Matei Blaj: Gură cască la eșafod

Care este asemănarea și deosebirea dintre fierarul care bate cu năduf oțelul încins pe care-l va făuri într-o bardă bine ascuțită, călăul care lasă aproape impasibil să cadă lama grea peste grumazul condamnatului și, în fine, mojicul care aplaudă frenetic pe marginea drumului și care, la nevoie, aruncă un cocktail de injurii și gunoaie? Ei bine, iată câteva, scrie Matei Blaj.

Fierarul își face doar meseria, aplicându-și talentul și ciocanul cu aceeași îndemânare, indiferent că din forja sa va ieși o potcoavă, un plug sau lama bardei ce va ajunge pe butucul însângerat. Da, va avea întotdeauna scuza că el nu a făcut rău nimănui pentru că el e doar un biet fierar, chiar dacă știe că focul, fierul și brațul său vânjos sunt cele care au adus în scenă lama execuției. „Dacă n-aș fi făcut-o eu, s-ar fi găsit altcineva să o facă!” Pare el a se scuza. „Și, cine știe, poate nu o vor folosi niciodată la execuții!” Până la urmă, el nici nu va fi prezent la scena finală…

Asemenea fierarului și călăul își face doar meseria. Adevărat este că o asemenea carieră vine la pachet cu asumarea vărsării de sânge. Însă el nu vede lucrurile așa. A reușit să devină detașat și chiar insensibil. Altfel nu ar rezista. El nu face decât să ducă la capăt sentința altora. Nu doar că nu e el în măsură să judece, dar nici măcar nu stă el să pună la îndoială deciziile altora. În fond, el e doar călăul… executor. Alții judecă, el doar execută, chiar dacă brațul său a curmat atâtea vieți. Are și el scuza cum că ar fi făcut-o un altul în locul său, doar că el rămâne cu palmaresul de la eșafod în dreptul său.

Mojicul, târgovețul sau chiar prințesa de la geamul palatului, cei care alcătuiesc generic gloata de gură-cască, n-are o obligație contractuală care să îi impună prezența în scenă. Plictisul, curiozitatea, dar, cel mai adesea, convingerea că acesta este mersul vieții (și al morții), mers care îl condamnă pe cel judecat să plătească cu gâtul pentru faptele sale îl fac să strige prezent fără excepție. Aceștia nu trebuie să facă parte din procesiune, pentru că meseria nu le-o cere, dar au un simț al datoriei care le spune că trebuie să sancționeze prin prezența lor acest gest al justiției. Nu cunosc ei speța și nici n-au verificat probele. Cât despre făptaș? Cu siguranță a greșit el cu ceva, altfel nu ajungea pe mâna călăului. Prezența lor n-ar fi fost nici măcar necesară, dar a devenit o obișnuită, chiar dacă această cutumă macabră pare să legitimeze acest vals grotesc al execuțiilor publice, ca învățătură de minte pentru alții. În fond, ei nu au făcut decât ce făceau toți cei din jur, nici mai mult, nici mai puțin. Mojicul nu e cu nimic mai vinovat ca gloata însăși, chiar dacă gloata ar dispărea dacă mojicii n-ar ceda farmecelor turmei.

Deasupra tuturor? Legiuitorul. Cel care condamnă, care fără a se mânji pe mâini, curmă vieți. El face legea, el găsește vina, el trimite la eșafod. Dar o face dindărătul ușilor închise, adăpostit de ochii lumii și ferit de grozăvia spectacolului execuției. Este autorul moral, dar nu-și va face simțită prezența. El curmă vieți, fără a lăsa sângele vărsat să-i mânjească mâinile. Pentru aceasta există fierari care să făurească barde, călăi care să o lase să se prăbușească și gloate care să huiduie victima în timp ce aplaudă cu frenezie spectacolul, toți girând astfel sfârșitul condamnatului.

La final, nimeni n-are nicio remușcare sau vină, în timp ce capetele căzute clădesc un morman din ce în ce mai mare și mai fetid. Și deși duhoarea a ajuns atât de respingătoare și imposibil de ocolit, nimeni nu pare dispus să se îndoiască de nevoia unui asemenea spectacol. A face asta înseamnă a recunoaște că s-ar putea ca prin prezența în această scenă morbidă, să se fi făcut vinovați în parte de o execuție care n-ar fi trebuit să există. Iar acesta este un risc pe care nu sunt gata să și-l asume, chiar dacă într-o fatidică zi, oricare dintre ei pot să schimbe șorțul de fierar, gluga de călău sau haina de mojic cu funia ce-l țintuiește pe condamnatul de pe eșafod.

Pot părea ciudate asemenea gânduri și rânduri sumbre. Dar vă mărturisesc că asta a fost imaginea care mi-a răsărit în minte și m-a bântuit zilele acestea. Cu ce ocazie? Citind legislația interceptărilor, venită parcă în sincron cu introducerea prevederilor europene de înăsprire a pedepselor împotriva „urii” și văzând entuziasmul cu care presa, împreună cu tot soiul de personaje influente care aplaudă demersurile. Deși pare întâmplătoare coalizarea efortului de implementare și susținere a acestor vânători de capete care să ajungă pe eșafod, ea este cât se poate de firească. Un legislativ continental autocratic, cu lachei naționali gata să execute, cu cetățeni înfierbântați cu delațiunea devenită a doua natură și cu gloate digitale de ‘fluenseri entuziasmați, scena devine previzibilă. Când gloata aplaudă, călăul execută și fierarul se scuză, legiuitorul se îmbată de propria-i neprihănire și îngroașă rândurile celor care trebuie scurtați de cap.

P.S. Mulți își imaginează că vor avea în permanență scuza cum că ei au vrut doar să fie mai bine, să eradicăm comportamentele problematice și că nu au știut că se va ajunge la vânători de vrăjitoare. E o scuză jalnică. Pentru că au fost suficiente voci care au avertizat cu privire la aceasta. Voci care au fost ignorate sau, chiar mai rău, batjocorite drept conspiraționiste. Iar în gloata de batjocoritori au putut fi zărite și capetele luminate ale cărturarilor care nu au nici măcar scuza ignoranței și a necunoașterii istoriei.

P.P.S. Nu-mi pasă de cei care au impresia că exagerez. N-au decât. Ca unul care am fost acuzat de „ură”, de tot soiul de „isme” și pretinse fobii, care a fost turnat, raportat, amenințat și ostracizat (fără să fac caz de asta), dar mai ales ca unul care a documentat public cu destulă consecvență abuzul de putere și complicitatea „spectatorilor”, refuz să primesc lecții de la tot soiul de fandosiți care, cu prima ocazie în care se simt persecutați, încep să se smiorcăie și să se mire că li se întâmplă chiar lor.

Tribuna.US