Mihai Viteazul s-a născut în 1556 în orașul Târgul cu Floci, pe atunci un centru comercial important al Țării Românești, aflat la vărsarea Ialomiței î
Mihai Viteazul s-a născut în 1556 în orașul Târgul cu Floci, pe atunci un centru comercial important al Țării Românești, aflat la vărsarea Ialomiței în Dunăre, și a fost fiul nelegitim al domnului Pătrașcu cel Bun și al Teodorei Cantacuzino, coborâtoare dintr-o veche familie bizantină, soră a lui Mihail Cantacuzino, poreclit Şaitanoglu.
În octombrie 1593 tânărul a devenit domnitor al Țării Românești datorită celor 400.000 de florini pe care familia i-a plătit, dar mai ales datorită insistenţelor rudelor mamei sale pe lângă marele vizir de la Constantinopole, într-un moment de criză al Imperiului Otoman. În 1593 sultanul Murad al III-lea se afla pe finalul domniei sale, se confrunta cu lupte complicate în Asia, iar succesiunea la tronul Imperiului Otoman era marcată de conflictele între pretendenți și de o serie de jocuri de culise.
În acest context, Rudolf al II-lea, conducătorul Sfântului Imperiu Roman care-și avea reședința la Praga, a decis să reia ostilităţile împotriva turcilor şi a trimis mesageri pe lângă principele Transilvaniei, Sigismund Băthory, şi pe lângă cei doi voievozi din Muntenia şi Moldova (în Moldova pe tron se afla Aron Tiranul, iar în Muntenia fusese de puțin timp instalat Mihai), pentru a-i convinge să participe la coaliţia armată împotriva otomanilor, având susținerea financiară a Papei Clement al VIII-lea.
Neagu Djuvara scrie în „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”: „Înainte de a începe lupta împotriva turcilor, Mihai, din îndemnul împăratului, trebuie să încheie un tratat cu principele Transilvaniei. Tratatul din 1595 ni se poate părea astăzi umilitor, în sensul că principele Transilvaniei, acest Sigismund Bâthory, un tânăr megaloman, nepot al regelui Ştefan Bâthory, care-şi zicea şi el crai, adică rege, a vrut să fie principe peste cele trei principate româneşti; şi, prin urmare, atât munteanul cât şi moldoveanul, când şi-au trimis boierii să iscălească tratatul cu Sigismund Bâthory, au semnat de fapt un tratat de vasalitate, e clar. Principele Sigismund Bâthory devine principe şi în Transilvania, şi în Moldova, şi în Muntenia, voievozii acestor două ţinuturi fiind vasalii lui. S-a zis: cum se poate ca boierii noştri trimişi de Mihai Viteazul să fi semnat aşa ceva? L-au trădat pe Vodă! Sau n-au ştiut ce iscăleau! Nicidecum. Au semnat pentru că aveau şi ei interesul s-o facă. Erau 12 mari boieri, mitropolitul şi doi episcopi. Interesul mitropolitului şi al episcopilor era legat de faptul că principele Transilvaniei a dat mitropolitului Munteniei jurisdicţie şi asupra ortodocşilor din Transilvania. Boierii, la rândul lor, au cerut în acest tratat ca voievodul lor să nu-i mai taie fără învoirea principelui Transilvaniei — exact ceea ce doriseră „majores terrae”, mai marii ţării, din 1247, înainte de descălecat, când cereau regelui Ungariei să nu poată fi tăiaţi de către vasalul regelui fără a avea dreptul de a merge în apel la curtea regelui. Tratatul mai prevedea că puterea, zicem azi „puterea executivă”, trebuia exercitată de voievod împreună cu cei 12 mari dregători din Sfat. Clerul şi boierii au avut deci interes în iscălirea acestui tratat, iar Mihai Viteazul nu a avut altceva de făcut decât să accepte, fiindcă avea nevoie şi de ajutorul financiar al lui Bâthory, şi de ajutorul lui militar”.
Imediat după semnarea tratatului de la Alba Iulia, turcii, conduși de Sinan Paşa, au trecut Dunărea, acesta fiind momentul cunoscutei Bătălii de la Călugăreni din 13/23 August 1595, însă armata română a fost, la acel moment, singura parte combatantă din partea Ligii Sfinte. Deși încheiată cu o victorie, lupta nu a fost suficientă pentru a-i alunga pe turci din țară, astfel că armata lui Sinan nu s-a retras peste Dunăre, iar Mihai Viteazul a decis să se plece în munți, în așteptarea ajutorului lui Sigismund. Principele Transilvaniei a venit, într-adevăr, conform tratatului, cu ajutor, reuşind, împreună cu oastea lui Mihai, să-i alunge pe otomani, arogându-și însă după aceea, în fața Occidentului, toate meritele pentru victorie.
