Mike Pence a fost vicepreședinte al Statelor Unite în perioada 2017-2021. Textul care urmează este o adaptare pentru WSJ din cartea sa autobiografică,
Mike Pence a fost vicepreședinte al Statelor Unite în perioada 2017-2021. Textul care urmează este o adaptare pentru WSJ din cartea sa autobiografică, „So Help Me God“, ce urmează a fi lansată pe 15 noiembrie.
La treisprezece zile după alegerile din 2020, am luat prânzul cu președintele Trump. L-am sfătuit ca, în cazul în care contestațiile sale legale vor eșua, să accepte pur și simplu rezultatele, să urmeze procedura oficială și să se concentreze pe o revenire la guvernare, câștigând alegerile pentru Senat în Georgia, cursa pentru postul de guvernator al Virginiei din 2021, precum și cele pentru Cameră și Senat în 2022. Apoi ar putea candida pentru președinție în 2024 și ar avea șanse să câștige. El părea neînduplecat, chiar obosit: „Nu știu ce să zic, 2024 este atât de departe“.
Într-o convorbire telefonică din 5 decembrie, președintele a menționat pentru prima dată contestarea rezultatelor alegerilor în Congres. La jumătatea lunii decembrie, pe internet vuiau deja speculații despre rolul meu.
O reclamă iresponsabilă difuzată la televiziune de către un grup care se autointitula Lincoln Project a sugerat că, atunci când am prezidat ședința comună a Congresului din 6 ianuarie pentru numărarea voturilor electorale, acel lucru era o dovadă că știam că „s-a terminat“ și că, făcându-mi datoria constituțională, „băteam ultimul cui în sicriul“ realegerii președintelui.
Din câte știu eu, a fost pentru prima dată când cineva a insinuat că aș fi avut puterea să influențez rezultatul. A fost concepută cu scopul de a-l ațâța pe președinte. A funcționat.
În timpul unei reuniuni a Cabinetului din decembrie, președintele Trump mi-a spus că respectiva reclamă „te pune într-o lumină proastă“. I-am răspuns că nu era adevărat ce insinua reclama: am susținut pe deplin contestațiile legale asupra alegerilor și voi continua să o fac.
Pe 19 decembrie, președintele a menționat planurile pentru un miting la Washington pe 6 ianuarie. M-am gândit că ar fi util pentru a atrage atenția asupra litigiului. Tocmai discutasem cu un senator despre importanța investigării îngrijorărilor legate de alegeri în fața Congresului și a poporului american.
La Casa Albă, pe 21 decembrie, reprezentantul din Ohio, Jim Jordan, a coordonat o discuție în cadrul Legislativului privind planurile de a formula obiecții. Am promis că toate obiecțiile înaintate în mod corespunzător vor fi admise și dezbătute în detaliu.
Pe 23 decembrie, familia mea s-a îmbarcat pe Air Force Two pentru a petrece Crăciunul cu prietenii. În timp ce zburam deasupra Americii, președintele Trump a redistribuit un articol obscur intitulat „Operațiunea Pence Card“. Acesta făcea aluzie la teoria conform căreia, dacă toate celelalte încercări eșuau, eu aveam capacitatea de a modifica rezultatul alegerilor din 6 ianuarie. I l-am arătat lui Karen, soția mea, și mi-am dat ochii peste cap.
Pe 30 decembrie, senatorul din Missouri, Josh Hawley, a anunțat că va susține obiecțiile formulate de reprezentanți. Am salutat decizia sa, deoarece aceasta însemna că urma să avem o dezbatere reală. Fără sprijinul unui senator, aș fi avut fost nevoit să resping obiecțiile Camerei fără dezbatere, ceea ce nu aș fi vrut să fac.
În dimineața zilei de Anul Nou, a sunat telefonul. Reprezentantul Louie Gohmert din Texas și alți republicani intentaseră un proces prin care solicitau unui judecător federal să decidă că eu aveam „autoritatea exclusivă și puterea unică“ de a decide ce voturi electorale să fie luate în calcul.
„Nu vreau să văd între titlurile din ziare din dimineața aceasta ‘Pence se opune procesului lui Gohmert’, mi-a spus președintele. I-am răspuns că m-am opus.
„Dacă ți se va acorda această autoritate“, a întrebat el, „de ce te-ai opune?“. I-am explicat, așa cum am făcut-o de multe ori înainte, că nu consideram că dețin această autoritate în temeiul Constituției.
„Ești prea corect“, mi-a reproșat el. „Sute de mii de oameni te vor urî de moarte. Lumea va crede că ești prost“.
Sâmbătă, 2 ianuarie, am dat instrucțiuni șefului meu de personal să emită o declarație care să arate că susțin dreptul legislatorilor de a face contestații legale privind numărarea voturilor.
