Nistrul, apa care te recunoaște

Colaboratorul „NATURA”, redactorul-șef al revistei „România Pitorească” Mihai Ogrinji, ne-a bucurat cu un eseu impresionant despre Nistru, fluviul care a trecut și trece prin inimile scriitorilor și cărturarilor români de-a lungul veacurilor, zidindu-se în harta Țării și apărând pietrele de hotar ale neamului românesc. Eseul aduce file de scrieri mai puțin cunoscute și îndeamnă cititorii NATURA să pornească în călătoria pe Nistru cu poeții și condeierii, care au înveșnicit fluviul în frumoasa limbă română.

„Pe lume nu se poate închipui, cred – potrivit poate și sentimentalității mele naționale – drum mai frumos ca acea coborâre pe Nistru, într-o noapte de mai. Aproape toată lumea se dusese să doarmă și rămăsesem singur pe coverta vaporului. Era în aer o mireasmă de tei, cântau privighetorile de o parte și de alta a pădurilor de pe mal: mai era nevoie să-mi spună cineva ce țară era aceasta! O cunoșteam din rediurile Botoșanilor, din codrii Vasluiului, din măgurile dunărene, o cunoșteam din adâncurile Ardealului și Bucovinei, din șesurile Banatului, din toate părțile pe unde m-a purtat viața și dorul: doar era mireasma țării mele, și aceea nu înșală. Așa am văzut latura răsăriteană a României pe Nistru.” Astfel de rânduri nu puteau fi scrise, probabil, decât de uriașul istoric Nicolae Iorga, autorul, între atâtea altele, a remarcabilei cărți, publicată în 1905, „Neamul românesc în Basarabia”.

Pe la sfârșitul deceniului al șaptelea din veacul trecut, întorcându-mă spre Vaslui dintr-o „excursie utecistă”, care cuprinsese Moscova, Leningradul și Kievul, aveam să văd prima dată, la Tighina, Nistrul, în ale cărui ape am aruncat trei monede de câte trei lei fiecare, ferindu-mă bine să nu mă bunghească cine mai știe cine…  Desigur, instantaneu – ca să nu spun premeditat – mi-am amintit și de coborârea lui Eminescu pe Nistru, în tentativa lui de a-și tămădui durerile în sanatoriul Kuialnik, de lângă Odesa, încărcată și ea, ca întreaga Transnistrie de altfel, de suflare, avânt, temeinicie și suferință românească. Înainte ca lăcustele slave și cele mongoloide să se fi statornicit între Nistru și Bug. Aud și acum năucitoarele roți ale trenului, traversând podul de la Tighina, îmi sunt la fel de proaspete versurile „Din Hotin și pân la Mare/ Vin muscalii de-a călare,/ De la Mare la Hotin/ Mereu calea ne-o ațin…”

Dar și minunatul tablou închinat râului sfânt, văii Nistrului, de divinul nostru poet, versuri atât de puțin cunoscute pe atunci, ca și astăzi, dacă nu cumva chiar mai rău…  „Și departe se-ntind șesuri, /Ce cu ochii nu le măsuri,/ Unde râul cela sfânt/ Parcă iese din pământ;/ Colo-n zarea depărtată/ Nistrul mare i s-arată/ Dinspre țările tătare/ Și departe curge-n mare./ La liman ca și o salbă/ Se-nșiră Cetatea Albă./ Iar în liniștea de vânt/ Trec departe de pământ/ Cu-a lor pânze atârnate/ Mii corăbii încărcate./ Și privind spre miază-zi/ Dunărea el o zări/ Întruna spre mare-ntoarsă/ Și spre șapte guri se varsă./ De la Nistru pân-la ea/ Țara mândră se-ntindea.//Vede codrii cum coboară/ Deal la deal, țară cu țară/ Resfirându-se pe șes,/ Unde râurile ies –/ Și pe vârfuri de păduri,/ Mânăstiri și-ntărituri./ Vede târguri, vaduri, sate/ Pe câmpie presărate./ Vede turmele de oi/ Cu ciobanii dinapoi,/ Cu fluiere și cimpoi./ Iară hergheliile/ Petreceau câmpiile/ Și de-a lungul râurilor/ S-așterneau pustiurilor.”