Un an mai târziu turcii au reluat ofensiva direct către centrul Ungariei, obţinând în toamna 1596 o victorie împotriva armatelor imperiale, care a dus la semnarea unui acord temporar de pace. Acelaşi lucru l-a făcut și Mihai Viteazul, care a fost recunoscut din nou de sultan ca domn al Țării Românești.
În 1598 domnitorul Țării Românești a semnat un tratat cu împăratul Rudolf de această dată direct, fără intermedierea lui Sigismund Bâthory, care a abdicat din cauza conflictelor cu marea nobilime din Transilvania, cel din urmă fiind înlocuit în poziția de principe de vărul lui, cardinalul Andrei Bâthory. Noul principe al Transilvaniei nu a mai vrut însă să prelungească termenii alianţei cu împăratul Rudolf și cu domnitorii Tării Românești şi Moldovei, îndreptându-se către polonezii, care aveau interese complet diferite în zonă.
„Polonezii fac pace cu turcii, alungă din Moldova pe aliatul lui Mihai, Ştefan Răzvan, şi-l impun pe Ieremia Movilă, care este un fel de client al regelui Poloniei. De aceea Mihai trece munţii (octombrie 1599) şi îl învinge pe Andrei Bâthory la Şelimbăr, lângă Sibiu. E de remarcat că aceia care i-au tăiat capul lui Andrei Bathory au fost secui. Deschid iar o paranteză. E, repet, o greşeală să privim trecutul din perspectiva prezentului. Dacă acum conflictele au, în mare parte, cauze etnice, pe atunci conflictele aveau mai curând cauze sociale (şerbii împotriva boierilor sau a nobililor etc.) sau religioase. (…) Motivul de îndârjire a secuilor împotriva lui Ştefan Bathory e că, abia suit în scaun, restabileşte nişte grele impozite pe care predecesorul său le suprimase. Iată de ce aceşti ţărani secui sunt de partea lui Mihai şi contra lui Bathory. Uciderea acestuia, în orice caz, nu fusese ordonată de Mihai. Cronica spune că, văzând capul însângerat al lui Bathory pe care secuii îl aduceau triumfători, Mihai ar fi exclamat: „Sărmanul popă!”, scrie Neagu Djuvara.
După momentul cuceririi Transilvaniei, domnitorul Țării Românești i-a favorizat pe ortodocşii români, în special pe membrii clerului, dar avea nevoie de sprijinul Dietei, care era dominată de nobilimea maghiară. Este motivul pentru care a fost nevoit să ia măsuri împotriva ţăranilor care se revoltaseră, astfel că, la intrarea triumfală în Alba Iulia, Dieta i-a recunoscut calitatea de locum tenens (cel ce ține locul) al împăratului, însă Mihai s-a autointitulat Domn al Ţării Româneşti şi al Transilvaniei.
Îngrijorat de veştile conform cărora principele Poloniei plănuia să-l răstoarne din poziția de domn al Țării Românești pentru a-l instala pe un frate al lui Simion Movilă, Mihai Viteazul a trecut în mai 1600 munţii în Moldova şi în ziua de 27 mai l-a alungat de pe tron pe Ieremia Movilă, realizând astfel prima unire politică a celor trei ţări române.
Unirea celor trei principate a fost însă de scurtă durată, pentru că boierii unguri au început să se răzvrătească, iar polonezii conduși de cancelarul Jan Zamoyski au intrat în Moldova şi au pus pe fugă garnizoana pe care o lăsase Mihai, aşa că după doar câteva luni voievodul a pierdut Moldova.
În Bătălia de la Mirăslău din 18 septembrie 1600 a pierdut şi Transilvania, iar începând cu toamna anului 1600 nu mai este domn nici în Muntenia, pentru că polonezii îl instalaseră pe tron pe Simion Movilă. Aflat într-o situație fără ieșire, Mihai Viteazul a decis să meargă la Praga, pentru a-l convinge pe Rudolf al II-lea că este cel mai potrivit pentru a-i fi aliat.
Însoțit de frumoasa sa fiică, Florica, Mihai Viteazul primește asigurarea că va beneficia din nou de sprijinul împăratului Sfântului Imperiului Roman, care i-a ordonat albanezului Gheorhe Basta, general al armatei imperiale, să facă alianţă cu domnitorul detronat şi să recucerească Transilvania la conducerea căreia revenise între timp Sigismund Bathory.
