O viață închinată gazetăriei de lege veche: Aurel Mureșianu

Foto: Redacția Gazetei de Transilvania la 1884; de la stânga la dreapta: Iacob Mureșianu, fiul său dr. Aurel Mureșianu, fiica sa Sevastia și redactori

Foto: Redacția Gazetei de Transilvania la 1884; de la stânga la dreapta: Iacob Mureșianu, fiul său dr. Aurel Mureșianu, fiica sa Sevastia și redactori de ziar

Tot mai incitat de inepția lumii contemporane românești, de absurdul idealurilor ei, precum și de devotamentul etalat zilnic de a impune valori pe criterii nonvalorice în haosul general creat, în condițiile acestui prezent profund bulversat și cu orizonturile încețoșate, mă încăpățânez, dintr-o intimă motivație, să scot din adâncurile românismului valori pe nedrept uitate, să le șterg de praful uitării și să le ofer ca modele astăzi când unora le este rușine să-și mai spună români. Ilustra figură a publicistului Aurel Mureșianu este un grăitor exemplu în acest demers.

Personalitate remarcantă a românilor ardeleni, Aurel Mureșianu (1847 – 1909), considerat „patriarh al presei din Ardeal”, provenea dintr-o familie cu mari merite în lupta pentru menținerea ființei naționale, demonstrând o incontestabilă dragoste pentru tradița și spiritualitatea românească: a fost fiu al lui Iacob Mureșianu și nepot al lui Andrei Mureșianu, „cântărețul care scutura lanțurile iobăgiei”

Tatăl său, Iacob Mureșianu (1812 – 1887), a fost profesor și preot, director al întâiului liceu românesc din Brașov, director de ziar și membru al Academiei Române din anul 1877. A fost cel care l-a ajutat și susținut pe Gheorghe Barițiu să redacteze primul ziar politic al românilor ardeleni, „Gazeta de Transilvania”. În anul 1850, a devenit proprietarul absolut al „Gazetei Transilvania”, prin intermediul căreia a dus o luptă constantă pentru obținerea de drepturi civile și politice pentru conaționalii săi.

Unchiul său, Andrei Mureșianu (1816 – 1863), a rămas în istorie ca unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848, participând în delegația Brașovului la marea adunare de la Blaj din mai 1848. Poemul său „Un răsunet”, scris la Brașov pe melodia anonimă a unui vechi imn religios („Din sânul maicii mele”), adoptat ca imn revoluționar, a fost numit de Nicolae Bălcescu „Marseilleza românilor”. În anul 1990, el a devenit imnul de stat al României („Deșteaptă-te, române!”).

Viața lui Aurel Mureșianu (născut la Rebrișoara, o comună din jud. Bistrița Năsăud) se confundă, în peripețiile și meandrele sale, cu însăși lupta națională a românismului vreme de aproape o jumătate de veac. Doctor al Facultății de Drept din Viena, renunță la o strălucită carieră juridică în capitala imperiului pentru a prelua în 1878 conducerea „Gazetei Transilvaniei”, devenind primul ziarist românesc profesionist din Ardeal. Deosebit de activ în viața politică, se numără printre fondatorii Partidului Național Român, făcând parte în permanență din comitetul central al acestuia, iar „Gazeta Transilvaniei” fiind, fără îndoială, oficiosul partidului.

Aurel Mureșianu s-a preocupat de modernizarea ziarului în raport cu cerințele epocii și standardele presei. Calitatea articolelor publicate a devenit foarte bună, punându-se accentul pe informație, astfel încât aceasta să fie ușor înțeleasă de cititori. Datorită profesionalismului conferit publicației, Aurel Mureșianu a reușit să atragă în redacție redactori și colaboratori mult mai bine pregătiți, adevărați ziariști. Prin politica redacțională promovată, Aurel Mureșianu a păstrat tonul grav și prudent din timpul lui George Barițiu și Iacob Mureșianu, necedând ispitei senzaționalului, aceasta conferind mai multă credibilitate și prestigiu informațiilor comunicate.

Pentru a facilita tipărirea și difuzarea ziarului, Aurel Mureșianu a ȋnființat ȋn anul 1888 propria tipografie cu sediul la Brașov, pe strada Șirul Inului Nr. 22 (astăzi Muzeul „Casa Mureșenilor”), având ca dotare tehnică o mașină de tipărit cumpărată de la Viena și cu personal majoritar din Șcheii Brașovului, creându-se astfel aici o școală tipografică românească.

