O viață sub semnul refugiului

Foto: Principesa Irina a Greciei, Principesa Ileana a României, Regina Maria a României, Regina Maria a Serbiei, Principesa Elena (1923)

Destinul Domniței Ileana, așa cum era cunoscută Prințesa Ileana a României, a stat în permanență sub semnul refugiului: în copilărie, în timpul Primului Război Mondial, familia regală s-a refugiat la Iași; a urmat un exil impus de fratele său Carol al II-lea care nu i-a permis să se reîntoarcă în România nici măcar pentru a-și îngriji mama; nou instalatul regim comunist o forțează la un nou refugiu pe motiv că era căsătorită cu Arhiducele Anton de Habsburg considerat dușman; înlăturarea Regelui Mihai este urmată de un exil impus tuturor membrilor Casei Regale, drumul prințesei fiind afectat de neacordarea azilului în Elveția și Argentina, salvarea venind de la Statele Unite ale Americii; în fine, destinul își continuă cursul și la vârsta de 52 de ani se dedică monahismului, ceea ce, fără îndoială, însemna un autorefugiu.

Personalitatea Principesei Ileana relevă trăsături de caracter fascinante, specifice unei adevărate luptătoare pe o traiectorie tumultuoasă, demonstrând cu prisosință convingerea sa nestrămutată exprimată prin cuvintele: „România a fost dragostea vieții mele”. Pe parcursul întregii vieți a dus o luptă aprigă pentru alții, a fost constant în slujba poporului său, în slujba celor în nevoi, înființând spitale, școli de infirmiere, cantine, inițiind fonduri destinate răniților, orfanilor și bolnavilor săraci, fondând o mănăstire ortodoxă. Cercetarea biografiei sale (1909 – 1991) pune în lumină constatarea că viața i-a fost marcată de o evidentă notă de unicitate: a fost singura femeie din România care a obținut brevet de căpitan de cursă lungă, navigând mai mulți ani singură pe yahtul „Isprava”; a rămas în istorie drept singura descendentă a Coroanei Regale care, după un destin greu încercat, a ales să se călugărească, având încă din fragedă copilărie o profundă credință în Dumnezeu. Respectând cu strășnicie valorile morale pe care regalitatea le impunea, ajutând continuu pe nevoiași și cultivând dragostea pentru semeni, Principesa Ileana a României s-a distins ca o impresionantă figură a monarhiei românești, demnă de mândria de a fi fost fiica unui rege însemnat, „Ferdinand Întregitorul de Țară” și a unei regine fermecătoare, „Regina Maria a României”.

Principesa Ileana a fost fiica cea mai mică a cuplului Ferdinand și Maria, a cărui relație matrimonială s-a concretizat în aducerea pe lume a șase copii: Carol (1893-1953), Elisabeta (1894-1956), Mărioara (1900-1961), Nicolae (1903-1978), Ileana (1909-1991) și Mircea (1913-1916). S-a spus că Ileana ar fi fost fiica lui Barbu Știrbei, un apropiat al familiei regale, dar scrisorile acestuia către regină nu trădează nimic în acest sens, el arătând aceeași poziție față de toți copiii celor doi.

Domnița Ileana s-a născut la București pe 5 ianuarie 1909, eveniment care s-a sărbătorit, conform tradiției, cu 21 de salve de tun. De la început, a fost diferită de ceilalți copii, astfel că, dacă unii erau mai zburdalnici, precum Nicolae și Mircea, iar alții mai retrași, ca Elisabeta, Ileana a fost cu totul altfel. Regina Maria a considerat-o copilul ei preferat, între ele fiind o legătură adâncă, însemnând o înțelegere reciprocă perfectă. În memoriile sale, principesa spunea că ea și mama sa au fost întotdeauna aproape una de alta. „Înțelegerea dintre noi fusese desăvârșită. Pe lângă că eram mamă și fiică, în relația noastră eram și prietene, și ceva mai mult: aveam aceleași gusturi și idei, aceleași idealuri”.

Și-a petrecut primii ani ai copilăriei la palatul regal, primind o educație aparte de la părinții săi, dar și de la profesori particulari, însușindu-și foarte bine mai multe limbi străine și dovedind pasiune pentru artă, desen și sculptură (a studiat pictura cu Jean Al. Steriadi și sculptura cu Ion Jalea), dar și pentru sport. Astfel, în perioada adolescenței, s-a implicat activ în promovarea mișcării de tineret și a devenit rezervă în YMCA (The Young Men’s Christian Association), iar ulterior șefa grupului din România. S-a înscris apoi la cursurile Școlii de Educație Fizică din București și a studiat la Școala de Navigație din Constanța unde a primit brevetul de căpitan de cursă lungă.

