene de fizică. În fizică, a rămas celebru prin 3 descoperiri fundamentale: magnetonul (Magnetonul Bohr–Procopiu), Fenomenul Procopiu şi Efectul Procopiu, dar şi prin altele, importante prin aplicaţiile care au urmat publicării acestora (magnetizare, straturi subţiri, procese de electroforeză cu aplicare la tehnologiile de depunere vopsele, magnetism terestru şi hărţi).

Câteva repere biografice, incluzând formarea sa profesională se cuvin, cu certitudine, invocate.

A văzut lumina zilei la 19 ianuarie 1890, la Bârlad, ca fiu al lui Emanoil Procopiu (mic funcţionar la Tribunal şi la Primărie) şi al Ecaterinei (Catinca). Catinca provenea dintr-o familie veche de răzeşi din satul Bălăbăneşti (Familia Tasca), o vatră de cultură şi istorie a Moldovei prin oamenii pe care i-a dat.

Şcoala primară o face la Bârlad, la fel şi liceul, la una din şcolile cunoscute ale Moldovei: Liceul Gheorghe Roşca Codreanu, astăzi Colegiul Codreanu. Termină liceul ca şef de promoţie remarcându se prin pasiunea sa pentru matematică şi fizică, pentru ştiinţele naturii, istorie, geografie şi limbi străine. Liceul Gh. Roşca Codreanu era o şcoală cu mare tradiţie şi mari dascăli, care a dat cunoscute personalităţi în cultura şi ştiinţa românească. Perioada în care Ştefan Procopiu a trăit era una din cele mai bogate perioade de descoperiri în fizică şi electricitate, domenii care îl atrăgeau şi-i stimulau pasiunea pentru nou şi pentru inovare.

După absolvirea liceului, îşi continuă studiile la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi (1908-1912). Aici are ocazia să cunoască cursurile unor mari profesori, mulţi dintre ei formaţi în şcolile europene.

Personaliatea dominantă, care i-a şi marcat cariera de fizician, a fost profesorul de fizică Dragomir Hurmuzescu. Titular al unei licenţe şi al unui doctorat luate la Sorbona sub îndumarea lui Gabriel Lippmann, un laureat al Premiului Nobel, care prin lucrările sale în domeniul descărcării corpurilor încărcate electric de către radiaţiile X, magnetism şi metoda de determinare a raportului între unitatea electrostatică şi cea magnetică, Hurmuzescu devenise un nume cunoscut în fizica europeană. Ştefan Procopiu este atras de concepţia lui Dragomir Hurmuzescu privind organizarea învăţământului electrotehnic în universităţi, o apropiere a fizicii de experiment şi aplicaţie şi va deveni în viitor, colaboratorul cel mai apropiat al lui Hurmuzescu în organizarea învăţămantului electrotehnic în universităţi.

În 1919, obţine bursa “Adamache” acordată de Academia Română şi pleacă la Paris, unde la Sorbona îl va avea conducător de doctorat pe Gabriel Lippmann, care condusese şi teza de doctorat a lui Dragomir Hurmuzescu, iar după dispariţia acestuia pe Aymée Cotton. Teza de doctorat, având ca temă “Asupra birefringenţei electrice şi magnetice a suspensiilor”, o susţine la 5 martie 1924, în faţa unei comisii formate din Aymée Cotton, Charles Fabry, H. Mouton.

Perioada 1919–1924, pe care o petrece la Paris, este una în care, în paralel cu pregătirea tezei, reia o serie de cercetări iniţiate încă din ultimii ani ai studenţiei, comunicând în reviste de specialitate şi Comptes Rendues ale Academiei de Ştiinţe din Paris rezultate care-l fac deja cunoscut în lumea fizicii europene. Întors în ţară, din anul 1925 este numit profesor titular al Universităţii din Iaşi, la catedra Gravitaţie, Căldură şi Electricitate.

În ce privește o potențială acordare a Premiului Nobel, se impun consemnate câteva aspecte edificatoare. Astfel, în ultimul an de facultate (1912), Stefan Procopiu a descoperit formula magnetonului (momentul magnetic al electronului), expunând descoperirea în cadrul Consiliului științific, unde s-a ales cu o replică a unui profesor: „Cum îți permiți dumneata să ataci niște lucruri atât de mari?”. Acest rezultat l-a publicat în 1913, însă peste hotarele României această descoperire nu a fost cunoscută, unul din motive fiind situația generată de Primul Război Mondial. Cinci ani mai târziu (1918) fizicianul danez N. Bohr (1885–1962) calculează același moment magnetic, utilizându-l în primul model atomic și obținând Premiul Nobel pentru fizică (1922) pentru elaborarea teoriei cuantice a modelului planetar al atomului. Astăzi, în fizică descoperirea este cunoscută sub denumirea de „Magnetonul Bohr-Procopiu”.