Duminică dimineața, în toate ziarele puteai citi „Pence aprobă demersul republicanilor din Congres de a contesta voturile electorale“. Când președintele m-a sunat în acea dimineață, starea lui de spirit se înviorase.
„Ai devenit din extrem de nepopular, popular!“, a exclamat el. Dar apoi m-a presat din nou să resping voturile electorale în mod unilateral. „Ai putea deveni o figură istorică“, a spus el, „dar dacă renunți, vei rămâne doar un oarecare“.
Pe 4 ianuarie, șeful de cabinet al președintelui, Mark Meadows, m-a chemat în Biroul Oval pentru o întâlnire cu un mare număr de invitați, printre care și juristul John Eastman. Am ascultat cu respect pledoaria lui Eastman că ar trebui să modific procedurile, care impun ca voturile electorale să fie deschise și numărate în ordine alfabetică, lăsând la urmă cele cinci state problematice.
Eastman a susținut că aveam autoritatea de a returna statelor voturile până când fiecare legislativ va certifica care dintre listele concurente de electori era corectă.
Eu confirmasem deja că nu existau electori concurenți. Eastman și-a susținut din nou argumentul, afirmând că este doar o teorie juridică. Am întrebat: „Considerați că am autoritatea de a respinge sau de a returna voturi?“.
El s-a bâlbâit: „Ei bine, subiectul nu a fost niciodată analizat în instanță, așa că eu cred că rămâne o întrebare deschisă“.
În acel moment m-am întors către președinte, care era distras, și am spus: „Domnule președinte, ați auzit asta? Nici măcar avocatul dumneavoastră nu crede că am autoritatea de a returna voturile electorale“.
Președintele a dat din cap. În timp ce Eastman se străduia să explice, președintele a răspuns: „Îmi place mai mult cealaltă variantă“, ceea ce însemna, probabil, că aș putea pur și simplu să resping voturile electorale.
Pe 5 ianuarie, am fost anunțat că președintele a cerut să mă vadă de urgență în Biroul Oval. Avocații săi, inclusiv Eastman, îmi cereau acum să resping pur și simplu electorii.
Am aflat ulterior că Eastman a recunoscut în fața consilierului meu general că respingerea voturilor electorilor era o idee proastă și că orice încercare de a face acest lucru ar fi fost rapid anulat de Curtea Supremă în unanimitate. Tipul ăsta nu credea nici el ceea ce îi spunea președintelui.
Chiar înainte de a merge la culcare, am văzut o declarație emisă de campania lui Trump. New York Times relatase că i-am spus președintelui că nu consider că am puterea de a bloca certificarea alegerilor de către Congres. Acest lucru era adevărat, dar în declarație se preciza că era o „știre falsă“. Am presimțit că 6 ianuarie 2021 avea să fie o zi foarte lungă.
M-am trezit devreme în acea zi și am lucrat pe declarația ce urma să o adresez Congresului. Puțin după ora 11 a.m., m-a sunat președintele. „În ciuda comunicatului de presă pe care l-ați emis aseară“, am spus, „eu am fost întotdeauna sincer cu dumneavoastră, domnule președinte“.
Am reiterat că nu consideram că am puterea de a decide care voturi electorale să fie luate în calcul și l-am informat că voi da o declarație în fața Congresului care să confirme acest lucru înainte de începerea sesiunii comune.
Președintele m-a atacat. „Vei fi considerat un fricos“, a spus el. „Dacă faci asta, înseamnă că am făcut o mare greșeală acum cinci ani!“
Dar când a spus: „Nu ne protejezi țara, ar trebui să o sprijini și să aperi națiunea noastră!“ i-am reamintit cu calm: „Amândoi am jurat să susținem și să protejăm Constituția“.
În timp ce mă îndreptam spre Capitoliu, președintele Trump a urcat pe scenă. El a spus mulțimii: „Sper că Mike va face ceea ce trebuie. Așa sper. Sper că da. Pentru că dacă Mike Pence face ceea ce trebuie să facă, vom câștiga alegerile“.
Repetând argumentul invocat de avocații prezenți lângă podium, el a afirmat: „Tot ce trebuie să facă – și am informațiile acestea de la unul din cei mai buni avocați constituționali din țara noastră – tot ce trebuie să facă vicepreședintele Pence este să le trimită înapoi statelor pentru a le recertifica, iar noi obținem președinția și voi veți fi cei mai fericiți oameni“.
