Lemn și piatră – Ingeniozitatea caselor țărănești din România

Cu ceva timp în urmă mergeam cu mașina spre Oradea. O furtună scurtă și violentă de vară făcuse ravagii la doar câțiva kilometrii în fața noastră. Așa se face că în scurt timp ne-am trezit că drumul era blocat de un copac care fusese doborât de vânt peste șosea. Prima mea reacție, de cetățean model venit tocmai din București, a fost să sun la numărul de urgență și să anunț „prăpădul”.  Însă în următoarele momente s-a întâmplat ceva neașteptat pentru mine. Am văzut cum mai mulți oameni coboară din mașini, deschid portbagajul și fiecare își ia toporul din (aparent) dotare. Grupul de oameni format se duce liniștit la copacul căzut și îl taie bucăți în câteva minute, eliberând astfel drumul.

Dacă ne uităm cu atenție în istoria noastră și a înaintașilor noștri, găsim o legătură strânsă între ei și lemn. De la unelte fabricate de bază fabricate de strămoșii daci, până la sisteme complexe de morărit, de prelucrare a alambicului în alcool, sau de ce nu la construcții.

Astăzi ne vom opri doar la câteva exemple de construcții (relativ) simple ale înaintașilor noștri. Deoarece majoritatea construcțiilor erau realizate din materiale perisabile, nu au rezistat intemperiilor de peste veacuri. Avem însă câteva exemplare rămase la care ne vom uita în acest articol.

Începem călătoria noastră în Țara Oașului, mai exact în satul Moișeni, anul 1780. Țara Oașului fiind unul dintre locurile sau ținuturile unde s-au păstrat cel mai bine tradițiile românești. Locuința este construită după un tipar mai vechi românesc. Model ce conține anumite caracteristici constructive ce amintesc chiar de locuințele dacilor, din zona Hunedoara.

Locuința noastră a fost ridicată de Olexa lu’ Sintea lu’ Ion cu femeia lui ce șchioapă. Ei nu erau nici meșteri dulgheri, nici meșteri constructori de case. Cu materialele existente (piatră de granit și lemn de stejar) Olexa a ridicat aici, folosind doar dalta și toporul de cioplit un adevărat monument al istețimii și artei decorative țărănești.

Interesantă este și poarta, care ne întâmpină vranița cu boc. Un trunchi gros de stejar, lung de peste 6 metri, împărțit în două părți inegale ca dimensiuni, dar echilibrate în greutate, se învârtește în jurul puricelui (axul vertical), un stâlp rotund și scund. Deși ansamblul este extrem de greu, totuși poate fi împins chiar și de un copil.

Casa este așezată pe o temelie de piatră de mal – de fapt este piatră de granit, iar casa este construită din bucăți mari de stejar, tălpi, furci, blăni, grinzi tăiate cu toporul din arbori seculari. Blănile sunt încheiate la capete cu căței. Acoperișul este foarte înalt, construit în pantă repede pentru a asigura curgerea imediată a apelor de ploaie sau a apei rezultate din topirea zăpezii.

Acum ajungem la partea interesantă a acestor construcții.

În primul rând, este evident că o astfel de casă este extrem de grea: piesele mari de lemn folosite la construcție ajung la o greutate de aproximativ 1.000 kg, iar construcția completă conține peste 30 tone de lemn de stejar.

În al doilea rând, o astfel de construcție este demontabilă. Da! Ați citit bine, peste 30 de tone de casă este demontabilă și se poate muta de pe un loc pe altul. În perioada respectivă mutarea locuinței era impusă de anumite cerințe economice locale. Evident că pentru ca mutarea să fie cât mai rapidă, ordinea pieselor era însemnată cu lovituri de secure.

În această epocă, construirea de case prefabricate nu era un fenomen izolat. Existau sate întregi  specializate în construcția de case preconstruite. Casele țărănești din lemn se ridicau fie pe o talpă de lemn, din grinzi întregi, așezate direct pe pământ sau pe bolovani mari de piatră, fie , când terenul era înclinat, pe o fundație înaltă de piatră.

Acest procedeu de construcție a fost folosit în cea mai mare parte pentru construirea caselor oamenilor de rând. Însă meșterii din acea vreme și-au dedicat priceperea și pentru a ridica case boierești, biserici și alte tipuri de construcții.

Un astfel de exemplu este Biserica de lemn de la Surdești, Lăpuș, care a rezistat peste veacuri în ciuda greutății și înălțimii considerabile, turla bisericii are 54 de metri înălțime.

Chiar dacă toate aceste lucruri ne stârnesc admirația pentru țăranii români din acele vremuri, nu trebuie să deducem o bunăstare a lor. Acea epocă a fost una dintre cele mai dure pentru România. A fost epoca în care au existat, poate cele mai multe lupte teritoriale și frământări politice. Imperiul Otoman era în perioada sa de glorie, încercând să își consolideze poziția de putere asupra teritoriilor sale până în apropiere de Viena. Iar ca orice imperiu, colonizarea o faci fără nici un pic de milă.

Pentru a destabiliza și controla cât mai mult din teritoriul românesc, otomanii aduc în Transilvania popoare migratoare, așa numiții bozgori – cei fără patrie. Dintre aceste popoare, otomanii așează comunități întregi în Transilvania (de exemplu în județele de azi: Harghita, Covasna). În alte părți instaurează conducători și boieri vasali Constantinopolului, în special maghiari, recunoscuți pentru violența și ura lor față de populația românească.

Așa înțelegem cumplita exploatare la care erau supuși țăranii români – iobagii. Atunci, ca și azi chiar, românilor nu li se permitea să cunoască bunăstarea așa cum o avea asupritorii lor. În realitate, toate aceste construcții despre care am discutat, erau numite bordeie sau odăi țărănești. Într-un bordei sau într-o odaie locuiau chiar și 10 persoane. La 1848, în plasa Balta Oltului se numărau 11.148 de bordeie sub pământ și doar 1.757 case deasupra.

Am încercat să vă reproduc o mică imagine a construcțiilor minunate românești, ridicate în ciuda dificultăților sociale și economice. Sper ca atunci când veți mai vizita România să mergeți să le vedeți în mărime naturală, în muzee.

Surse: Focul Viu, Dinu Moroianu, București 1963; H. Stahl Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, București 1958; Grigore Ionescu – Arhitectura populară românească, București 1957; Dicționarul geografic al județului Romanați | Sursă imagini: https://muzeul-satului.ro/

Bogdan Iosifaru