Mănăstirea Prislop din județul Hunedoara

Renumit centru monahal de pelerinaj, Mănăstirea Prislop din județul Hunedoara se află situată în apropierea satului Sivașu de Sus (localitate care apa

Renumit centru monahal de pelerinaj, Mănăstirea Prislop din județul Hunedoara se află situată în apropierea satului Sivașu de Sus (localitate care aparține în prezent de orașul Hațeg), constituind de aproape șapte secole, unul din cele mai importante așezăminte religioase ortodoxe din Transilvania, biserica sa, ce datează din secolul al XVI-lea, fiind declarată monument istoric.

Legenda Mănăstirii Prislop spune că un tânăr pe numele Ioan, din satul Silvaşul de sus – în hotarul căruia se afla şi Sf. Locaş Mănăstirea Prislop – a părăsit casa părintească, s-a închinoviat în obştea călugărilor de le Prislop. Ducea astfel o viaţă aleasă de rugăciune, împletită cu munca şi săvârşirea de fapte bune. După un număr de ani, dorind să ducă o viaţă şi mai liniştită, retrasă cu totul de lume, a găsit un loc, cam la 500 metri de mănăstirea Prislop, pe malul prăpăstios al râului Slivuţ (Silvuţ), unde şi-a săpat singur cu mari nevoinţe, o chilie de piatră, cunoscută până azi sub numele de „chilia” sau iarăşi „casa sfântului”. Aici şi-a petrecut restul zilelor în neîncetate rugăciuni şi ajunări, întocmai ca marii nevoitori întru cele duhovniceşti din primele veacuri creştine. Legenda spune că a fost voia lui Dumnezeu ca viaţa lui îmbunătăţită să se sfârşească prea devreme. Spune tradiţia populară că pe când îşi făcea o fereastră la chilia lui, doi vânători de pe versantul celălat al prăpastiei l-au împuşcat, fără să ştie cine era. Aşa s-a săvârşit din viaţă Cuviosul Sihastru sau Sfântul Ioan de la Prislop.

Nu se cunosc cu exactitate începuturile mănăstirii. Deoarece era amplasată pe pământuri care ținuseră de nobilii români din Ciula, se poate presupune că ei au fost ctitorii laici ai locașului. Prima mănăstire cu acest nume ar fi fost construită de Nicodim de la Tismana. Există o singură mărturie care este consemnată despre prezența lui Nicodim de la Tismana, în Ungaria medievală. Ea este însemnarea de pe Evangheliarul său: „Această Sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Țara Ungurească în 6913 (1404-1405)”. Pe la jumătatea secolului XVI, Mănăstirea Prislop ajungând aproape în ruină, în anul 1564 a fost zidită „din temelie” de Zamfira, fiica lui Moise Voievod din Țara Românească. Este posibil ca vechiul lăcaș, despre al cărui urme se scria la mijlocul secolului al XIX-lea, să fi existat undeva în pădure, în vecinătatea clădirilor actuale. Probabil că în secolul al XVII-lea a fost întemeiată la Prislop școala de învățătură bisericească pentru tinerii care urmau să devină preoți la sate. În anul 1585 egumenul Ioan ajunge mitropolit la Bălgrad (Alba Iulia), iar Teofil devine în 1615 episcop la Vad. Aici în secolul XVII viețuiește Sfântul Ioan de la Prislop. În secolul al XVIII-lea a fost mănăstire greco-catolică. A primit un ultim veșmânt de frescă sub semnătura lui Simion din Pitești. Din acesta se conservă doar câteva fragmente.

În secolul al XIX-lea mănăstirea era administrată de preoți de mir din satele dimprejur.