Când coloana noastră oficială a ajuns la Capitoliu, am văzut mii de protestatari pașnici pe peluza de est. Am simțit compasiune pentru toți acei oameni de bună credință care au veni până la Washington după ce li s-a spus că rezultatul alegerilor ar putea fi schimbat. Ei au aplaudat când am intrat. M-am întors către fiica mea și am suspinat: „Dumnezeu să-i binecuvânteze pe acești oameni. Vor fi atât de dezamăgiți“.
Habar nu aveam că nu departe de Capitoliu se formase ceea ce a fost descris mai târziu drept un „zid viu“. În plenul Camerei, atmosfera era solemnă. Nu știa nimeni haosul ce se stârnise afară. Președinta Nancy Pelosi a început ședința puțin după ora 13.00.
Când au fost deschise voturile electorale pentru Arizona, reprezentantul Paul Gosar s-a ridicat pentru a înainta prima obiecție a zilei, susținută de 60 de reprezentanți. Când am întrebat dacă moțiunea avea susținere și din partea senatului, s-a ridicat Ted Cruz.
Am suspendat ședința comună și am însoțit senatorii în sala de ședințe, fără să știu ce se întâmplă afară.
După patruzeci de minute de la începerea sesiunii, când republicanul James Lankford din Oklahoma a luat cuvântul, Elizabeth MacDonough, ce stătea în fața mea, s-a aplecat și mi-a șoptit: „Domnule vicepreședinte, protestatarii au pătruns în clădire pe ușile de la primul etaj. Vă informez doar“.
Un membru al echipei Secret Service însărcinată cu paza mea a intrat în sala Senatului, a venit direct la locul meu și mi-a spus: „Domnule vicepreședinte, trebuie să plecăm“. Eram sigur că poliția Capitoliului va avea în curând situația sub control, așa că i-am spus că vom aștepta în sala de ceremonii din apropiere, rezervată pentru uzul meu în calitate de președinte al Senatului.
În scurtă vreme, agentul Secret Service Timothy Giebels a intrat în acel birou aglomerat și mi-a spus: „Domnule, trebuie să vă scoatem din clădire“. Protestatarii care pătrunseseră prin zona Camerei Reprezentanților se îndreptau spre sala Senatului. Am aflat ulterior că mulți mă căutau pe mine.
Citește și Opinie: 6 ianuarie 2020 – O zi tristă pentru America
Am spus echipei de securitate că nu-mi părăsesc postul. Giebels m-a implorat să plecăm. Protestatarii ajunseseră la etajul unde eram. I-am repetat ferm: „Nu ești atent la ce vorbesc, nu plec de aici! Nu le voi oferi acelor oameni satisfacția de a vedea cum un cortegiu de 16 mașini fuge de la Capitoliu“.
„Bine“, mi-a răspuns el cu o voce care arăta clar că nu era deloc bine. „Dar nu putem rămâne aici. Această sală are doar o ușă de sticlă și nu vă putem proteja“.
Fiica mea, Charlotte, simțindu-mi frustrarea, a întrebat: „Nu există altă sală din interiorul Capitoliului în care să se poată retrage tata?“ Giebels a spus că putem merge la docul de încărcare și garaj, câteva etaje mai jos. Am fost de acord.
Scările erau păzite. Am ieșit încet în hol. În jurul nostru era un mare haos: ofițeri de securitate și de poliție îndrumând oamenii spre zone în care să fie în siguranță, angajați care strigau și alergau căutând unde să se adăpostească. Am auzit pași și voci furioase scandând lozinci.
Drumul spre subsolul Capitoliului a durat câteva minute în plus pentru că am insistat să mergem în loc să fugim. Echipa Secret Service a acceptat cu reticență.
Ajunși în zona docurilor, am văzut că vehiculele noastre fuseseră repoziționate, cu fața spre o rampă care ducea spre ieșire. Giebels a început să ne escorteze spre mașini. M-am oprit și am spus: „Nu mă urc în mașină“. „Domnule“, a răspuns el, „o să vă rugăm să stați în mașină, dar nu părăsim Capitoliul“.
„Tim, am încredere în tine“, am spus eu. „Ești un om integru, dar nu tu ești la volanul acelei mașini“. Știam că dacă ne urcam în mașină, cineva îi va spune șoferului să ne scoată din clădire.
Nu aveam televizor în garaj, așa că personalul meu și echipa de securitate m-au informat cu privire la situație folosind comunicațiile radio ale poliției și Twitter. Liderii Camerei și Senatului fuseseră duși într-o locație securizată în afara Capitoliului, dar alți membri erau baricadați în sala de ședințe a Camerei în timp ce poliția Capitoliului încerca să împiedice mulțimea să pătrundă în interior.