Pe 3 august 1601 a avut loc o nouă bătălie, la Gorăslău, Basta şi Mihai Viteazul au ieșit învingători, dar albanezul a decis să-l ucidă pe voievodul român.
Neagu Djuvara avansează ideea că Basta voia probabil pentru el voievodatul Transilvaniei: “În orice caz, prin înşelăciune, câteva zile mai târziu (9/19 august 1601), îl cheamă pe Mihai Viteazul în cortul lui, iar dincolo de cort se găsesc ascunşi nişte mercenari valoni. Aceştia-l ucid pe Mihai Viteazul, care se apără cu sabia (era stângaci), dar cade străpuns de mai multe suliţe. Să fi fost şi împăratul înţeles să-i suprime pe Mihai considerându-l prea ambiţios şi temându-se că risca să zădărnicească planul habsburgic de a anexa Transilvania? Nu e clar”.
Fraţii Buzeşti îl alungaseră între timp de la domnie pe Simion Movilă, iar pe tronul Țării Românești ajunsese Radu Şerban, care a menținut alianța cu Sfântul Imperiu Roman împotriva turcilor timp de câţiva ani.
Corpul lui Mihai Viteazul a fost înmormântat la Turda, iar capul, care a fost adus în Țara Românească de Radu Florescu, a fost înmormântat cu mare cinste la Mănăstirea Dealului din marginea Târgoviștei. În timpul Primului Război Mondial, “tigva capului său a fost transportată la Iași. De aci fu dusă cu mare cinste iarăși la Târgoviște în ziua de 9 august 1920, ziua în care a fost ucis de vrăjmași. Faima faptelor lui Mihai a străbătut vremurile ajungând până în zilele noastre. Turcii, ungurii și polonii știu, ca și noi, cât de viteaz a fost acest voievod! Ca mărturie a dragostei sale, poporul român i-a ridicat, în anul 1883, o măreață statuie la București înfățișându-l călare, cu securea în mâna stângă, pornind, parcă, împotriva vrăjmașilor. La picioarele acestei statui s-au adunat decenii de-a rândul, atât în vremurile de restriște, cât și-n cele de mari bucurii, cetățenii Capitalei, vrând parcă să-l aibă ca martor, sfătuitor și apărător în toate planurile și lucrările lor, pe cel care a dus faima vitejiei românești în toate laturile pământului. Cu astfel de viteji, neamul românesc nu va pieri în vecii vecilor”, scria, în 1922, în sinteza “Povestea neamului românesc și Cartea marilor români”, lucrare premiată de Academia Română, profesorul Ion Popescu-Băjenaru.
În volumul său, “Mama și soția lui Mihai Viteazul”, Ioan C. Filitti scrie: “Două dintre satele cumpărate, Frăsinetul și Studenița, Mihai le dăruise prin hrisovul din 27 septembrie 1597 cinstitei și de la inimă preaiubitei maice sale, doamnei Tudora. Recunoscătoare lui Dumnezeu de binele ce-i dăduse după atâta caznă, ea se retrăsese la Mănăstirea Cozia, spre a aștepta cu evlavie un sfârșit liniștit al bătrâneților și al slăbiciunii ei. Dar aici o ajunse și vestea de săvârșirea zilelor drag fiului ei Mihail Voevod, și de sărăcia doamnă-si și a coconilor domniei lui prin țările străine. Această nouă lovitură a soartei, care păruse în fine că-i surâde, întrecea pe toate celelalte. Zdrobită de atâtea dureri ca și de atâtea bucurii ce se ciocniseră în inima ei zbuciumată, călugărița Teofana dărui mănăstirii în care se adăpostise moșiile pe care le avea de la fiul ei. Actul de danie rezumă în câteva vorbe întreaga existență a Tudorei: Viețuit-am viața acestei lumi deșarte și am petrecut lumește destul în tot chipul în viața mea… La Cozia se retrăsese drept plângere a păcatelor, dar tocmai acolo n-a fost cruțată de cea mai grea dintre suferințele acestui atât de frământat destin. Va fi greșit mult tânăra și frumoasa Tudora, dar a ispășit totul și și-a închinat zilele să crească de ‘drag fiul ei Mihail Voevod, și care a trăit destul să-l vadă ucis mișelește. Și de aceea ne apare încă, după trei veacuri, într-o duioasă lumină bătrâna călugăriță Teofana, cu inima ei sângerândă. Evocăm pe tânăra și săraca Teodora, rămasă cândva fără sprijin, cu sarcina de a crește un copilaș, singura ei dragoste, singura ei mândrie. Se bucură că-l vede frumos la trup, tot mai vioi la minte. Îi povestește, în taină, ca să nu-l pună în pericol, că este fecior de Domn. Când cele mai ascunse năzuințe i s-au împlinit, ea se închină lui Dumnezeu, cerându-i iertarea păcatelor. Iertarea vine prin cea mai nemernică durere. Iar când lespedea se așterne peste trupul jalnicei bătrâne, nimic nu scrie în inscripție decât amintirea singurului ei rost pe lumea aceasta, de a fi născut pe marele Domn: Călugărița Teofana, muma răposatului Mihai Voevad”.