Activitatea științifică a lui Ștefan Procopiu a fost una impresionant de bogată. A studiat birefringența electrică și magnetică a soluțiilor coloidale a suspensiilor cristaline și a descoperit (1921) fenomenul de depolarizare longitudinală a luminii ce străbate soluțiile („fenomenul Procopiu”). La momentul susținerii tezei de doctorat avea publicate 30 de lucrări științifice. aginile volumelor conţinând rapoartele ştiinţifice ale celor mai cunoscuţi fizicieni, au menţionat cu mare frecvenţă numele lui Ştefan Procopiu:

– Asupra unui fenomen electro şi magnetic optic care ţin pulberile metalice în suspensie (1922),
– Variaţia spectrelor de arc ale mercurului cu condiţiile de emisie (1922),
– Aspectul arcului şi spectrul lui la metale în vid (1923),
– Spectrele de arc între metale (1924),
– Influenţa acţiunilor mecanice şi a curentului alternativ asupra discontinuităţilor de magnetizare (1927),
– Potenţialul electrocinetic al metalelor şi forţa electromotoare de mişcare (1930),
– Demagnetizarea fierului şi nichelului în câmp alternativ (1933),
– Asupra magnetizării ideale a unui cristal de fier (1934),
– Discontinuităţile de magnetizare în câmp alternativ (1937),
– Cementarea fierului studiată cu ajutorul potenţialului de disoluţie a fierului cufundat în apă acidulată (1940).

Alte reviste precum: Journal de Physique, Physikalische Zeitschrift, Analles de Physique, Analele ştiinţifice ale Universităţii din Iaşi, Journal de Chimie Physique îi publică lucrările. Razboiul întrerupe apariţia unor lucrări ale lui Ştefan Procopiu, dar ele sunt publicate în revistele româneşti.

În 1930 descoperă efectul circular al discontinuității de demagnetizare ce apare la trecerea curentului electric alternativ printr-un fir feromagnetic („efectul Procopiu”).

Efectul Procopiu a fost utilizat (1965) de fizicianul american Kaufman în construcţia unor noi tipuri de memorie, pentru calculatoarele moderne de foarte mare capacitate. Astăzi efectul este utilizată în construcţia calculatoarelor rapide.

Pentru refuzul categoric de a se înscrie în rândurile partidului comunist i-a fost interzis orice contact cu lumea științifică din străinătate, fiind presat să studieze descoperirile sovietice.

Astfel, și-a dedicat cercetările studiului variațiilor câmpului magnetic terestru, identificând, în premieră, că din 1932 valoarea momentului magnetic este în creștere, variind cu o perioadă de 500 de ani. Rezultatele a 24 de ani de observații și cercetări de teren Procopiu le-a realizat în hărți magnetice complete pentru teritoriul României, punând în evidență o anomalie locală pe linia Iași–Botoșani.

A înființat prima bibliotecă de fizică a Universității „Al. I. Cuza” din Iași cu donații personale.

Ștefan Procopiu a fost membru titular al Academiei de Științe din România (1936) și al Academiei Române (1955), precum și membru al multor societăți din țară și de peste hotare, inclusiv membru al Comisiei mondiale pe anul 1970 de propuneri la Premiul Nobel pentru fizică. Procopiu l-a propus la acest premiu pe fizicianul francez L. Néel (1904–2000), care a și primit această distincție.

După decesul marelui savant soția acestuia, Rodica Procopiu (1911–2012), a donat biblioteca de specialitate a acestuia aceleași universități, unde azi există „Fondul Procopiu”, iar literatura artistică, Academiei Române.

Dosarele de corespondenţă ale profesorului Procopiu au scos, însă, la iveală contactele acestuia cu nume celebre ale fizicii din toată lumea. Cele mai multe scrisori provin de la Aimé Cotton, conducătorul lucrării sale de doctorat, de la Paris. Un lucru care arată un fair-play ieşit din comun îl constiuie schimbul de scrisori pe tema magnetonului cu însuşi Niels Bohr, cel care a luat Premiul Nobel pentru descoperirea pe care şi Ştefan Procopiu o făcuse.

De asemenea, a existat un schimb intens de scrisori între Procopiu şi Wolfgang Ostwald, fiul energeticianului Wilhelm Ostwald, fondatorul Institutului de Chimie Fizică de la Leipzig.

Mari figuri ale epocii, personalităţi importante ale culturii, istoriei, literaturii şi ştiinţei au făcut parte din cercul restrâns, dar select, de prieteni al profesorului Procopiu. Printre cei mai apropiaţi, George Topârceanu, cu care era foarte bun prieten, George Enescu, Păstorel Teodoreanu, care i-a făcut şi o epigramă, în stilul său caracteristic: „De gravitate nu prea ştiu/ Îmi recunosc singur defectul,/ Dar când beau cu Procopiu/ Merg prin Iaşi şi-i simt efectul“.

Era bun prieten şi cu marii istorici şi profesori de drept ai Iaşului, istoria fiind una dintre marile lui pasiuni.

În puţinul timp liber pe care-l aveau la dispoziţie, profesorul şi soţia mergeau la mănăstirile din Neamţ sau Suceava, aşa cum era obiceiul protipendadei de atunci a oraşului. Nici acolo, însă, nu era privat de cele mai interesante discuţii legate de istorie sau de ultimele descoperiri ştiinţifice.

Savantul de valoare mondială a încetat din viață în Iași la 22 august 1972, lăsând publicate 177 de lucrări științifice.

Pentru activitatea sa, Ștefan Procopiu a fost distins cu „Ordinul Muncii”, „Ordinul Meritul Științific” și „Ordinul Steaua României”.

Incontestabil, ar fi meritat cu prisosinţă să primească și Premiul Nobel.

Dorin Nădrău
Tribuna.US