În anul 1911, a fost instalat ca egumen al Mănăstirii unite a Prislopului din comitatul Hunedoarei, Părintele Leon Manu, călugăr bazilian, o figură emblematică a Bisericii Române Unite din perioada secolului XX. Nefiind încă restaurat, oficial, în România, Ordinul călugăresc al Sfântului Vasile cel Mare (bazilian), conform hotărârii Conciliului Provincial nr. II din 1882, ieromonahul Leon Manu, după o perioadă petrecută în vestita mănăstire unită ruteană de la Maria-Pócs, unde a ajuns să fie chiar stareț al așezământului monahal, ajunge în 1910, să revină în mijlocul ramurii române a Ordinului Sf. Vasile cel Mare din Transilvania. Astfel, el s-a așezat la Mănăstirea Prislop unde, în curând, a restaurat biserica așezământului și a format o mică obște călugărească acolo. În preajma memorabilului act de la 1 Dwcembrie 1918, inimosul stareț al Prislopului a editat, la Hațeg, gazeta „Țara Hațegului. Organ al Sfatului Național Român”, cu rol mobilizator în realizarea unității naționale. Probatoriul documentar arhivistic, respectiv o situație a celor „care s-au distins și au câștigat merite pentru cauza Unirei Ardealului și Banatului cu Țara mamă”, certifică faptul că, în 1918, starețul Mănăstirii Prislop, ieromonahul Leon Manu, a fost ales Președinte al Consiliului Național Român Hațeg, echivalentul funcțiunii de primar, și a făcut parte din Marele Sfat Național Român de la Alba Iulia. Pentru o scurtă perioadă de timp, în 1919, ieromonahul Leon Manu a păstorit și parohiile greco-catolice de la Fărcădinu de Jos și Fărcădinu de Sus, cu filiile Crăguiș și Găuricea, unde slujise un frate de al său, preot, decedat de tuberculoză.

În anul 1948, Mănăstirea Prislop a redevenit ortodoxă, așa cum fusese mai bine de trei secole și jumătate. În același an a fost numit stareț ieromonahul Arsenie Boca, licențiat în teologie și absolvent al Academiei de Arte Frumoase. Doi ani mai târziu, din lipsă de călugări, Prislopul a fost organizat ca mănăstire de maici cu viață de obște, iar Părintele Arsenie a rămas aici ca preot-duhovnic. Atunci au început lucrările de renovare a bisericii și a celorlalte clădiri, prin munca și cu contribuția bănească a personalului mănăstirii și a familiilor lor, dar mai ales a Părintelui Arsenie, care a vândut două case pe care le avea ca moștenire, iar banii obținuți i-a donat mănăstirii. El a sculptat personal catapeteasma, a pictat fresce și icoane deosebit de valoroase și a executat mai multe lucrări de renovare a bisericii și a celorlalte clădiri. În aceeași perioadă, la Prislop a fost înființată o școală monahală și o cooperativă mănăstirească, în care se făceau țesături cu motive străvechi, covoare și tricotaje. De asemenea, a crescut numărul călugărițelor, dar și al credincioșilor care veneau să se roage aici. Pentru redarea frumuseții și strălucirii de care se bucură și azi mănăstirea, dar și pentru reorganizarea vieții de obște, Părintele Arsenie este considerat ca cel de-al treilea ctitor al acestui ansamblu monahal. Cu toate acestea, a fost urmărit mereu, mai ales pentru predicile sale, așa încât, în 1952, a fost arestat și dus la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde a muncit, în condiții de exterminare, timp de nouă luni, alături de mulți alți slujitori ai Bisericii.