Despre celebra soție a lui Mihai Viteazul, Doamna Stanca, se știe că a fost fiica unei jupânese numită Neacșa, călugărită sub numele de Maria, că a avut un frate, Dragomir, boier mare în vremea lui Marei Basarab și că era nepoata de frate sau de soră a marelui ban Dogromir. Doamna Stanca a fost căsătorită la un moment dat cu un anume boier Dumitru din Văicărești, iar în 1588 s-a căsătorit cu Mihai. Femeia a fugit în 1595, la năvala otomanilor conduși de Sinan-Pașa, în Ardeal, dar patru ani mai târziu, când voievodul a cucerit Transilvania, a rămas la București, lângă fiul lor, Nicolae Pătrașcu. Stanca a venit dincolo de munți în 1600, dar după bătălia de la Mirăslău nu avea să-și mai vadă niciodată soțul.
Umilită de zvonurile care circulau despre relația lui Mihai Viteazul cu o anume Velica, care îi devenise acestuia amantă oficială, Stanca, mama celor doi copii a domnitorului, Florica și Nicolae, a ajuns să-și deteste soțul. Acea Domniță Velica era fiica logofătului Ion din Piteşti şi a Doamnei Stana (deci nepoata voievodului Mircea Ciobanul şi a Doamnei Chiajna), era stabilită în Transilvania și se căsătorise cu italianul Fabio Genga, un favorit al lui Sigismund Báthory.
Este posibil ca Mihai Viteazul, îndrăgostit de frumoasa Velica pe care nu o mai ascundea de ochii supușilor săi, să fi avut intenția să se despartă de Doamna Stanca și să o ia de nevastă pe ibovnică, dar nu a mai apucat. După ce domnitorul a fost alungat de pe tronul Transilvaniei și a plecat să obțină susținerea lui Rudolf al II-lea, Doamna Stanca și fiul ei, Nicolae, au fost trimiși prizonieri în Ardeal, la generalul Basta. A sosit acolo ca o regină, după cum scrie C. Gane în “Trecute vieți de doamne și domnițe”: “Optsprezece cai de o frumusețe rară trăgeau trei carete poleite și împodobite. Odată ajunsă în fața dușmanului ei, părăsita Doamnă își dădu drumul amarului. Blestemă și plânse și spuse lui Ungnad că mai bine l-ar fi înghițit pe Mihai pământul după o viață de fără de legi și că de mult de altfel i-a prezis ea lui pieirea. Iar fiul ei, Nicolae Pătrașcu, copil de 14 ani, începu să plângă și să tremure spunând că de-o fi avut tată-său vreo vină, să-și poarte singur pedeapsa, iar el nu e vinovat cu nimic împăratuui și-e este lui plecat!”
Întoarsă în Țara Românească în 1603, doamna Stanca, soția voievodului Mihai Viteazul, a murit de ciumă. Fiica ei, domnița Florica, s-a căsătorit cu postelnicul Preda, fiul unui logofăt, iar băiatul, Nicolae Pătrașcu, care rămăsese inițial ostatic în Transilvania împreună cu mama sa, a plecat spre Viena, iar în 1603 a ajuns la Praga, unde a rămas în slujba împăratului până în 1608, când a încercat să redobândească tronul Țării Românești.
Tânărul a fost arestat din ordinul voievodului Gabriel Báthory, aliat al împăratului Rudolf II și al lui Radu Șerban, și a fost trimis în Țara Românească, unde, drept pedeapsă, domnul muntean l-a crestat la nas pentru a nu mai putea pretinde domnia.
După ce a renunțat la orice pretenție la tronul Țării Românești, Nicolae Pătrașcu s-a împăcat cu Radu Șerban, pe care mai târziu l-a însoțit în exil. Fiul lui Mihai Viteazul a murit la Viena în 1627, sărac și bolnav de gută, a fost înmormântat inițial la biserica ortodoxă din Györ, rămășițele sale fiind aduse în 1641 la Mănăstirea Comana.
Sursa: Dosare Secrete
COMMENTS