Cu multă vreme înainte, Miron Costin – cronicarul cu o plecare din viață atât de tragică – dedicase mărețului râu moldovenesc un poem plin de căldură și încântare: „De la apa Prutului – ochiul tot stă să admire/ Câmpiile, ce pân-la Nistru vin să se-nșire,/ Dintr-o jariște-n alta vălură lanul –/Câmpii fără margini, cum e oceanul./ În plaiuri leșești Nistrul izvornița-și are,/ El taie Podolia-n două curgând către mare,/ Printre stânci, sculptate de vânturi mereu,/ Parcă ar fi modelate de-o mână de zeu./ Slăvit este

Nilul – marele și fertilul –/ Dar Nistrul, în goana lui către Mare, îl întrece./ El curge, umbros, printre maluri înalte,/ Ce-i străjuie cursul ca niște pereți de cetate…”

Fără îndoială, „Doina” eminesciană, care calchiază magistral însăși existența neamului românesc – când interzisă, când batjocorită și condamnată, când invocată în fel și chip – rămâne de-a pururi Steaua polară a destinului nostru. „De la Nistru pân’ la Tisa/ Toți românii…” Chiar așa, câți dintre români mai poartă în gând și-n vorbă – în faptă, în zilele noastre, ar fi mult mai greu, pesemne – numele acestui zid de apă vie a neamului românesc? Prăpăstios de mic este, din păcate, numărul lor. Asta după ce au existat vremuri când Nistrul era la fel de aproape de sufletul și viața românilor. Ca și Dunărea, ca și Tisa, ca și Oltul, Mureșul ori celelalte ape ale pământurilor noastre. Erau atât de aproape încât întrupau pur și simplu o singură și înălțătoare ființă…

Un adevăr care va dăinui pentru totdeauna: povestea Nistrului este veche și captivantă, revoltătoare și tragică și, dincolo de toate cumplitele nedreptăți, totdeauna profund românească.

Oricât de conciși am fi, suntem departe de a cuprinde, din cât mai multe timpuri și unghiuri, bogata și dureroasa bibliografie a vieții Nistrului și, odată cu el, a Basarabiei întregi. De-ați ști, de pildă, cât de prezent este Nistru – nu-i nimeni împiedicat în vreun fel să afle! – în paginile bătrânilor noștri cronicari… Ca și în admirabile pagini de literatură, mai cu seamă din perioada interbelică. Sunt de invocat, bunăoară, vestitele romane „Rusoaica” de Gib Mihăescu, publicată în 1933, sau „Un port la răsărit” de Radu Tudoran, apărută în urmă cu 80 de ani. Desigur, de o cu totul altă relevanță sunt scrierile geopolitice, savantul Simion Mehedinți detașându-se în chip aparte prin acuitatea, prin profunzimea analizelor sale. De o faimă cu totul aparte s-a bucurat studiul „Fruntaria României spre Răsărit”, apărut inițial în „Revista Fundațiilor Regale” în 1941 (extraordinarul număr dublu intitulat „Basarabia și Bucovina / Omagiu Mareșalului I. Antonescu”), republicat doi ani mai târziu în „Opere complete / Vol. I /Geographica / Partea a doua.” Între altele, scrie pentru totdeauna marele savant: „Începând din Pocuția (colțul dintre Prut și Ceremuș) și până la gura Nistrului, marginea de răsărit a Moldovei a fost hotarul răsăritean al Europei (cum fusese și în antichitate)”. Și, un pasaj mai departe, „Ce s-a întâmplat la Nistru? După ce au respins pe tătari spre răsărit, Românii au trecut și pe malul celălalt al râului. Meandrele lui întortocheate și curgerea foarte lină ademeneau atât pe plugari, cât și pe podgoreni să ia malul stâng în stăpânire… Astfel pe nesimțite s-a născut o Moldovă „nouă” dincolo de Nistru, cu sate din ce în ce mai numeroase, așezate îndeosebi pe lângă râuri și în zona dintre stepă și pădurea ce se prelungește din „taigaua” Siberiei spre nordul Europei”. Între paranteze fie spus, faptul că administrarea Transnistriei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost încredințată României nu reprezenta sub niciun chip vreo concesie din partea Germaniei, ci un drept, argumentat inclusiv de studiile realizate la fața locului în acei ani de echipa coordonată de sociologul Anton Golopenția. Pe de altă parte, se tot afirmă aiurea că am fi beneficiat, ulterior, de un tratament mai puțin drastic din partea rușilor dacă n-am fi trecut Nistrul; este pur și simplu o pistă falsă: pentru vrăjmașul de la răsărit era cu asupra de măsură faptul că ajunsesem până la Nistru… Că să nu mai spun că a fost destul spre a-și arăta lăcomia sălbatică și numai că am trecut Prutul! Mai târziu, după jumătate de veac, tabloul românismului din Transnistria avea să fie completat de remarcabila lucrare a marelui apărător de neam, țară și identitate românească, regretatul scriitor și istoric Nicolae Dabija. Ne gândim, în primul rând, la „Moldova de peste Nistru – vechi pământ strămoșesc”, tipăritură realizată la Chișinău în anul 1991.