Zach Bauer, asistentul meu imperturbabil, s-a apropiat cu sfială și mi-a înmânat telefonul său. Președintele postase un tweet la ora 14:24: „Mike Pence nu a avut curajul să facă ceea ce trebuia făcut pentru a ne proteja țara și Constituția, dând statelor șansa de a certifica un set de voturi corecte, nu pe cele frauduloase sau inexacte care li s-a cerut anterior să le certifice. Poporul cere adevărul!“
Protestatarii invadaseră Capitoliul. Unii dintre ei, mi s-a spus mai târziu, scandau: „Spânzurați-l pe Mike Pence!“ Am ignorat postarea și m-am întors la muncă. Șeful meu de personal a aranjat o teleconferință cu cei din conducerea Congresului. Liderul minorității din Senat, Mitch McConnell, a subliniat că era imperativ ca Congresul să se reunească cât mai curând posibil pentru a finaliza numărarea voturilor. Toată lumea a fost de acord.
Până la ora 14:38, se pare că la Casa Albă a prevalat gândirea rațională. Președintele a scris pe Twitter: „Vă rog să sprijiniți poliția Capitoliului și forțele de ordine. Ei sunt cu adevărat de partea națiunii noastre. Rămâneți pașnici!“
O jumătate de oră mai târziu, el i-a îndemnat pe protestatari să „rămână pașnici. Fără violență! Nu uitați, NOI suntem partidul legii și al ordinii – respectați legea! Legea și pe grozavii noștri bărbați și femei în albastru“.
La ora 16:17, președintele a făcut publică o înregistrare video în care le spunea protestatarilor: „Vă înțeleg durerea, vă înțeleg necazul… dar trebuie să mergeți acasă acum, trebuie să avem pace“.
La ora 19.00, am primit permisiunea de a ne întoarce în sala de ședințe. Când s-a reluat sesiunea, totul s-a schimbat. Mulți legislatori și-au retras sprijinul pentru obiecțiile care fuseseră formulate în mod corespunzător.
Dincolo de violențe și distrugeri, protestatarii din 6 ianuarie reușiseră să pună capăt dezbaterilor privind neregulile de la vot. În jurul orei 3:40 dimineața, senatorul Amy Klobuchar din Minnesota a citit rezultatele alegerilor din 2020.
M-am întâlnit cu președintele pe 11 ianuarie. Părea obosit, iar vocea lui nu suna la fel de ferm ca de obicei. „Cum ești?“, a început el. „Cum sunt Karen și Charlotte?“. I-am răspuns scurt că suntem bine și i-am spus că au fost și ele prezente la Capitoliu pe 6 ianuarie.
El a răspuns cu regret în glas, „Tocmai am aflat asta“. Apoi a întrebat: „Ți-a fost frică?“. „Nu“, am răspuns, „am fost furios. Noi doi am avut divergențele noastre în acea zi, domnule președinte, și faptul că i-am văzut pe acei oameni distrugând Capitoliul m-a înfuriat“.
A început să invoce alegerile, spunând că oamenii erau furioși, dar vocea lui suna stins. I-am spus că trebuie să lase asta deoparte, iar el a răspuns liniștit: „Da“.
Am spus: „Acei oameni care au pătruns în Capitoliu poate că erau susținători, dar nu aparțin mișcării noastre“. Timp de cinci ani, am ținut amândoi discursuri în fața unor mulțimi formate din cei mai patrioți și mai temători de Dumnezeu oameni din țară, oameni care respectă legea.
Cu o tristețe autentică în glas, președintele a meditat: „Cum era dacă nu ar fi existat acest miting? Dacă nu ar fi venit lumea la Capitoliu?“. Apoi a spus: „Este prea groaznic să se încheie lucrurile așa“.
Pe 14 ianuarie, la o zi după ce președintele Trump a fost pus sub acuzare pentru a doua oară, am mers în Biroul Oval. Cu o seară înainte, el denunțase fără echivoc violențele de la Capitoliu și făcuse apel la calm și unitate națională. L-am felicitat pentru discursul său.
„Știam că vei fi încântat“, a spus el. Părea descurajat, așa că i-am reamintit că mă rugam pentru el.
„Nu te deranja“, a spus el. Pe când mă pregăteam să plec, a spus: „A fost distractiv“.
„Un privilegiu, domnule președinte“, i-am răspuns.
„Da, să te am alături“.
Mergând spre ușă, m-am oprit, l-am privit pe președinte în ochi și i-am spus: „Cred că vom continua să avem divergențe în privința a două lucruri“.
„Care anume?“
Am menționat dezacordul nostru cu privire la 6 ianuarie și apoi am spus: „Totodată, nu mă voi opri niciodată din a mă ruga pentru dumneavoastră“.
El a zâmbit: „Așa este – să nu te schimbi niciodată“.
Traducere și adaptare
Tribuna.US
COMMENTS