Două evenimente tragice i-au umbrit copilăria: Primul Război Mondial și moartea fratelui ei Mircea pe care îl numea „marea dragoste a inimii mele“. În timpul refugiului la Iași, Ileana și-a însoțit mama prin spitale, dorind să-i aline pe cei răniți și neferindu-se de scenele dramatice, dureroase pentru ochii unui copil, pe care le întâlnea. Ileana nu împlinise pe atunci nici zece ani. Însăși Regina Maria se declara uimită de atitudinea ei.

Este demn de menționat că unul dintre prietenii apropiați ai principesei în acea perioadă a fost Ion Antonescu, viitorul conducător al României, care pe atunci era aghiotantul mareșalului Prezan și locuia la marginea orașului Iași, unde Ileana a fost deseori invitată de tânărul Antonescu care iubea copiii și se juca mult cu ea. Prietenia lor va continua și după război la Londra, Ileana fiind elevă la o școală din Anglia, iar Antonescu era acum atașat militar la Legația de la Londra.

Două călătorii i-au răsfățat tinerețea: în 1926, este alături de mama sa, Regina Maria, în triumfătorul turneu întreprins în America și un voiaj în Spania.

Relația cu fratele său Carol al II-lea, care îi va marca în mare măsură cursul vieții, a fost, în prima tinerețe, una foarte apropiată. După renunțarea la tron în 1925, când fratele ei a părăsit țara, Ileana a purtat cu el o bogată corespondență. Mai târziu, principesa declara că în acea perioadă îi era milă de Carol care se afla departe de familie, dar că, în același timp, dezaproba gestul său de neiertat prin care încălcase spiritul în care fuseseră crescuți. Legătura strânsă dintre Ileana și mama sa, precum și faptul că Ileana i-a ținut parte fostei soții a fratelui ei, Sitta, în problemele avute cu acesta, au avut ca efect răcirea relației celor doi frați. Cu toate că l-a iubit mult, Principesa Ileana a fost convinsă că acesta nu a fost niciodată un rege bun, din cauza defectelor sale de caracter, afirmând fără reținere, în ceea ce-l privește, că „un rege care minte nu poate să fie un rege bun”.

În anul 1930, contele Alexandru (Lexel) de Hochberg, fiul unui aristocrat bogat din Silezia, s-a logodit cu Ileana. Cu toate că acesta aparținea uneia dintre cele mai vechi familii princiare germane, la scurtă vreme, logodna a fost ruptă din cauza reputației îndoielnice a contelui, guvernul Maniu văzându-se nevoit să recomande anularea logodnei.

Câteva luni mai târziu, în vară, Ileana l-a cunoscut în Spania pe Anton de Habsburg cu care s-a întâlnit apoi în primăvara lui 1931, în urma unei intervenții a lui Carol al II-lea care căuta să îi găsească Ilenei cât mai repede un soț pentru a-și îndepărta sora din țară. Anton și familia sa (de renume) au fost nevoiți să părăsească în anul 1931 Austria, după prăbușirea imperiului, iar noua republică austriacă le-a retras cetățenia. Îndrăgostită de Arhiducele Anton, de formație inginer, împătimit aviator și pasionat de sport, Ileana i-a cerut lui Carol acceptul pentru a se căsători.

Dornic să o vadă plecată din țară cât mai curând, acesta a aprobat căsătoria, dar a declarat că nu poate fi de acord ca cei doi să se stabilească în România, motivând că prezența unui Habsburg în țară ar atrage, mai ales în Transilvania, mari nemulțumiri. La finele lunii iulie 1931, a avut loc nunta Ilenei (care avea 22 de ani) cu Anton, la Castelul Pelișor din Sinaia, după care cei doi au petrecut o săptămână la Bran, plecând apoi într-un turneu prin Europa cu opriri  la Munchen, Budapesta, Viena și Londra.

Cuplul a locuit un timp la Munchen, iar apoi la Modling, o localitate din vecinătatea capitalei Austriei, Viena, perioadă în care s-au născut primii doi copii, Ștefan și Maria Ileana. Simțind nevoia unei locuințe mai mari, în 1934, au cumpărat castelul Sonnberg, situat la 50 de km de Viena, un edificiu vechi de peste patru secole, pe care cu mari eforturi l-au restaurat.

În perioada trăită în Austria, Principesa Ileana a avut o viață activă: a organizat un dispensar pentru copiii din sat, a lucrat ca infirmieră, a înființat o cantină pentru școlarii nevoiași, a activat cu un grup de cercetașe din Viena. Vacanțele și le petreceau uneori în Anglia, dar în fiecare an, câteva săptămâni mergeau în România, unde Ileana o vizita pe mama sa, Regina Maria.