Secvențe cu totul minunate despre Nistru ne-a lăsat, în zilele mai apropiate nouă, și marele iubitor al apelor românești Niculae Petrescu, în cartea sa „O croazieră pe Dunăre în siajul istoriei”. Autorul se îmbăiase, cine mai știe de câte ori, în Dunăre, ca și în apele Tisei ori Mării Negre. Mai lipsea un hotar sfânt. Scria Niculae Petrescu în carte, care, din nefericire, tocmai se îndrepta spre apele… Styxului: „De la Tighina am mers până pe un meandru al Nistrului, la Tiraspol, și am făcut o oprire mai lungă. Aici mi-am îndeplinit dorința de a intra în apele Nistrului și cum baie nu puteam să fac, iar fluviul să-l traversez înot nicicum, fiind zonă portuară, am căutat o mică scobitură spre a intra în apa din ea. M-am mulțumit și cu atât, simțindu-mă ca la un botez simbolic asupra unui adult intrat într-o cristelniță neobișnuită să mărturisească „un Botez întru iertarea păcatelor”, un simbol dătător de speranță în crezul pentru Unirea atât de dorită”. Volumul a apărut în „Colecția Verde”, în anul 2018, la împlinirea unui veac de la Unirea cea Mare…

Cartea basarabeanului Alecu Reniță „Pe Nistru, spre izvoare”, o carte cu totul specială, apărută la București în decembrie 2021, în „Colecția Verde” a editurii „România pitorească”, vine să confere o abordare întru totul inedită, trăită și scrisă de un admirabil condeier, neînfricat atlet al românismului adevărat, ca să folosim vorba veacurilor bătrâne doldora de istorie și vrednicie. Este un Nistru încărcat de istorie și statornicie, de dramele și luptele fraților înstrăinați prin forță, un Nistru răvășitor, plin de revoltă, dar și neclintită speranță, un fluviu al credinței și rezistenței românești, când vijelios, măreț, când subteran, ce-și croiește în ființa, în simțirea autorului o albie care suie până la cer. E un veritabil testament plămădit dintr-un lirism încântător, plin de rafinament, dar și dintr-o nezdruncinată fermitate. Cu o inspirație copleșitoare, Alecu Reniță, unul dintre impresionanții apărători ai unității neamului, reînvie în chip magnific hotarul încă sângerând al matricei, al spațiului românesc. Ca pe o ofrandă a existenței și misiei sale pământene, el, pur și simplu, aduce Nistrul Acasă. Cu imensele și nenumăratele lui jertfe, trăiri, răni, drame și lumini. Primiți și pătrundeți-vă întreaga ființă cu acest Iordan românesc!

Mihai Ogrinji
Natura.md