Doi ani mai târziu, în 1954, a început restaurarea sistematică a sfântului lăcaș, cu unele subvenții aprobate de Ministerul Cultelor, proiectarea fiind realizată de arhitectul Ștefan Balș, iar supravegherea lucrărilor, de arhitectul Gheorghe Naumescu. Atunci au fost consolidate toate zidurile exterioare ale bisericii, precum și cele ale turlei. Însă mănăstirea avea să treacă printr-un alt moment de mare încercare. În 1959, întreaga obște a fost nevoită să părăsească așezământul, ca urmare a Decretului 410 care prevedea desființarea schiturilor și mănăstirilor și excluderea din monahism a unui număr mare de călugări și maici. Părintele Arsenie s-a angajat la Atelierele Patriarhiei, în București, unde a lucrat până la pensionare, dar fără dreptul de a mai sluji. După pensionare, a pictat Biserica Dragănescu, o realizare picturală de excepție, într-un stil propriu. Autoritățile din acea vreme au înființat la Prislop un cămin de bătrâni, iar în biserica mănăstirii, care a fost închisă, a slujit preotul din parohie. În 1976, la Prislop s-a așezat un grup de călugărițe ardelence, care s-au străduit să înfrumusețeze biserica, să continue tradițiile monahismului românesc și să păstreze patrimoniul cultural-artistic aflat aici. În anii următori au fost montate în iconostas icoanele lucrate și donate de Părintele Arsenie Boca: cele împărătești și cele de pe ușile diaconești și împărătești. De asemenea, au fost făcute reparațiile necesare la toate clădirile, a fost amenajat cimitirul și a fost construită o clădire în stil brâncovenesc, cu peste 15 chilii și un frumos foișor, concepută tot de către Părintele Arsenie. Un alt model realizat de el este și cadrul sculptat al porții de lemn de la intrare, în stil maramureșan, care a fost montat în 1987.

Părintele Arsenie Boca, supranumit și „Sfântul Ardealului”, a murit la Sinaia în 1989, iar mormântul său care se află la Prislop a devenit un adevărat loc de pelerinaj pentru credincioșii din întreaga țară (în ultimii ani numărul de pelerini veniți pe 28 noiembrie a fost de 30 000 – 40 000 de oameni). Mormântul este situat în cimitirul Mănăstirii Prislop, la mică distanță de peșteră Sfântului Ioan de la Prislop.

Părintele este considerat al treilea ctitor al Mănăstirii Prislop, deoarece în cei 41 de ani cît a fost călugăr aici a pictat fresce şi icoane deosebit de valoroase, a reorganizat viaţa de obşte şi a redat mănăstirii strălucirea şi frumuseţea sa originară. Torturat şi vînat de Securitate, părintele este omul despre care se spune că a schimbat, în inima secolului al XX-lea, faţa monahismului ortodox. Duhovnic şi clarvăzător intrat în legendă, mare trăitor dar şi mare învăţat, teolog şi pictor de icoane, el este, după cum îl caracteriza părintele dr. Dumitru Stăniloae, „un fenomen unic în istoria monahismului românesc”, iar părintele Teofil se confesa astfel: „Din cîţi oameni am cunoscut eu şi care au lucrat în Biserică, socot că părintele Arsenie Boca a fost cel mai de vîrf, culmea tuturor vieţuitorilor şi propovăduitorilor din contemporaneitatea noastră”.

Se mai cuvine menţionat că asemenea oricărei mănăstirile românești, și la Prislop a existat în decursul secolelor o școală modestă pentru pregătirea călugărilor, în care unul dintre monahii cu carte împărtășea celor ce se pregăteau pentru călugărie și preoție cunoștințele necesare. Dar pe lângă aceștia, dobândeau învățătura și numeroși tineri din satele învecinate. O dovadă în acest sens este fondul de carte și manuscrise românești și slavone care se găsea aici. Însă multe dintre acestea s-au pierdut în curgerea timpului. Astfel, majoritatea manuscriselor pe care le-a avut înainte de apariția tiparului sau cărțile tipărite în secolele XVI și XVII au dispărut în 1762, când mănăstirea a fost arsă. Există și mărturii documentare care atestă existența unor cursuri școlare la Prislop, încă din 1614, care au continuat în 1670, în 1826 etc.

În prezent, așezământul monahal are o viață duhovnicească aleasă și este un valoros monument de artă medievală românească. Mănăstirea Prislop are două hramuri: pe 8 mai, de sărbătoarea Sfântului Ioan Evanghelistul, și pe 14 septembrie, de Ziua Crucii. Se mai prăznuiesc și următoarele zile: 26 decembrie, Sfântul Nicodim de la Tismana, 13 septembrie, Sfântul Ioan de la Prislop, 28 noiembrie, pomenirea Părintelui Arsenie Boca.
.