Viața familiei s-a complicat foarte mult în 1938, an în care Austria a fost anexată Reich-ului german. Descendența princiară a celor doi a atras atenția noilor autorități, castelul fiind percheziționat, iar cei doi urmăriți. În perioada aceea, Ileana a început un curs de instrucție pentru Crucea Roșie, dar nu s-a alăturat organizației pentru a evita să depună jurământ față de Hitler. Principesa a început munca de infirmieră în slujba soldaților, ceea ce o va aduce în cele din urmă înapoi în România. În vara anului 1943, s-a dus în țară unde s-a întâlnit cu reprezentanți ai Crucii Roșii pentru a analiza posibilitatea extinderii muncii sale în folosul soldaților români. Până la plecarea din Sonnberg, familia s-a mărit considerabil, Ileana dând naștere copiilor Alexandra, Dominic, Maria Magdalena și Elisabeta.

A revenit în țară în anul 1944, cu gândul de a rămâne definitiv în România. În primăvara acelui an și-a adus cei trei copii mai mici la Bran, ceilalți trei mari fiind deja înscriși la școli din Brașov încă din septembrie 1943. A început să lucreze la Crucea Roșie din Brașov, după ce a mai lucrat la o cantină și la un dispensar și s-a implicat în eforturile de înființare a unui spital al Crucii Roșii, spitalul „Regina Maria”.

După actul de la 30 decembrie 1947 prin care Regele Mihai a fost forțat să abdice, acesta a părăsit țara pe 3 ianuarie 1948, urmat la câteva zile de mătușile sale Ileana și Elisabeta. Calea exilului a fost o lovitură extrem de dură pentru Principesa Ileana care în memoriile sale consemnează: „După ce am plecat de acasă, care pentru mine a fost întotdeauna România, am fost ca și moartă. Nu m-am îndoit nici o clipă de necesitatea fizică a prezenței mele pentru cei șase copii; dragostea mea pentru ei a rămas și atunci la fel de puternică. Dar, în interior, <<eul>> care exista independent de mamă, pe care tot restul e construit, a suferit un șoc mortal când am fost îndepărtată de poporul meu”.

Pentru început, principesa s-a mutat cu întraga familie în Elveția, iar apoi în Argentina, unde, la Buenos Aires, a înființat un cămin destinat refugiaților politici români, cămin purtând numele mamei sale, „Regina Maria”. În anul 1950, s-a stabilit în Satele Unite, la Boston. În următorii 11 ani, a străbătut America în lung și-n lat, ținând conferințe și vorbindu-le americanilor despre situația tragică în care se găsea România.

În 1954, căsătoria cu Arhiducele Anton de Habsburg s-a terminat prin divorț, în același an principesa căsătorindu-se cu doctorul Isărescu din Newton, Massachusetts.

În anul 1959, a fost puternic afectată de moartea fiicei sale Maria Ileana (Minola) și a soțului acesteia într-un accident aviatic ce a avut loc în Brazilia.

În 1961, a divorțat de doctorul Isărescu, a luat calea monahismului și s-a călugărit, având atunci 52 de ani. În același an, a plecat la o mănăstire ortodoxă de maici din Franța, unde, după ce a petrecut ca novice timp de șase ani, a devenit Maica Alexandra.

Ultima parte a vieții sale începe odată cu reîntoarcerea în Statele Unite, în 1967, unde își realizează visul de a fonda o mănăstire, înființând Mănăstirea Ortodoxă de Maici „Schimbarea la Față” la Ellwood City, Pennsylvania.

A avut șansa ca după un exil forțat care a durat peste patruzeci de ani să revină în țară înainte de moarte. Principesa Ileana s-a reîntors în România în septembrie 1990 la vârsta de 81 de ani, când a vizitat câteva mănăstiri de maici, mormintele familiei de la Curtea de Argeș și Branul care-i fusese atât de drag. S-a întâlnit cu oameni pe care nu-i mai văzuse de peste patru decenii, printre care și cu pianista Cella Delavrancea, bună prietenă a sa și a Reginei Maria, pe atunci la vârsta de 103 ani.

În anul 1991, cu o zi înainte de aniversarea sa, Maica Alexandra a suferit o fractură de bazin, complicațiile survenite în urma accidentului cauzându-i decesul. Astfel, ultimul copil în viață al Regelui Ferdinand și al Reginei Maria, Principesa Ileana, s-a stins din viață pe 21 ianuarie 1991. A fost înmormântată în cimitirul mănăstirii fondate de ea.

În testamentul său, singura dorință care o privea în mod personal, a fost aceea de a fi îngropată alături de o cutiuță de pământ românesc pe care a luat-o cu ea în acea zi din ianuarie 1948 când a fost silită să părăsească România, un lucru ce i-a fost cel mai de preț pe lume și pe care l-a purtat apoi peste tot în peregrinările zbuciumatei sale vieți.

Și-a scris riguros memoriile cu multă afectivitate, romanul autobiografic fiind publicat mai întâi în Anglia, iar apoi în România („Trăiesc din nou”), în anul 2005.

Dorin Nădrău
Tribuna.US