Numele lui Aurel Mureşianu se leagă de un moment care a marcat apogeul luptei de emancipare a românilor din Transilvania din sec. al XIX-lea, aducând problema românească în conștiința europeană: Memorandumul din 1892. El este autorul unuia dintre cele două proiecte care au stat la baza documentului final.

Imaginea „Gazetei” şi chipul lui Aurel Mureşianu se regăsesc în literatura memorialistică a epocii, la sfârşitul secolului al XIX-lea. Astfel, Sextil Puşcariu evoca redacţia cu figurile surmenate ale membrilor ei şi observa caracteristicile aparte ale acestei gazete în comparaţie cu jurnalele din regatul României.

Act de o incontestabilă importanță, probând un remarcabil curaj, Memorandumul a fost o petiție semnată de liderii românilor din Ardeal și adresată în anul 1892 împăratului austro-ungar Franz Joseph. Documentul prezenta consecințele instaurării dualismului austro-ungar și cuprindea principalele revendicări ale românilor transilvăneni, printre care, recunoașterea drepturilor politice și confesionale. Totodată, memorandumul se dorea a fi un semn de protest față de politica de maghiarizare a românilor din Ardeal și față de persecuțiile la care erau supuși aceștia, incluzând o analiză bine documentată a situației economice, politice, sociale și culturale a românilor transilvăneni de la formarea dualismului în februarie 1867. Memorandumul a constitui al treilea moment major de manifestare a ardelenilor față de tendințele evidente de deznaționalizare promovate de autoritățile maghiare, după „Supplex Libellus Valachorum” (1791) și „Pronunciamentu de la Blaj” (1868)

Avându-se în vedere că documentul a fost tipărit și răspândit, autorii au fost trimiși în judecată în luna mai a anului 1894, sub acuzația de „instigare prin presă”. Majoritatea inculpaților au fost condamnați la închisoare pe termene de la două luni la cinci ani. În ciuda faptului că aceștia au fost eliberați din detenție prin amnistie regală în anul următor, rezultatul procesului a fost că acesta a diminuat încrederea românilor în Casa de Habsburg și a contribuit la creșterea considerabilă a numărului susținătorilor unirii Transilvaniei cu Regatul României, drept singura cale de rezolvare a situației lor. Aurel Mureșianu s-a numărat printre apărători în Procesul Memorandiștilor, militând cu ardoare pentru dreptul fiecărui cetățean de a se putea apăra în limba maternă.

Cei patruzeci de ani de muncă la gazeta din Brașov au constituit un capitol strălucit al istoriei publicisticii militante a românilor, al cărui exponent a fost acest celebru „gazetar de legea veche”. Octavian Goga îi caracterizează admirabila trudă astfel: „Toate faptele politice care se săvârșeau în vremea lui, purtau pecetea individuală (…), fie că la Viena fonda societatea Romania Jună, fie că scria articole la revistele din străinătate sau contribuia acasă la întemeierea vechiului partid național, fie că făcea închisoare la Cluj sau compunea memorandul către împărat, Aurel Mureșianu era în acțiunea permanentă a evoluției unui popor și din călimara sa se ridica binecuvântarea cotidiană, necesară și fructificatoare ca pâinea cea de toate zilele (…) E prea firesc că directorul de gazetă era un fel de mentor al opiniei publice, un conducător al mulțimii, un înalt sfetnic de fiecare zi”.

La aniversarea a șaptezeci de ani a „Gazetei Transilvaniei”, făcând un bilanț rezumativ al străduințelor sale într-o viață de fecund neastâmpăr, Aurel Mureșianu scria în 1907: „Stați neclintiți la postul la care v-a chemat soarta, nu așteptați de la nimeni nici mulțumire, nici recunoștință, ci în bine și-n rău, în pace și-n război, țineți sus și tare steagul mântuirii poporului nostru ca să-l vadă oștenii loviți de arma inamicului și să-l recunoască, ca să nu se risipească și să nu piardă nădejdea în izbândă”.

Făcând o aspră și caustică critică gazetăriei din vremea sa, același Octavian Goga, îndemnând la revenirea și prețuirea publicisticii românești tradiționale, „de baștină, după pilda lui Gheorghe Barițiu și Aurel Mureșianu”, acesta rostește următorul enunț, actual și un posibil semnal de avertizare și reflecție pentru jurnaliștii de astăzi: „La vreme de război, pentru soldații din tranșee, se știe, păduchii sunt o groaznică nenorocire. Să nu se mire nimenea, deci, dacă privind cu sfințenie către marii înaintași ai scrisului nostru, noi ne-am simțit datori să-i cerem opiniei publice o operă de deparazitare…”.